Anul B
Duminica a 18-a de peste an

Înţ 7,7-11; Ev 4,12-13; Mc 10,17-30

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Isus Cristos, care i-a învăţat pe cei de la Cafarnaum, ne învaţă şi pe noi care acum suntem în biserică. Ne descrie Euharestia şi ne spune că este pâinea vieţii, hrană pentru suflet şi pentru mântuirea oferită celor care cred.

Evanghelia iarăşi ne vorbeşte despre importanţa credinţei în Isus Cristos. Isus este trimis de Dumnezeu, aduce ultima revelaţie şi deschide calea care conduce direct la Dumnezeu. Cel care-l urmează pe Isus cu credinţă, cel care-l ia pe Isus ca model şi-l ascultă, va găsi prin el adevărul care hrăneşte, calmează foamea după adevăr, viaţă şi veşnicie. Şi tot acest adevăr este fundamentul relaţiei cu Dumnezeu.

Ca în orice relaţie, relaţia cu Dumnezeu depinde de cunoaştere, de ascultare şi comuniune. Dacă nu-l ascultăm, dacă-l eliminăm din alegerile noastre, dacă nu-l luăm în seamă, Dumnezeu pare absent iar omului îi lipseşte busola care să-i arate calea, în ce direcţie să se orienteze şi toate relaţiile îi sunt chinuite de egoism.

Dumnezeu! Trebuie ca din nou să aducem în lumea noastră realitatea lui Dumnezeu, să-l facem cunoscut şi să-l arătăm prezent. Toţi ştiu că există un Dumnezeu, un singur Dumnezeu, că idolii nu sunt Dumnezeu. Însă, din păcate, pentru mulţi acest Dumnezeu pare absent, foarte îndepărtat, pentru că nu a intrat în viaţa lor zilnică, iar faţa lui nu o cunosc. Sunt oameni care trăiesc anumite aspecte ale religiei, dar ei nu sunt în relaţie cu El, ca persoană; ei participă la numite rituri, se ocupă de unele lucruri religioase, vor anumite puteri, unele mângâieri, vor vise cu cei decedaţi, să se simtă protejaţi de anumite duhuri ş.a.m.d., dar nu sunt interesaţi de ceea ce spune şi învaţă el, nu ştiu cum să trăiască cu el. Vă dau un exemplu. Un preot care ţinea misiuni într-o parohie a văzut un grup de tineri de vreo douăzeci de ani stând în faţa bisericii. I-a întrebat: "De ce nu intraţi?". Câţiva au răspuns: "Hm!". Le-a zis: "«Hm» nu este un răspuns!". Atunci s-a adresat unuia dintre ei şi l-a întrebat: "Există Dumnezeu?". Iar răspunsul lui a fost: "Nu ştiu!". Preotul i-a zis: "Dar este groaznic, tinere! Ori există, şi atunci trebuie să fii în relaţie cu el, să-i aparţii, ori nu există, şi atunci ce cauţi aici? Ai venit ca satanist?". S-a adresat apoi altuia: "Există Dumnezeu?". El a răspuns: "Cred că da!". Părintele i-a zis: "Mă bucur!". Dar, spune-mi: "Păzeşti poruncile lui?". Răspunsul a fost: "Nu prea". "Contează pentru tine?" Şi răspunsul a fost: "Aşa şi aşa". Mărturiseşte preotul că a continuat tot aşa cu ceilalţi. Nu era nici unul care să fi îndrăznit să nege pe Dumnezeu. Dar nici nu era vreunul care să spună serios că-i aparţine lui Dumnezeu. Aşa este pretutindeni. Înţelegeţi: omul nu neagă pe Dumnezeu, dar nici nu intră într-o relaţie adevărată cu el, nu-i aparţine şi nici nu vrea.

Problema lui Dumnezeu rămâne nerezolvată. Iar problemele nerezolvate dau un complex, o boală psihică care sfâşie în interior şi poate sfârşi prin a-l distruge pe om. Dacă nu avem hotărârea de a ne clarifica cum stă treaba cu Dumnezeu, intrăm într-un proces lent sau rapid de distrugere. Vă garantez, că mulţi sunt într-un încet dar sigur proces de chin sufletesc, înainte de a merge în iad. Ei nu şi-au luat hotărârea de a face o relaţie adevărată cu Dumnezeu, de a-şi da vieţile lui Dumnezeu, dar nu vor putea scăpa de el.

În faţa acestei situaţii, Isus Cristos, chiar dacă este tratat cu indiferenţă sau răutate, repetă ceea ce ar trebui să trăim şi să spunem şi noi altora: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el. El este care a venit, dar a şi murit pe cruce pentru noi. Ce putea să facă Dumnezeu mai mult decât să moară pe cruce pentru voi? Apoi a înviat din morţi, zdrobind boldul morţii şi lăsând cale liberă vieţii. Sunt însă prea mulţi care gândesc: "Da, este frumos, merită să auzim asta, dar preferăm să umblăm cum umblă păgânii, în deşertăciunea minţii". Mă sperii ori de câte ori aud sau văd oamenii care fac aşa.

