Anul B
Duminica a 12-a de peste an

Iob 38,1.8-11; Ps 106; 2Cor 5,14-17; Mc 4,35-41

Lăudat să fie Isus Cristos!

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Un om a supravieţuit unui accident aviatic şi a ajuns singur pe o insulă pustie. A trebuit să înfrunte destule dificultăţi, să-şi caute hrană, să facă rost de apă. Cu mari eforturi şi-a construit din crengi o colibă şi avea o oarecare siguranţă. Într-o noapte, însă, a venit o vijelie, iar un fulger a lovit coliba, care a luat foc. Singura sa avuţie dispăruse. Omul s-a prăbuşit pe nisip şi plângea de disperare. A doua zi dimineaţa, însă, un avion aterizează ca prin minune pe insulă. Omului nu-i venea să creadă. Ochii îi erau înlăcrimaţi de fericire. A întrebat pe cei cre veniseră: "Cum m-aţi găsit?". Aceştia i-au răspuns: "Am văzut luminea focului şi ne-am dat seama că trebuie să fie cineva acolo".

Liturgia din duminica aceasta ne vorbeşte despre salvarea omului, plecând de la prezenţa sa în mijlocul creaţiei. Ar fi două teme importante: mântuirea şi credinţa. Mântuirea este de la Domnul, iar minunile se pot percepe numai dacă există credinţă.

Despre salvare, mântuire şi credinţă vorbeşte în primul rând în evanghelia tocmai proclamată. Fragmentul evanghelic face parte dintr-o serie de patru miracole, din care se observă instaurarea cu putere a împărăţiei lui Dumnezeu. Fundalul este marea. Marea exercită asupra tuturor o fascinaţie deosebită. E un semn al infinitului, când acesta se întinde în faţa ochilor noştri şi nu-i vedem capătul. Dar este şi simbol al misterului, atunci când se dezlănţuie o furtună. Şi în viziunea biblică, marea este un mister, dar şi simbol al ostilităţii, al forţelor răului. Nu la întâmplare cuvintele Mântuitorului par să fie adresate unei persoane: "Taci, potoleşte-te!". Marea agitată e un fel de personificare a răului, iar Cristos ar răspunde în acest caz unui atac al diavolului reducându-l la tăcere.

Un alt aspect din evanghelie este pasivitatea lui Isus. El se află undeva în spatele bărcii şi doarme, aşa cum odinioară profetul Iona dormea. Rezemat pe o pernă, un fel de scăunel rezervat timonierului. Este vorba de o situaţie critică, deoarece cel care ar trebui să conducă barca e inactiv. În cazul acesta, ambarcaţiunea are riscuri mai mari de a naufragia. Însă, mai grav este faptul că Fiul lui Dumnezeu este în tăcere, nu acţionează. Atunci când Dumnezeu este absent, când nu intervine, omenirea intră în criză. Tăcerea lui Dumnezeu este un lucru care trebuie să dea mereu de gândit.

Scena se încheie în manieră pozitivă cu liniştirea furtunii şi manifestarea puterii divine asupra fenomenelor naturii. Dumnezeu este stăpân peste aceste elemente, creaturile sale. Are putere peste ape, poate croi chiar căi pe ape, aşa cum s-a întâmplat atunci când i-a făcăut pe evrei să treacă nevătămaţi prin Marea Roşie.

Ultimele cuvinte ale fragmentului din evanghelie pun în lumină lipsa credinţei discipolilor, care generase starea de frică. E vorba de acea frică psihologică, sentiment negativ, şi nu de teama de Domnul. Aceasta este începutul înţelepciunii şi este în legătură cu credinţa, o credinţă care nu pune accent pe salvarea fizică, ci pe roadele spirituale, adică pacea, speranţa şi eliberarea de Cel Rău.

Cele două teme - mântuirea şi credinţa - sunt prezente şi în lectura întâi. Această lectură conţine o serie de idei şi simboluri preluate din evanghelie. Întâi de toate, simbolul mării, cu referinţă la zilele creaţiei, atunci când exista haosul primordial.

O primă imagine este aceea a unei inundaţii ce trebuie controlată, de aceea sunt impuse nişte limite, nişte graniţe. Evreii credeau că este o poruncă a Domnului ca valurile mării să se oprească pe ţărm şi să nu acopere iar pământul, aşa cum s-a întâmplat cu potopul din epoca lui Noe.

O altă imagine, vede marea sub chipul unui prunc, care iese din sânul matern şi pe care Dumnezeu îl înfaşă. Verbul ebraic sugerează chiar înfăşarea pruncului. Aşadar, marea, chiar dacă este imensă şi înfricoşătoare, teama evreilor, care considerau că din mare apare dragonul mitologic şi tot felul de monştri, această mare, în faţa Domnului, este plină de fragilitate şi depinde de Creator. Adevărul subliniat este cel despre Dumnezeu, stăpânul creaţiei, şi că totul este sub controlul său autoritar.

Un al doilea element este manifestarea teofaniei lui Dumnezeu prin elementele creaţiei. În furtună, Iob poate discerne glasul puternic şi cutremurător al Domnului. Dumnezeu vorbeşte din ceruri, se adresează lui Iob, om chinuit, drept, dar şi rebel, deoarece cere socoteală despre dreptatea divină. Dumnezeu intervine, însă nu după aşteptările lui Iob sau ale prietenilor săi, ci cu o altă logică, se face cunoscut prin ceea ce a creat şi prin faptele minunate săvârşite de-a lungul istoriei. Cheia rezolvării situaţiei se află tot în credinţă. Iob reuşeşte să înţeleagă ceva din misterul suferinţei atunci când are încredere în Domnul.

