Anul B
Duminica a 26-a de peste an

Num 11,25-29; Ps 18; Iac 5,1-6; Mc 9,38-43.45.47-48

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Trăim într-o lume cu multe propuneri. Fiecare firmă, fiecare magazin, fiecare persoană are o variantă din aproape totul, aşa încât, uneori ne găsim în situaţia că nu ştim ce să mai alegem. Începând de la produsele materiale, până la cursuri de tot felul, medicamente care să ne facă viaţa fericită, tehnici de îmbunătăţire a tonusului vieţii, toate şi multe altele le găsim astăzi pe piaţă într-o gamă foarte variată. Şi aş spune, chiar şi cuvântul lui Dumnezeu, la fel, ne este oferit într-o gamă destul de variată. În numele lui Dumnezeu unii ucid, fac război pentru a cuceri lumea, pentru a impune o ideologie pe care o numesc a lui Dumnezeu, chiar dacă pe el îl numesc cu un alt nume. Pe de altă parte, tot în numele lui, Biserica propovăduieşte iubirea, iertarea şi milostivirea, aşa încât, omul este pus să aleagă, dar înainte să aleagă este dezorientat bine şi încurcat în planurile sale. Ce să alegi? Să alegi violenţa, comoditatea, plăcerea, toate obţinute prin distrugerea celuilalt sau să alegi iubirea, iertarea, milostivirea, care recer un efort deosebit de mare?

Mulţi vor spune: E greu să iubeşti aşa cum vrea Dumnezeu, pentru că a iubi astfel, înseamnă a te lăsa călcat în picioare, a te lăsa umilit şi a suporta umilinţe, înseamnă a-ţi înmormânta instinctele şi a nu le satisface după propria voinţă. A iubi după cum voieşte Dumnezeu înseamnă a te păstra curat până la căsătorie, a te muta în aceeaşi casă abia după ce te-ai căsătorit, a-ţi respecta soţia sau soţul mergând până acolo încât, la nevoie să-ţi sacrifici viaţa pentru el, pentru ea. A iubi conform voinţei lui Dumnezeu înseamnă a-l descoperi pe Isus în cel mic, în cel sărac, în cel lipsit de ajutor, înseamnă a da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetaţi, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l adăposti pe cel străin, a-l vizita pe cel care se află în închisoare sau pe cel bolnav. Să-l iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să vezi totul aşa cum vede el însuşi!

În acest context apare o problemă. De fapt, cine este chemat să iubească aşa cum iubeşte Dumnezeu, doar o anumită categorie de oameni? Doar cei botezaţi? Doar cei care au, aşa cum am auzit în prima lectură de astăzi, duhul lui Dumnezeu? Să fie credinţa, speranţa şi iubirea, virtuţi doar pentru cei privilegiaţi? "De-ar fi tot poporul Domnului profeţi! Şi de-ar pune Domnul duhul său peste ei!", spune Moise în aceeaşi primă lectură.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Noi ştim însă că prin Cristos creaţia întreagă a fost adusă la starea de la început, prin el cu toţii au acces la fântâna inepuizabilă a harului. Cu alte cuvinte, avem şi pâinea şi cuţitul, trebuie doar să tăiem şi să mâncăm. Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos omul este înzestrat cu multe haruri, iar unul dintre ele este fără îndoială şi cel de a-i alunga pe diavoli sau de a se ţine departe de rău, aşa cum ne dă de înţeles începutul evangheliei de astăzi.

Despre ce este vorba? Fără Dumnezeu, fără iubirea lui, omul este slab, este limitat, nu se înţelege pe sine. "Omul", spune sfântul Ioan Paul al II-lea în prima sa enciclică Redemptor hominis, "nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru el însuşi o fiinţă de neînţeles, viaţa sa este fără sens dacă nu i se descoperă iubirea, dacă nu întâlneşte iubirea, dacă nu are experienţa ei şi dacă nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă intens la ea. De aceea, după cum am spus deja, Cristos Mântuitorul îl dezvăluie pe deplin pe om lui însuşi. În aceasta constă, dacă putem spune aşa, dimensiunea umană a misterului Răscumpărării. În această dimensiune, omul regăseşte măreţia, demnitatea şi valoarea proprie umanităţii sale. În misterul răscumpărării, omul se regăseşte «confirmat» şi, într-o oarecare măsură, este din nou creat. Este creat din nou!"

Recrearea omului merge până acolo încât, deschizându-se harului, el poate să facă faţă răului din lume, nu în sensul de a-l evita, deoarece crucea este o constantă a vieţii fiecăruia, ci de a-l înţelege şi de a-l depăşi. Apostolul Ioan, în evanghelia de astăzi, devine cumva simbolul multor oameni de astăzi care la prima vedere pun la îndoială lucrarea harului lui Dumnezeu: "Am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău, spune el, şi i-am interzis, pentru că nu ne urmează".

Am putea cădea în ispita că împotriva diavolului, deci a răului, trebuie să lucreze doar cei care îl urmează în mod concret pe Isus, spre exemplu: papa, episcopii, preoţii. În realitate însă, o astfel de misiuni revine tuturor celor botezaţi, cu toţii trebuie să luptăm împotriva diavolului şi a curselor lui, cu toţii trebuie să îndepărtăm răul atât din viaţa noastră, cât şi din viaţa celor de lângă noi, aceasta, sigur, prin exemplul nostru.