Să transmitem lumii care consideră că Dumnezeu este departe, că de fapt el este aproape, că Dumnezeu nu mai este străin, este aici, poate fi cunoscut, îşi descoperă faţa sa de iubire şi de milă. Cine începe să trăiască ceea ce el ne învaţă scapă de vălul umbrei, îi poate descoperi bunătatea şi îl poate primi în viaţa proprie. Religia este adevărată, Biserica este adevărată când ne pune în legătură cu cel atotputernic şi iubitor.

Când auzim de cel atotputernic, avem impresia că libertatea ne va fi limitată şi ne temem că vom fi împovăraţi. Dar trebuie să învăţăm că atotputernicia lui Dumnezeu nu este o putere tiranică, arbitrară, pentru că Dumnezeu este Binele, este Adevărul, şi de aceea Dumnezeu poate toate, dar nu poate acţiona contra binelui, nu poate acţiona contra adevărului, nu poate acţiona contra iubirii şi contra libertăţii, pentru că el însuşi este bine, este iubirea, şi adevărata libertate. De aceea, tot ceea ce el face nu poate să fie în contrast cu adevărul, iubirea şi libertatea. El, Dumnezeu, este păzitorul libertăţii noastre, al iubirii, al adevărului. Acest ochi care ne vede mereu nu este un ochi rău care ne pândeşte, dar este prezenţa unei iubiri care nu ne abandonează niciodată şi ne dăruieşte certitudinea că binele este a exista, binele este a trăi: ochiul lui Dumnezeu este ochiul celui care ne dăruieşte aer, apă şi hrană ca să trăim.

În Cartea Înţelepciunii se afirmă: "Tu, Dumnezeule, îţi arăţi atotputernicia ta prin iertare şi milostivire". Culmea puterii lui Dumnezeu este milostivirea, este iertarea. Conform conceptului mondial despre putere, ne gândim la cei care au mari proprietăţi, care determină economia mondială, dispun de capital, pentru a influenţa lumea comercială. Ne gândim la cei care au putere militară cu care îi ameninţă pe ceilalţi. Întrebarea lui Stalin: "Câte divizii are Papa?", caracterizează încă ideea generală despre putere. Dar Revelaţia ne spune: Nu este aşa; adevărata putere este forţa harului, şi a milostivirii.

Milostivirea divină este oferită ca zi a iertării, favor dobândit de sfântul Francisc de Assisi, datorită iubirii arzătoare pentru mântuirea oamenilor. Când într-o apariţie sfânta Maria i-a cerut să-şi exprime o dorinţă, el a implorat o amplă şi generoasă iertare pentru toţi cei care după ce au făcut pocăinţă şi s-au spovedit vizitând biserica să primească iertarea tuturor pedepselor ce trebuie ispăşite pentru păcate. După aprobarea papei, fugind la cei credincioşi el le-a strigat: "Fraţii mei, vreau să vă trimit pe toţi în Paradis". Astăzi, vizitând o biserică parohială, cel care împlineşte condiţiile necesare poate dobândi indulgenţa plenară.

Dacă prin milostivire Dumnezeu îşi demonstrează adevărata putere, puterea iubirii, prin mica ostie consacrată el ne dăruieşte pâinea vieţii, sacramentul mântuirii veşnice, şi vine la noi ca să fie cu noi cum a fost cu sfinţii. Alfons Maria de Liguori, pe care l-am sărbătorit ieri, exclamă în această privinţă: "Trebuie să fim convinşi că nici un suflet nu poate să facă, nici să gândească vreun lucru, mai plăcut lui Isus Cristos, decât mergând să se împărtăşească cu o dispoziţie potrivită unui atare oaspete, pe care vrea să-l primească în inima sa şi unindu-se cu el, precum este gândul acestui iubitor Stăpân". Sfântul Gaetan, pe care-l vom aminti pe 7 august, deseori repeta: "Nu cu o iubire sentimentală, dar prin iubirea dovedită prin fapte se purifică sufletele şi Isus locuieşte în noi".

Să ne ajute Sfânta Maria, Mama Bisericii, să avem parte de o relaţie autentică cu Dumnezeu, de indulgenţa plenară, să fim cu adevărat îndrăgostiţi şi uniţi cu Cristos, urmându-i exemplu de iubire şi dăruire.

2 august 2015

Pr. Alois Hîrja

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
451 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 18-a de peste an:

Anul B
5 august 2012 - Pr. Andrei Varga
5 august 2018 - Pr. Iulian Faraoanu

[ Index predici şi predicatori ]