Şi acum, câteva aplicaţii la viaţa noastră creştină. Întâi de toate, Isus spune apostolilor: "Să trecem pe maul celălalt". Ne surprinde mişcarea continuă a lui Isus. El nu are o locuinţă stabilă, nu se opreşte şi nu se bucură de succes sau de poziţii de prestigiu. Dimpotrivă, Isus merge. De ce? Deoarece Isus caută oamenii, se mişcă permanent pentru că are inima neliniştită, pentru că a venit să-i adune pe oamenii deznădăjduiţi.

Cristos ne-a dat şi nouă un mandat precis: "Mergeţi şi predicaţi evanghelia". Dar noi trăim această credinţă misionară? Lumea care ne înconjoară este o lume care a stins multe lumini ale demnităţii, ale sensului vieţii şi ale respectului pentru viaţă. Conştientizăm noi că am fost trimişi de Cristos să dăm mărturie? Părinţii creştini îşi dau seama că sunt evanghelizatori pentru fiii lor? Câtă lume tace când este vorba de credinţă. Sau deleg acest lucru altor persoane sau altor instanţe. Creştinii adulţi se întreabă: "Ce fel de credinţă se poate vedea în viaţa mea?". Mulţi oameni astăzi nu cred în Dumnezeu, iar noi avem partea noastră de vină, deoarece îl ascundem pe Dumnezeu printr-o viaţă fără coerenţă. Şi acesta este un adevăr trist. În faţa brutalităţilor, a violenţei, a degradării morale, să ne întrebăm: "Dar eu ce fac pentru ca lumea asta să fie mai bună?". În faţa unei situaţii în care familiile sunt slabe la nivel de relaţie în interiorul lor, materialiste în proiectul lor de viaţă, fără repere morale în ceea ce priveşte comportamentul, noi, creştinii, ar trebui să ne angajăm să fim familii care trăiesc o credinţă adevărată, familii care se hrănesc din cuvântul lui Dumnezeu şi din caritate. "Mergeţi şi predicaţi vestea cea bună". Isus ne aminteşte că fiecare dintre noi este chemat să fie misionar în lume.

Evanghelia relatează despre episodul furtunii. Apostolii erau aruncaţi de valuri încoace şi încolo. Ce era de făcut? Isus era cu ei, prezenţa sa ar fi trebuit să fie motiv de seninătate, motiv de încredere, însă Isus dormea, aşa cum se întâmplă adesea şi în viaţa de fiecare zi. Dumnezeu, de multe ori pare că este absent, e undeva departe, nu se interesează de noi. La un moment dat, apostolii exclamă cu un strigăt disperat: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?". Câte întrebări cu ton de acuză îi adresăm noi Domnului. De ce lumea a ajuns să fie aşa de violentă. Ne gândim la atâţia creştini decapitaţi de miliţiile statului islamic. De ce viaţa umană este călcată în picioare, aşa cum se calcă iarba? De ce foametea face atâtea victime printre populaţiile sărace? De ce atâţia copii inocenţi suferă răutăţile şi imoralitatea celor mari? Isus răspunde la aceste strigăte cu un gest care invită la credinţă. El porunceşte vântului şi mării. Marea se linişteşte iar furtuna se potoleşte. Printr-un asemenea gest, Isus pare să spună apostolilor: "Nu fiţi aşa de naivi să credeţi că Dumnezeu poate pierde controlul situaţiei, nu fiţi aşa de ingenui să gândiţi că Dumnezeu lasă forţele răului să invadeze lumea". Nu, dimpotrivă, Dumnezeu este şi va fi stăpânul istoriei. Dumnezeu permite să vină încercări şi intemperii, dar în mijlocul încercărilor Dumnezeu se arată drept iubire şi îi salvează pe cei care cred în el. După aceea, Isus adaugă: "De ce sunteţi aşa de fricoşi? Nu aveţi încă credinţă?".

În mod clar, Isus leagă frica de lipsa credinţei în Dumnezeu. Cine cred în el însuşi şi în propriile resurse sau în inteligenţa sa omenească, mai devreme sau mai târziu va fi cuprins de frică. În schimb, cine crede în Dumnezeu capătă o pace pe care nimeni şi nimic nu i-o va putea lua. Asta nu înseamnă că cel credincios va avea o viaţă uşoară şi fără încercări. Dimpotrivă, încercări au toţi oamenii. Dar în încercare se poate vedea cine crede în Dumnezeu. Şi tot în încercare se vede şi cel care se amăgeşte că are credinţă în Dumnezeu. Anii vieţii pământeşti sunt un timp de verificare pentru toţi. Dumnezeu permite să fie persecuţii, lasă să se ridice vânturi înfricoşătoare, permite tot felul de răutăţi din partea oamenilor, dar celui care crede în el îi garantează viaţa veşnică. Atunci, ce trebuie să facem?

Într-o zi un tânăr, chinuit de multe suferinţe, merse la un sfânt pentru a primi sfaturi. Sfântul îi spuse: "Frate, iată sfatul meu: leagă bărcuţa de o piatră". Tânărul, încântat, spuse: "Explicaţi-mi, părinte, ce este bărcuţa, funia şi piatra?". Sfântul răspunse: "Bărcuţa este sufletul tău, funia este voinţa ta, piatra este Cristos. Dacă tu ancorezi viaţa într-a lui, nu-ţi va fi frică de nicio furtună".

Aşadar, să legăm viaţa noastră de Cristos printr-o credinţă vie şi activă, pentru a beneficia de marele dar al mântuirii. Amin.

21 iunie 2015

Pr. Iulian Faraoanu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
529 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 12-a de peste an:

Anul B
25 iunie 2006 - Pr. Lucian Farcaş
21 iunie 2009 - Ep. Aurel Percă

[ Index predici şi predicatori ]