Anul B
Duminica a 2-a a Paştelui

Fap 4,32-35; Ps 117; 1In 5,1-6; In 20,19-31

"Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,
Să ne bucurăm şi să ne veselim în ea"

Cristos a înviat!

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Astăzi, în a doua duminică a Sfintelor Paşti, Duminica Milostivirii, Duminica Albă sau Duminica Tomei, privirea noastră se îndreaptă spre Dumnezeu, spre a-i aduce laudă şi preamărire, pentru a putea privi în adevăr şi spre noi, însă, cu ochii lui Dumnezeu, care scrutează inimile oamenilor, spre a le aduce binecuvântarea sa.

Viaţa creştină este întotdeauna îndreptată spre căutarea fericirii. Fiecare om, fiecare creştin doreşte să fie fericit. De multe ori, noi legăm fericirea de un mod perfect de a trăi, de a fi cât mai buni. Facem, astfel, din eforturile zilnice ale vieţii noastre, o condiţie care conduce spre fericire.

Chiar şi Paştele, sărbătoarea pe care an de an încercăm să o pregătim, să o trăim într-un mod cât mai profund, într-un mod intens, de multe ori este marcat de aceste caracteristici, de aceste căutări omeneşti. Ce am făcut sau ce nu am făcut, pentru ca eu să fiu pregătit să celebrez Paştele, pentru ca viaţa mea să fie cât mai conformă misterului pe care sunt chemat să-l pătrund şi să-l celebrez, recunoscându-i măreţia şi rolul special pe care îl are în viaţa mea? M-am pregătit printr-un timp de post, prin rugăciune, prin sacrificii şi pomană. Toate acestea sunt importante, sunt foarte importante pentru a pregăti terenul sufletului meu spre ceva ce este mult mai important decât efortul pe care îl fac, şi anume: a primi şi a mă face părtaş de misterul învierii Domnului. Constant, există un mare risc: să dăm importanţă tuturor eforturilor şi realizărilor noastre, dar să ne scape ceea ce ne este esenţial - întâlnirea cu cel înviat.

Am început Sfânta Liturghie cu această exclamaţie: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea". Aceasta este ziua în care suntem chemaţi să ne facem părtaşi de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi aceasta este cauza bucuriei noastre.

La Rugăciunea zilei am îndreptat spre Domnul această cerere: "Sporeşte în noi harul pentru ca toţi să ajungem să înţelegem în ce baie am fost spălaţi, în ce Duh am fost renăscuţi, cu ce sânge am fost răscumpăraţi".

Un Paşte în care nu ajungem să înţelegem ce a făcut Domnul pentru noi din apa spălării, în care nu ne lăsăm pătrunşi de Duhul care naşte pentru o viaţă nouă şi nu ne lăsăm răscumpăraţi, câştigaţi, învinşi de Domnul, nu este un adevărat Paşte.

A celebra milostivirea lui Dumnezeu în misterul pascal înseamnă a recunoaşte ceea ce Domnul a făcut pentru noi. Nu atât a privi la noi şi la nevrednicia noastră, cât mai ales a fi atenţi la minunata sa lucrare care continuă să se realizeze ori de câte ori comunitatea creştină se adună, celebrând în jurul sfântului altar Sfânta Euharistie.

Sfântul Ioan nu oboseşte să repete în scrierile sale şi o face şi în a doua lectură a acestei zile, spunând: Credinţa în Isus Cristos, iubirea faţă de el şi iubirea faţă de aproapele sunt adevăratele caracteristici ale vieţii creştine. Tot el spune: Cine crede că Isus este Cristos, este născut din Dumnezeu. Credinţa ne face fii ai lui Dumnezeu. Statutul de fii face din noi persoane nobile, persoane care au viaţă dumnezeiască; nu eforturile, nu realizările, nu faptele măreţe care ar putea fi scrise în reviste şi ziare. Abia din darul de a fi născuţi din Dumnezeu, prin misterul învierii, pot lua naştere adevăratele fapte măreţe. Atunci suntem îndreptăţiţi să spunem cu sfântul Paul: "Nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine".

Lupta pe care o duce omul constant în această viaţă este cu tentaţiile care vin din această lume. Această luptă, de multe ori, îmbracă chipuri şi căutări ale măreţiei, ale puterii, bogăţiei, chipuri cărora, cu multă uşurinţă, omul le poate deveni sclav. Apostolii înşişi sunt o mărturie în acest sens. Pe când îl însoţeau pe drumurile Israelului pe Cristos, erau în căutarea unui loc, unui loc de frunte. În pătimire, însă, cu toţii, înspăimântaţi, se împrăştie şi fug. Alteori, lupta îmbracă chipul neputinţei, al fricii, al slăbiciunii, al bolii şi descurajării, căreia omul, la fel, îi poate cădea în plasă. Trăind aceste situaţii, omul face experienţa neliniştii, lipsei de pace şi de armonie. Şi apostolii au trăit această experienţă, închişi în cenacol de teamă.

