Anul B
Înălţarea Domnului

Fap 1,1-11; Ps 46; Ef 4, 1-13; Mc 16, 15-20

"Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Aşa cum l-aţi văzut ridicându-se la cer, tot astfel va veni"

Cristos a înviat!

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Am insistat să vă salut cu salutul Paştelui. Şi acum, şi la începutul Sfintei Liturghii. Nu pentru că aş fi uitat ce sărbătorim astăzi sau pentru că nu am fost atent la Liturghia de astăzi. Nu! Am insistat să vă salut cu "Cristos a înviat" pentru că taina înălţării, taina pe care o celebrăm în sărbătoarea de astăzi şi pe care o mărturisim şi la Crez, spunând "S-a suit la cer şi şade de-a dreapta Tatălui", acest adevăr, această taină profundă a credinţei noastre nu este un ceva, o întâmplare, un eveniment care a venit după înviere, ci este expresia şi experienţa cea mai profundă a unicului mister al răscumpărării noastre. Nu înseamnă că salutul "Cristos s-a înălţat", aşa cum mai obişnuim, este greşit. Însă, de multe ori, spus aşa, în grabă, superficial, de multe ori poate dintr-o formă de snobism religios, riscă să denatureze esenţa însăşi a misterului credinţei. Riscăm să-l punem în limitele condiţiei noastre, ale spaţiului şi ale timpului, pe Cel Viu, pe Răscumpărătorul nostru, care a venit tocmai ca să ne conducă dincolo de ele, dincolo de timpul şi de spaţiul care ne condiţionează atât de mult. Riscăm să-l vedem aici şi acolo, acum şi atunci pe acela care este. Este dincolo de aici şi acolo, este dincolo de acum şi atunci. Riscăm de multe ori să-l supunem captivităţii noastre pe cel care - ne spune sfântul apostol Paul - "Ridicându-se la înălţime, a dus captivă captivitatea noastră".

Vedeţi, marile sărbători ale Bisericii, pe care le celebrăm an de an, Crăciunul şi Paştele, nu sunt doar comemorări ale unor evenimente care s-au întâmplat în urmă cu 2000 de ani. Nu sunt comemorări. Sunt celebrări. Adică noi nu doar ne aducem aminte ceea ce s-a întâmplat odată, noi, celebrând aceste sărbători, trăim, trăim intens taina pe care ele o manifestă. Descoperim în noi, în viaţa noastră trecătoare, dimensiunea eternă, viaţa veşnică pe care am primit-o la Botez, care nu se consumă odată cu anii care trec. Ci, dimpotrivă. Tot sfântul apostol Paul ne spune: "Noi toţi, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului şi privind-o, suntem schimbaţi în acelaşi timp şi în acelaşi chip cu al lui, tot mai glorios, în Duhul Domnului". Cu fiecare celebrare, deşi trupul nostru, carnea noastră, se stinge încetul cu încetul, inima noastră, sufletul nostru se edifică şi se desăvârşeşte contemplând gloria lui Dumnezeu.

Aşadar, astăzi nu doar ne amintim ceva ce s-a întâmplat în trecut. Astăzi, la 40 de zile de la celebrarea Învierii, redescoperim minunat, încă o dată, împreună cu apostolii profunzimea tainei pe care am început s-o contemplăm în noaptea de Paşti. Prin învierea sa, Cristos nu doar că a învins moartea, ci ne-a deschis cerul. De fapt, tocmai astfel a învins moartea. Pentru că înălţat pe cruce, trupul lui Cristos ne-a revelat gloria eternă a cerului. Învierea şi înălţarea nu sunt două mistere separate unul de celălalt. Ele sunt precum două feţe ale unicului mister al mântuirii noastre, misterul credinţei pe care îl mărturisim la fiecare Liturghie: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni".

Dar ce a însemnat pentru apostoli şi ce înseamnă pentru noi, iubiţi credincioşi, intuirea, (noi nu putem să-l cunoaştem, îl intuim, îl vedem ca o strălucire de undeva, de departe), ce înseamnă pentru noi să intuim profunzimea acestui mister, acestui adevăr sublim, care desăvârşeşte cunoaşterea operei de mântuire a lui Cristos?

Pentru apostoli, înălţarea a însemnat începutul misiunii şi experienţa unui nou mod de a fi prezent al lui Cristos în viaţa lor, care - ne spune evanghelia - "lucra cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care îi însoţeau". Deşi ochii lor nu-l mai puteau vedea, inima lor era plină de o bucurie profundă, pe care vedem că sunt gata să meargă şi să o vestească lumii întregi.

