Anul B
Duminica a 5-a de peste an

Iob 7,1-4.6-7; Ps 146; 1Cor 9,16-19.22-23; Mc 1,29-39

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În evanghelia care tocmai a fost proclamată, îl întâlnim pe Isus Cristos, am putea spune îmbrăcat în misterul misiunii sale. Isus are conştiinţa unei misiuni cu totul şi cu totul aparte şi ceea ce se proclamă şi s-a proclamat duminica trecută face parte dintr-un program al unei zile în viaţa lui Isus. În Evanghelia după Marcu, acest pasaj de la Cafarnaum se şi cheamă Ziua de la Cafarnaum, o zi foarte încărcată, o agendă plină. Şi se pune întrebarea dacă Isus, şi la nivel fizic, a avut o activitate atât de încărcată într-o zi sau, mai degrabă, este autorul, este evanghelistul Marcu cel care sintetizează activitatea lui Isus sau o parte din activitatea lui într-o zi, într-o zi de sâmbătă, ziua de la Cafarnaum.

În această duminică evanghelia ne mărturiseşte, ne proclamă, activitatea lui Isus care nu mai era strict în spaţiul public, ci era în casa soacrei lui Petru. Isus se retrage spre seară cu ucenicii săi în casa lui Petru, unde soacra lui era bolnavă.

În faţa bolii, Isus arată puterea lui Dumnezeu, care este putere plină de mângâiere, aşa cum am putut înţelege şi din prima lectură, unde Iob, greu încercat de suferinţă, înalţă o rugăciune dramatică către Dumnezeu. Şi am văzut concluzia acestei lecturi în psalmul responsorial, care îl proclamă pe Dumnezeu, care este mângâiere în orice încercare, în orice strâmtorare.

La fel, vedem această prezenţă plină de mângâiere în a doua lectură, în care apostolul Petru încearcă să aducă împăcare, să aducă mângâiere în comunitatea - şi ea, încercată de diferite probleme. Este Dumnezeu mângâiere? Cum ne situăm în faţa suferinţei? Ne aduce credinţa noastră ceva suplimentar în confruntarea cu suferinţa, cu durerea?

Mai întâi trebuie să precizăm că nu suntem de acord cu acea observaţie ironică: "De ce l-a trădat Isus pe Petru?", interpretând ironic evanghelia de astăzi, pentru că i-a vindecat soacra. O altă variantă este: "De ce s-a îmbolnăvit soacra lui Petru de febră? Pentru că Isus i-a luat ginerele, cel care asigura mersul casei, mersul familiei. Urmându-l pe Isus, Petru nu mai avea timp să pescuiască, să câştige cele necesare pentru familie". Le dăm deoparte şi încercăm să aprofundăm mai mult mesajul evangheliei de astăzi.

Nu punem întrebarea: "Suferinţa, boala, încercarea are vreun rost?". Vă relatez o experienţă în care mi-am pus întrebarea: "În ce condiţii suferinţa îndepărtează de Dumnezeu, în ce circumstanţe tot suferinţa apropie de Dumnezeu?". Eram în Germania şi rămânând singur - părintele paroh era în concediu - am avut într-o zi două cazuri de deces, de înmormântare; înmormântarea avea loc una după alta, dar Sfânta Liturghie se celebra pentru ambii decedaţi. Între decedaţi, o tânără doamnă care a făcut Şcoala Catolică, condusă de surori, de măicuţe, care a avut parte de învăţătura credinţei, de trăirea credinţei, de sacramente, dar care, la un moment dat, fiind greu încercată de suferinţă, a ajuns şi dependentă de alcool şi s-a prăpădit de tânără, s-a prăpădit fără credinţă în Dumnezeu. Al doilea caz, un domn în vârstă. În perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, necredincios, fără Dumnezeu, ateu convins, ajunge prizonier în Siberia, încercat de multe suferinţe şi de boli, dar a ajuns la credinţă, a ajuns la Dumnezeu, a ajuns să se bucure de sfintele sacramente. Unde este logica suferinţei? Care suferinţă şi în ce împrejurări îndepărtează de Dumnezeu şi care suferinţă în ce împrejurări apropie de Dumnezeu?

