Anul B
Duminica a 3-a a Paştelui

Fap 3,13-15.17-19; Ps 4; 1In 2,1-5a; Lc 24,35-48

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Vestea extraordinară a Învierii Domnului continuă să răsune şi astăzi, în duminica a 3-a după sfintele Paşti. Învierea glorioasă a lui Cristos, marele mister al credinţei noastre, pe de o parte luminează înţelegerea persoanei Fiului lui Dumnezeu, răstignit, mort şi înviat, pe de altă parte, provoacă şi răspunsul nostru. Plecând de la această constatare şi de la sugestiile liturgiei Cuvântului am putea formula două întrebări: 1) cum îl recunoaştem pe Isus cel Înviat? 2) cum să fim martori ai Învierii? Pentru a răspunde la cele două întrebări, e necesară mai întâi o scurtă reflecţie pe marginea lecturilor biblice.

Pericopa evanghelică proclamată (Lc 24,35-48) descoperă câte ceva din identitatea lui Isus, Domnul înviat. Relatarea are drept conţinut ultima apariţie pascală a lui Isus, care, după ce apăruse ucenicilor în drum spre Emaus, se arată acum celor 11 apostoli. La Ierusalim, în mod inexplicabil, Isus apare în mijlocul ucenicilor, semn că odată înviat, nu mai e supus legilor fizice. Expresia "în mijlocul" aminteşte de alianţă, de prezenţa Domnului în mijlocul poporului lui Israel. Şi în această scenă se face auzit salutul pascal obişnuit "Pace vouă", o urare ce devine revărsare de daruri preţioase ce izvorăsc din înviere, mai cu seamă reconcilierea, iertarea, libertatea, viaţa şi mântuirea.

Într-o primă fază, Isus oferă semnele învierii (versetele 36-43). Într-o a doua fază, Isus îndeamnă la înţelegerea Scripturilor (versetele 44-49). Iar, în ultima etapă, încredinţează misiunea de a fi martori ai învierii. Miza primelor versete era demonstrarea realităţii corporale a celui Înviat. Pentru a-i convinge pe discipoli, Isus spune "Eu însumi sunt", acelaşi Isus de dinainte de pătimire, cel ce umblam cu voi pe drumurile din Palestina. Însă expresia "Eu sunt" poate aminti şi de numele lui Dumnezeu revelat lui Moise în Cartea Exodului. În faţa scepticismului ucenicilor, Cristos continuă să le demonstreze propria identitate, arătându-le mâinile şi picioarele, şi invitându-i să îl atingă. Isus înviat e de fapt cel pe care ei l-au văzut răstignit, atârnat de cruce. În acelaşi timp, Cristos e real, are carne şi oase, adică are un trup ca toţi oamenii, un trup ce poate fi văzut, atins, nu e o nălucă sau o umbră. De aceea, cere ceva de mâncare şi i se dă o bucată de peşte, aliment folosit des la masa festivă de sabat. Dincolo de ideea de comuniune, ospăţul este o demonstrare a realismului trupului învierii: notează evanghelistul că Isus nu mănâncă cu ei, ci înaintea lor. Luca vrea să îi convingă pe cititorii săi greci că se poate supravieţui nu doar cu sufletul considerat superior, ci şi cu trupul.

Reacţia ucenicilor în faţa apariţiei Mântuitorului este dublă: pe de o parte, uimire, pe de altă parte, spaimă. Este, de fapt, atitudinea obişnuită în faţa manifestării lui Dumnezeu: atunci când divinitatea se arată, omul rămâne descumpănit, îl cuprinde frica înaintea maiestăţii, dar e capabil şi de admiraţie profundă.

Şi lectura întâi (Fap 3,13-19) oferă ajutor pentru a identifica mai bine trăsăturile lui Isus. Discursul lui Petru în faţa iudeilor de la Ierusalim îl prezintă pe Cristos. Cine este acesta? Este Slujitorul suferind anticipat de Isaia, Cel sfânt şi Cel Drept şi Autorul vieţii, titlu încărcat de semnificaţii, care îl desemnează pe Isus fondatorul vieţii. Pe acest Isus, Dumnezeul patriarhilor (Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob), intervine şi prin înviere, îl glorifică, împlinind promisiunile din trecut. Se rememorează evenimentele condamnării şi răstignirii cu accent pe împlinirea Scripturilor, împlinire prelungită în iertarea păcatelor, darul Duhului Sfânt şi predicare. În acelaşi timp, se evidenţiază relevanţa martorilor care certifică faptul învierii. Îndemnul final priveşte convertirea.