Dar pentru noi, ce înseamnă pentru noi sărbătoarea de astăzi, sărbătoarea Înălţării Domnului? Riscă să devină doar o ceremonie frumoasă, care poate să ne încânte, dar care nu schimbă nimic în viaţa noastră dacă nu ne străduim să pătrundem adânc sensul imaginilor care o reprezintă. De aceea, vă rog să-mi permiteţi ca să vă ofer câteva sugestii pentru imaginile care îmbracă taina pe care o contemplăm: e vorba de înălţare şi de cer.

Tainele credinţei noastre nu sunt adevăruri matematice, pe care le putem demonstra printr-o ecuaţie. Tainele credinţei noastre sunt mistere profunde ale sensului vieţii şi ale întregului univers, pe care Scriptura, prin imaginile aparent simple pe care le foloseşte, le revelează şi le ascunde în acelaşi timp. Sunt adevăruri care nu pot fi înţelese în totalitate, dar care pot fi contemplate, pot fi gustate, şi care ne ajută să ne înţelegem pe noi mai bine.

Mai întâi, cerul. Cerul despre care vorbeşte Scriptura nu reprezintă un loc fizic, dincolo de nori şi de stele. Când vorbeşte despre cer, evanghelistul Luca nu ne indică un spaţiu la care se poate ajunge şi nici o măsură de timp, un după care ne aşteaptă la sfârşit. Cerul nu este pentru noi, creştinii, un mit. Este un mister, misterul prezenţei lui Dumnezeu, pe care noi o recunoaştem acum în Cristos.

Spune papa emerit Benedict al XVI-lea într-o predică a sa: "Cerul este Cristos însuşi, a doua persoană a Sfintei Treimi, care asumă în mod deplin şi pentru totdeauna condiţia umană. În Cristos, Dumnezeu şi omul sunt pentru totdeauna unit în mod inseparabil".

Dintotdeauna, omul a asociat sfera cerească cu sfinţenia, cu desăvârşirea lui Dumnezeu, aşa cum a asociat pământul cu drama condiţiei umane. Pe pământ totul este trecător şi schimbător, toate mor şi se transformă. În cer totul este etern şi neschimbător. Eminescu exprimă atât de frumos în cuvintele Luceafărului această profundă şi tragică experienţă a omului: "Trăind în cercul vostru strâmt,/Norocul vă petrece,/ Iar eu, în lumea mea rămân,/ Nemuritor şi rece". Pământul ne este nouă oamenilor un cerc strâmt, supus norocului, destinului imprevizibil şi necruţător.

Cu toate acestea, omul şi numai omul şi-a ridicat mereu privirea spre cer, a fost mereu atras de condiţia eternă pe care bolta cerească pare să o reflecte. Omul a contemplat cerul şi s-a lăsat mereu călăuzit de el. Prima formă de ştiinţă a fost astronomia, începuturile matematicii sunt legate de calculul mişcărilor cereşti, iar astrologia, atât de comercială astăzi cu horoscopul şi previziunile sale fanteziste, în ciuda tuturor progreselor moderne, continuă să fascineze şi să ne ispitească de multe ori şi astăzi. Pentru că omul, oricât de modern ar fi, simte nevoia ca în nesiguranţa acestei lumi să se ancoreze în acel ceva etern din care este plămădit sufletul său.

Ori, sărbătoarea de astăzi ne spune că pentru noi, creştinii, Cristos este cerul, că noi, care ştim astăzi că şi stelele au un sfârşit, nu avem nevoie să ne amăgim cu lectura zodiacelor sau a horoscoapelor, pentru că Cristos este siguranţa noastră, că în universul acesta în care toate vor trece, cerul şi pământul, ştiinţa şi ideologiile ei, doar în Cristos putem să atingem şi să experimentăm nemurirea.

Sărbătoarea de astăzi ne mai spune că această nemurire pentru noi nu mai este rece şi distantă ca pentru Eminescu. Ea ni se oferă sub vălul sfintelor taine din altar. Aşa că, cum pentru evrei norul prezenţei lui Dumnezeu a fost pe drumul exodului lumină în întunericul nopţii şi răcoare în arşiţa zilelor din pustiu, la fel, pentru noi, prezenţa tainică a lui Cristos este lumină în momentele întunecate ale vieţii şi mângâiere în arşiţa dogoritoare a problemelor acestei lumi. Aceasta a fost prima imagine, imaginea cerului.