Şi ei, dar şi noi constatăm că suntem departe de a fi pătrunşi de misterul învierii. Câţi dintre noi nu trăim, încă, într-un mod deformat, statutul de fii? Creştinul, ne spune Ioan, născut din Dumnezeu, din viaţa cea nouă a harului, învinge lumea cu toate ademenirile ei. A-l preamări pe Dumnezeu milostivire înseamnă a asuma aceste lupte şi căutări ale noastre, a recunoaşte fricile, temerile şi suferinţele noastre şi a ne lăsa învinşi, pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să nu fie zadarnică.

În faţa acestor situaţii, Cristos - ne spune evanghelia de astăzi - nu rămâne indiferent. El este prezent în mijlocul alor săi, în mijlocul acelora care cunosc nevoia de Dumnezeu şi sunt căutători de pace. Nimic nu-l împiedică, nici uşile ferecate, nici geamurile care nu mai sunt purtătoare de lumină nici de un aer proaspăt, nici casa care până de curând era un loc al comuniunii şi al împărtăşirii, iar acum devine doar loc de refugiu, în restrişte şi teamă. Nimic nu-l împiedică pe Domnul cel înviat.

De câte ori, noi, oamenii, de teamă, de ruşine, din falsă neputinţă sau falsă umilinţă nu ne închidem puterii harului care dăruieşte pacea?

Primele cuvinte ale Mântuitorului în evanghelia de astăzi sunt: "Pace vouă!". El este purtător de pace şi însoţeşte salutul cu darul pe care el însuşi, mort şi înviat, învingător al morţii, îl aduce cu sine. În cenacol se trăieşte astfel misterul neputinţei care devine putere. Apostolii, înfricoşaţi, şi Cristos, care se face cunoscut şi este recunoscut prin rănile sale, dau naştere prin puterea Duhului vieţii celei noi, purtătoare de bucurie şi promiţătoare de viaţă în har pentru toţi.

"Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute". În cenacol, locul primei euharistii, dar şi locul din care începe trădarea lui Iuda, aflăm şi dorinţa Mântuitorului ca iertarea să ajungă până la marginile pământului.

A preamări milostivirea lui Dumnezeu, obţinută prin sacrificiul crucii, înseamnă a ne lăsa împăcaţi cu Domnul prin misterul iertării sacramentale, ca să putem spune împreună cu sfântul Toma, numit de tradiţie şi necredinciosul: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Lăsându-ne atinşi în acest fel de mesajul pascal, suntem chemaţi să facem parte din comunitatea celor răscumpăraţi, comunitate ale cărei caracteristici le descoperim în prima lectură a acestei duminici. Creştinii, mulţimea celor care au crezut, erau o singură inimă şi un singur suflet. Experienţa răscumpărării înlătură diviziunile din sânul comunităţii. Toţi, buni sau răi, bogaţi sau săraci, tineri sau vârstnici, bolnavi şi bătrâni sau sănătoşi şi în putere, formăm comunitatea celor răscumpăraţi. Uniţi în jurul sfântului altar şi luminaţi de misterul învierii, suntem în căutarea înţelegerii locului şi rolului pe care îl avem în comunitatea din care facem parte. Iată un alt mod de a preamări şi a lăuda milostivirea lui Dumnezeu, atunci când recunoşti şi asumi misiunea măreaţă pe care sunt chemat să o trăiesc în comunitatea celor credincioşi. Dumnezeu m-a ales şi pe mine, tânăr sau vârstnic, bolnav sau în putere, bogat sau sărac, să fiu în felul meu propriu un instrument al acţiunii sale mântuitoare în lume. Şi prin tot ce facem suntem chemaţi să ne asemănăm cu apostolii, care dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi toţi se bucurau de mult har.

Prezenţa harului în lume a dat naştere sfinţeniei unor oameni sfinţi. Să ne rugăm, aşadar, cu sfinţii, care au ştiut să fie un semn al prezenţei celui înviat în lume şi sunt modele pentru fiecare dintre noi. Sfânta Faustina Kowalska spunea astfel: "Pentru noi, cei păcătoşi, tu, Isuse, eşti o mare nemărginită de milostivire. Cu cât mizeria noastră este mai mare, cu atât milostivirea ta este infinită". Iar maica Tereza de Calcutta nu înceta să spună surorilor ei, care se îngrijeau de cei excluşi şi de cei de pe urmă: "Să cerem Domnului să ne dea harul să-i slujim pe fraţii şi pe surorile noastre în lumea întreagă, care mor în sărăcie şi abandon".

Dă-le, Doamne, lor, astăzi, cu ajutorul mâinilor noastre, pâinea de toate zilele şi fă ca prin iubirea noastră, plină de îndurare, să fim purtători de pace şi bucurie. Amin.

8 aprilie 2018

Pr. Iosif Iacob

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
434 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 2-a a Paştelui:

Anul B
23 aprilie 2006 - Pr. Petru Sescu
19 aprilie 2009 - Pr. Iosif Comoraşu
15 aprilie 2012 - Pr. Alois Fechet
12 aprilie 2015 - Ep. Petru Gherghel

[ Index predici şi predicatori ]