Răul, indiferent sub ce formă, are tendinţa de a ne acapara, de a se cuibări în sufletul nostru, de a ne însoţi de când suntem mici până la bătrâneţe, de la trezire până la culcare, astfel încât, în fiecare moment suntem nevoiţi, ca şi în cazul omului din evanghelie, să-l scoatem afară, să ne eliberăm de el, iar metoda este una simplă, a-l ţine departe prin fapte specifice lui Dumnezeu, prin acte de caritate: a da de băut celui însetat, a nu-i scandaliza pe cei mici sau slabi în credinţă, a da celui care ne lucrează plata cuvenită, aşa cum citim în cea de-a două lectură de astăzi, a nu-l osândi pe cel drept, a nu aduna bogăţii de dragul bogăţiilor, a asculta strigătele celor fără strigăt, într-un cuvânt: a nu face publicitate răului, ci a publiciza partea plină a paharului, a nu scandaliza, din contra a face fapte de iubire pentru ca cei care sunt ispitiţi să facă răul, să aleagă binele.

Există astăzi obiceiul de a dramatiza orice. Priviţi sau ascultaţi o ştire, chiar dacă subiectul e neînsemnat, modalitatea în care este prezentată dă impresia că e ultima ştire care se mai dă pe post apoi vine sfârşitul lumii. Lucruri de nimic vin prezentate ca fiind de o importanţă foarte mare. Nu e mult de când papa Francisc vorbea despre acest mod de a prezenta realitatea. Spunea el: Un copac din pădure care cade face mai mare zgomot decât foşnetul neauzit al întregii păduri. Un scandal, fie el chiar şi cel mai mic, devine o ştire de importanţă internaţională, pe când un bine, fie el chiar şi cel mai mare, trece neobservat.

Binele pe care îl fac Eldad şi Medad din prima lectură, profeţind, devine ocazie de scandal pentru tânărul care aleargă la Moise să-i pârască. În schimb, pe bogaţii care îi nedreptăţesc pe secerători, cum citim în a doua lectură, nu-i pârăşte nimeni. Doar glasul lor strigă către cer plata cuvenită, iar cerul nu întârzie să răspundă. Şi cum răspunde? Răspunde prin noi: paharul cu apă pe care îl vom da în numele lui Isus, este un răspuns al cerului; exemplul bun pe care îl dăm celor din jur, mai ales celor mici, şi acesta este un răspuns din partea cerului; atunci când în loc să scandalizăm prin modul nostru de a fi, suntem un exemplu, şi acesta este un răspuns din partea cerului.

Dumnezeu, aşadar, continuă şi astăzi să ni-l ofere pe Duhul Sfânt şi ne trimite să profeţim în numele său, în sensul că ne trimite să vorbim în numele său, să fim un reflex al prezenţei sale. Nu trebuie să ne fie frică să fim mesagerii lui Dumnezeu, nu trebuie să ne temem de cei care ne invidiază sau ne arată cu degetul. Atât timp cât intenţia este dreaptă, inevitabil vom întâmpina şi greutăţi. Se va găsi mereu cineva care să ne "pârască", cineva care nu va înţelege că datoria de a vorbi în numele lui Dumnezeu este parte din misiunea noastră de oameni botezaţi, că a da partea care i se cuvine celui căruia i se cuvine e un semn de slăbiciune şi că a nu trăi viaţa la maxim, cu instinctele sale, cu plăcerile sale, este un semn de slăbiciune şi de înmormântare a libertăţii.

Dumnezeu are nevoie şi astăzi de profeţi, de martori curajoşi care să vorbească limbajul său, limbajul iubirii sale, are nevoie de creştini plini de speranţă şi de credinţă, de oameni care să facă să fie viaţă în jurul lor, de oameni care să-i respecte pe cei de lângă ei, să-i perceapă ca dar şi să-i trateze ca atare.

Avem nevoie să ne înscriem la şcoala respectului şi a curajului; să nu ne ghidăm după legea lui "mi se pare", ca în prima lectură, nici după legea "celui mai tare", din a doua lectură, ci după legea "luptei cu cel rău şi împotriva celui rău", ca în evanghelie.

În curând, mai exact duminica următoare va începe la Roma, în Vatican, Sinodul ordinar al familiilor, cu tema: "Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lumea contemporană", la care avem onoarea să fim reprezentaţi de episcopul nostru Petru Gherghel. În acest sens, sâmbătă seara, în catedrala din Iaşi va avea loc o priveghere de rugăciune pentru a însoţi lucrările Sinodului, o rugăciune care apoi se va prelungi pe toată perioada desfăşurării acestui mare eveniment pentru Biserica Universală.

Închei spunând: "O, dacă toate familiile ar vorbi limbajul iubirii lui Dumnezeu şi de-ar simţi toate Duhul lui Dumnezeu care le-a unit în ziua căsătoriei! O, dacă în familiile noastre nu ar mai fi nedreptăţi, dacă soţii ar învăţa să se respecte în viaţa de zi cu zi, dacă şi-ar sta alături mai ales în momentele de grea încercare, dacă s-ar respecta în actul conjugal, dacă copiii şi-ar preţui părinţii şi dacă părinţii ar fi cu adevărat un model pentru copii, atunci nu am mai avea copii scandalizaţi de comportamentul părinţilor, nu am mai avea părinţi scandalizaţi de comportamentul copiilor. O, dacă l-am lăsa pe Duhul Sfânt pe care l-am primit la Botez să vorbească şi să acţioneze prin noi, atunci, cu adevărat, Eldad şi Medad ar fi mândri de noi, iar Cristos ar spune: «Nu-i opriţi!»". Amin.

27 septembrie 2015

Pr. Felician Tiba

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
347 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 26-a de peste an:

Anul B
1 octombrie 2006 - Pr. Iosif Iacob
27 septembrie 2009 - Pr. Leon Budău, OFMCap.
30 septembrie 2012 - Pr. Viorel Ababei
30 septembrie 2018 - Pr. Emilian Jitaru

[ Index predici şi predicatori ]