Înainte de a găsi un răspuns, să recunoaştem cu sinceritate că nu este uşor să te confrunţi cu suferinţa. În evanghelia care a fost proclamată nu se fac comentarii asupra suferinţei. Isus nu ne prezintă o învăţătură sistematică şi, cu atât mai puţin, nu ne prezintă o îndrumare, o orientare ideologică în faţa suferinţei. Nu ne spune dacă este orânduită de soartă, dacă este hotărâtă de zei, dacă este lucrarea lui Dumnezeu, dacă are vreun sens şi aşa mai departe. În faţa suferinţei, Isus intervine direct, fără comentarii, intervine cu acea forţă care singură poate să biruiască suferinţa. Răspunsul lui Isus la suferinţă nu sunt cuvinte, ci sunt fapte mântuitoare.

Aşa este şi situaţia dreptului Iob, cum am auzit în prima lectură. Deja au venit prieteni de-ai săi, experţi în credinţă, în teologie, ca să-l mângâie, dar de fapt mângâierea prietenilor însemna mai degrabă o căutare neliniştită a răspunsului în faţa suferinţei. O posibilă cauză a suferinţei - şi de aceea obligaţia de asumare a suferinţei - era faptul că nu se poate ca cineva să sufere, să îndure încercări atât de grele, fără să fi păcătuit - măcar un păcat mic - şi tot a săvârşit în faţa suferinţelor pe care le îndură. Iob nu poate accepta mângâierea prietenilor săi. Este un răspuns insuficient la suferinţa pe care el o îndură şi, de aceea, se îndreaptă într-o rugăciune formulată dramatic, existenţial, spre Dumnezeu. Îşi recunoaşte condiţia dar nu capitulează în faţa suferinţei. Şi aşa cum ştim mai departe, din Cartea lui Iob, Iob nu-şi pierde speranţa în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, aşa cum a proclamat psalmul responsorial de astăzi, este mângâierea, singura mângâiere în orice strâmtorare, în orice suferinţă a omului.

Apostolul Paul se regăseşte în comunitatea din Corint şi, aflat în faţa unor probleme, unor neînţelegeri, precizează misiunea lui, şi anume, puţin formulat în spiritul Codului Muncii: apostolul Paul nu vesteşte evanghelia lui Isus în baza unui contract de muncă unde este şi trebuie să fie un echilibru între drepturi şi obligaţii. El vesteşte evanghelia, nu pentru că are o datorie faţă de un contract, ci depăşeşte contractul: mai mult decât un contract, este chemarea pe care o simte ca pe o obligaţie, o constrângere internă, să vestească evanghelia şi să aducă pe cât mai mulţi la mântuire.

Noi cum ne regăsim în faţa suferinţei? Cât de mult am fost încercaţi până acum în viaţa noastră personală, dar şi în situaţii de familie, încercaţi de suferinţă? Ne-a îndepărtat suferinţa de Dumnezeu sau ne-a apropiat?

Închei aceste gânduri cu o reflecţie frumoasă, în formă de rugăciune:

Doamne, este importantă rana, dar mai important este omul care poartă o rană.
Doamne, este importantă boala, dar mai important este omul care suferă de această boală.
Dă-mi ochi, ca să am privire clară în faţa suferinţei.
Dă-mi urechi, care să audă, să asculte în faţa suferinţei celuilalt.

4 februarie 2018

Pr. Lucian Farcaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
449 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a de peste an:

Anul B
8 februarie 2009 - Pr. Claudiu Dumea
5 februarie 2012 - Pr. Alois Fechet
8 februarie 2015 - Pr. Eugen Robu

[ Index predici şi predicatori ]