Legat de prima întrebare (cum să îl recunoaştem pe Isus înviat), apare şi un prim paradox în ceea ce priveşte cunoaşterea Mântuitorului. Ucenicii sunt invitaţi să îl identifice pe Isus privind mâinile şi picioarele sale. În mod obişnuit însă, pentru a recunoaşte pe cineva privim la faţă, la chip şi nu neapărat la mâini şi la picioare; dar, Cristos poate fi recunoscut contemplând trupul şi rănile răstignirii. Chipul autentic şi complet al Mântuitorului este: Isus cel răstignit pe cruce şi Cristos cel înviat. Aşa cum s-a întâmplat pentru discipoli, şi în cazul nostru există dificultăţi în recunoaşterea lui Cristos şi riscul de a-l confunda. Asta şi pentru faptul că Isus înviat este greu de captat, intră într-o lume cerească, scapă de sub controlul simţurilor omeneşti. De aceea, apostolii îl confundă cu o fantasmă, Maria Magdalena nu îl recunoaşte. Pentru aceasta trebuie acceptat misterul persoanei Mântuitorului: sinteza dintre Isus pământesc, alături de Cristos al credinţei; întrepătrundere între natura omenească şi cea dumnezeiască, între trup şi spirit. Astfel, o primă lecţie ar fi: continuitatea şi unitatea dintre Isus pământean şi Cristos cel înviat. Creştinismul este o îmbinare între divin şi uman, mister şi probe obiective pentru simţuri şi minte, Duh sfânt şi trup, moarte şi înviere. Şi viaţa creştină este o împletire între contemplare şi acţiune, credinţă şi înţelegere, rugăciune şi luptă. Uneori, apare tendinţa de închidere în orizontul locului de cult sau al unei credinţe izolate; sau alteori dispersare în prea multe acţiuni, iniţiative sau activităţi sociale. E nevoie să urmăm exemplul lui Isus, om şi Dumnezeu, mort şi înviat, veşnic şi temporal. Noi suntem oameni mortali, dar avem şi scânteia dumnezeirii, suntem limitaţi, dar chemaţi la veşnicie; păcătoşi, dar invitaţi la sfinţenie.

Totuşi, cum putem ajunge să îl cunoaştem sau recunoaştem în mod corect pe Isus? În primul rând, nu e vorba doar de o cunoaştere intelectuală, raţională. E nevoie de cunoaştere existenţială, de relaţie personală cu Isus, de trăire în prezenţa sa, în comuniune cu el. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie căutată întâlnirea cu el. Şi unde se poate întâlni Cristos? La frângerea pâinii, în Euharistie, acolo unde simţurile noastre se întâlnesc cu Isus; în Cuvânt: de fapt, numai după ce Isus vorbeşte, discipolii îl recunosc. Dintre aceste surse, un izvor privilegiat rămâne Biblia, cuvântul "mai dulce decât mierea şi fagurele proaspăt" (Ps 19,11), "cuvântul asemănat cu un foc şi un ciocan care sfărâmă stânca, cf. Ier 23,29. În evanghelia de azi, Isus este învăţător, vestitor, predicator şi interpret al Scripturilor. Tot el le-a deschis mintea ca să priceapă Scriptura. Şi nouă Mântuitorul vrea să ne deschidă minţile pentru a înţelege Biblia. De aici decurge exigenţa cunoaşterii Scripturilor cu care suntem familiarizaţi mai ales în liturgie. Ar fi ideal să ni se aplice şi nouă expresia "oamenii cărţii", adică oameni care citesc, cred, iubesc şi trăiesc Biblia.

A doua întrebare, cum să fim martori ai celui înviat, pune în lumină un al doilea paradox. Vestea învierii aşa de importantă, este puţin mediatizată. Isus înviat se arată la puţini oameni şi fără a face vâlvă. De ce oare? Este vorba de logica divină, anunţată încă de la naşterea Mântuitorului; venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu, crucea sa, mormântul gol, nu fac zgomot. Dumnezeu are un mod inexplicabil de a se manifesta, este umil, răbdător; nu se afişează, nu se umflă de mândrie. De cele mai multe ori, Dumnezeu creează un fapt, un eveniment şi ne lasă pe noi să îl judecăm, respectând astfel libertatea noastră. Dar dacă se manifestă în tăcere, în umilinţă, dacă se ascunde, o face şi pentru că vrea să lase spaţiu omului, să îl implice pentru a da mărturie şi a construi împărăţia lui Dumnezeu. Mărturia are această componentă: a face cunoscute în faţa lumii misterele dumnezeieşti invizibile. Ce înseamnă de fapt mărturia? Cineva compara mărturia cu o monedă care are două feţe: pe de o parte trebuie să vezi un eveniment, să fi fost o trăire personală; pe de altă parte trebuie să spui ceea ce ai văzut, să împărtăşeşti experienţa trăită. A fi martori înseamnă a trăi în prezenţa celui înviat şi a povesti altora bucuria prieteniei cu Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

La acest punct, se pune problema cum putem fi martori ai celui înviat? Nietzsche, a lansat o provocare creştinilor: "Dacă Isus Cristos a înviat, de ce sunteţi aşa de trişti? Voi creştinii nu aveţi chipul unor răscumpăraţi". Remarca lui Nietzche ar trebui să ne motiveze pentru a arăta lumii chipul oamenilor răscumpăraţi. Salutul obişnuit din aceste zile "Cristos a înviat", să nu fie doar rostirea unei formule de adresare, ci o mărturisire de credinţă; să fie mărturia evenimentului suprem şi misterios care schimbă viaţa noastră din temelii (schimbă mintea şi inima), care ne transformă în oameni noi, ne face mai buni, mai iertători, mai milostivi şi iubitori.

La final, să ne rugăm: Doamne Isuse, după ce te-am întâlnit pe tine, cel înviat, învaţă-ne să te cunoaştem personal, să te mărturisim prin fapte şi să facem din înviere programul nostru de viaţă, trăind mereu ca oameni noi şi convertiţi. Amin.

15 aprilie 2018

Pr. Iulian Faraoanu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
425 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 3-a a Pastelui:

Anul B
30 aprilie 2006 - Pr. Lucian Păuleţ
26 aprilie 2009 - Pr. Aurel Iştoc
22 aprilie 2012 - Pr. Mihai Budău
19 aprilie 2015 - Pr. Corneliu Berea, SVD

[ Index predici şi predicatori ]