A doua imagine, asupra căreia vă invit să meditaţi astăzi este înălţarea. Pentru că înălţarea nu reprezintă un drum cosmic sau geografic. Nu este trecerea de la un loc la altul. Înălţarea lui Cristos nu reprezintă o călătorie prin spaţiu către stele îndepărtate. Înălţarea lui Cristos înseamnă că el nu mai aparţine lumii, coruptibilităţii şi morţii, care condiţionează viaţa noastră. Înălţarea înseamnă că el aparţine în mod complet lui Dumnezeu. El, Fiul cel veşnic, a condus fiinţa noastră umană în prezenţa lui Dumnezeu. A dus cu sine carnea şi sângele nostru într-o condiţie nouă, transfigurată. Omul îşi găseşte, în sfârşit, locul în Dumnezeu. Prin Cristos, viaţa omului a fost condusă până în intimitatea vieţii lui Dumnezeu. Şi deoarece Dumnezeu îmbrăţişează şi susţine întreg universul, înălţarea lui Cristos nu înseamnă că el s-a îndepărtat de noi, dimpotrivă, acum, datorită intimităţii sale cu Tatăl, este aproape de fiecare dintre noi pentru totdeauna. Fiecare dintre noi poate să i se adreseze, să-i spună "Tu", fiecare dintre noi poate să-l cheme pe nume, oricând şi oriunde. Domnul este mereu la o aruncătură de glas de noi. Noi putem să ne îndepărtăm de el în interiorul nostru, putem să-i întoarcem spatele, însă el ne aşteaptă mereul şi este mereu alături de noi.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

De aceea, înălţarea noastră înseamnă acea schimbare interioară a inimii, care trece de la închiderea în ea însăşi, de la egoismul mortal al condiţiei noastre pământeşti la iubirea eternă a lui Dumnezeu, care învăluie universul. Înălţarea noastră înseamnă trecerea de la ceea ce este pământesc, aici şi acum, la ceea ce este ceresc, aici şi acum; trecerea de la ceea ce subjugă apasă şi domină inima noastră la ceea ce-i oferă adevărata libertate, pace şi bucurie interioară. La fiecare Sfântă Liturghie suntem invitaţi înainte de momentul Prefacerii să ne înălţăm inimile. La fiecare Sfântă Liturghie înviem împreună cu Cristos, adică dăm la o parte piatra egoismului nostru şi ne înălţăm împreună cu Cristos. Adică lăsăm ca inima noastră să se dilate, să se lase pătrunsă de iubirea eternă a lui Dumnezeu.

Şi toate acestea pentru ce? Pentru ce toată taina şi frumuseţea acestui mister pe care sărbătoarea de astăzi ni le revelează? Toate aceste sublime adevăruri nu sunt o invitaţie pentru a părăsi această lume sau pentru a ne refugia, aşa, într-o formă periculoasă de autoconsolare.

Cristos, iubiţi credincioşi, nu ne invită să privim la cer, ci să mergem privind la cer. Să mergem în această lume purtând cerul în gândurile şi în inimile noastre, pentru a-i alunga pe diavoli, adică pentru a ne împotrivi răului din familiile şi din societatea noastră. Să mergem privind la cer pentru a vorbi limbi noi, adică pentru a-i învăţa pe oameni un mod nou de a vorbi unul cu altul, de a se relaţiona unul cu altul. Să mergem în această lume privind cerul, pentru a putea lua în mâini şi a ne putea folosi de şerpii periculoşi ai banului, ai puterii, ai plăcerii fără a ne lăsa devoraţi de ei. Să mergem privind cerul, pentru a nu ne lăsa intoxicaţi de veninul care se scurge prin toate mijloacele de comunicare de astăzi. Dar, mai ales, să mergem privind cerul pentru a ne pune mâinile peste această lume bolnavă, bolnavă de egoism, de individualism, de tristeţe şi a o vindeca, dăruindu-i viaţa cea nouă a lui Cristos.

Cristos s-a înălţat!

10 mai 2018

Pr. Bogdan Herciu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
468 accesări.

Alte predici pentru Înaltarea Domnului:

Anul B
21 mai 2009 - Pr. Toni-Mihăiţă Cântaciu
17 mai 2012 - Pr. Iosif Iacob
14 mai 2015 - Pr. Iosif Ilieş, SDB

[ Index predici şi predicatori ]