Anul B
Duminica a 5-a din Postul Mare

Ier 31,31-34; Ps 50; Evr 5,7-9; In 12,20-33

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Urmând itinerariul nostru de credinţă, pe drumul convertirii la care Dumnezeu ne cheamă în acest timp de har care este Postul Mare, mai facem astăzi un popas pentru a medita cuvântul său, şi să medităm asupra unui aspect pe care cu prea multă uşurinţă îl pierdem din vedere, condiţionaţi fiind de latura noastră materială. Mă refer la interesul nostru pentru Isus, Mântuitorul, căci la asta ne angajăm prin însăşi porunca I a lui Dumnezeu: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău", adică, să-i dăm lui Dumnezeu primul loc în viaţa noastră căci pentru Dumnezeu am fost creaţi, pentru el existăm şi pentru el ar trebui să trăim.

Prima lectură ne vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu care, pentru a ne menţine aproape de el, a scris în inimile noastre numele lui şi voinţa lui sfântă ce se exprimă prin poruncile lui şi prin exemplul mărturiei lui Cristos.

"Pe Dumnezeu nimeni nu-l cunoaşte decât Fiul şi ce-i cărora Fiul a voit să-l facă cunoscut", ne aminteşte sfântul Ioan, iar beneficiarii acestui har al cunoaşterii lui Dumnezeu suntem noi. Îl cunoaştem pe Dumnezeu pentru că însuşi Duhul lui ne înalţă gândul şi inima spre dânsul şi ne îndeamnă să-l numim "Tată": îl cunoaştem pentru că Isus ne-a vorbit despre el în raportul dintre el şi Tatăl şi ne-a vorbit despre iubirea lui de tată prin faptele lui minunate şi prin misterul pătimirii şi a morţii sale.

Prin profetul Ieremia Dumnezeu ne vorbeşte despre o alianţă dintre el şi cei pe care i-a ales. Oamenii nu au nimic a-i oferi pe când Dumnezeu le oferă totul şi tot el se pune garant pentru rezultatele acestei colaborări care, în fond, depind mai ales de iertarea lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu care ne cunoaşte aşa cum suntem, continuă să ne iubească oferindu-ne iertarea lui, arătându-ne răbdare şi îndurare; nu ne desconsideră, ci ne tratează cu respect şi iubire în lupta noastră (şi a lui) cu puterea întunericului şi cu slăbiciunile firii noastre; şi chiar când greşim şi ne abatem de pe drumul binelui şi al adevărului, el ne iartă, ne corectează şi nu ne abandonează întrucât el ştie că "nimic nu putem face fără el".

Această "nouă alianţă" pe care Dumnezeu ne-a promis-o prin profetul său, prin botez este scrisă în inimile noastre de Duhul Sfânt în virtutea sacrificiului de sine a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu şi fratele nostru, care "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a făcut om; s-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit, a murit şi a fost îngropat... şi a treia zi a înviat din morţi", pentru noi!

Cât de mult era conştient Isus de ceea ce avea să pătimească ne rezultă şi din această imagine a bobului de grâu care, pentru a da rod, trebuie mai întâi să se lase aruncat în pământ şi îngropat; să moară şi să putrezească, pentru ca mai apoi să răsară din pământ şi să redea viaţa; să o susţină prin pâinea pe care a transformat-o în trupul său cu care ne îndeamnă să ne hrănim pentru a avea şi noi viaţa lui divină, viaţa veşnică.

Fericita Maica Speranţa a lui Isus, vorbind despre patima Mântuitorului, ne aminteşte că dintre toate momentele grele ale Mântuitorului cel mai dureros a fost atunci când în Grădina Măslinilor, rugându-se, Isus a sudat sânge. Durerea l-a pătruns în inimă căci, fiind Dumnezeu, ştia că mulţi oameni aveau să desconsidere harul mântuirii, chemarea la fericirea adevărată şi veşnică şi valoarea suferinţelor sale, şi pentru mulţi oameni moartea şi învierea lui aveau să fie zadarnice. Aceasta este durerea cea mai grea pe care oamenii nu doar i-au cauzat-o Mântuitorului dar care încă i-o mai provoacă prin ignoranţa lor dar şi prin indiferenţa lor şi prin alegerea lor voluntară de a trăi înlăturându-l pe Dumnezeu din viaţa lor, detaşându-se de Biserica pe care dacă nu o batjocoresc, o neglijează, şi îşi caută satisfacţia departe de Adevăr.

Oare nu este acesta momentul ca fiecare dintre noi să se întrebe dacă-l mai caută cu adevărat pe Isus sau am permis timpului să-şi impună monotonia iar noi să trăim din reflexe şi impulsuri? Trăirea vieţii creştine, viaţa în Duh şi Adevăr, mai are la baza ei alegerea noastră liberă, voinţa fermă şi adeziunea noastră afectivă la colaborarea cu Dumnezeu la formarea împărăţiei lui pe care o amintim în fiecare zi în rugăciunea "Tatăl nostru"?

Celor care, cu ocazia sărbătorilor Paştelui au venit la Ierusalim şi doreau să-l vadă, să-l cunoască pe Isus, el li se adresează cu această sugestivă imagine a bobului de grâu prin care le vorbeşte despre menirea lui. Asemenea bobului de grâu Isus avea să fie îngropat în pământ dar nu avea să putrezească, căci, datorită umilinţei şi supunerii sale faţă de voinţa Tatălui, Isus avea să primească darul învierii din morţi şi astfel să ne redea libertatea de fii a Tatălui ceresc.

Pentru ca să împlinească promisiunea Tatălui şi să redeschidă oamenilor calea spre paradisul pierdut, Isus trebuia mai întâi să se ofere pe sine tribut morţii iar prin moartea lui avea să învingă moartea şi, înviind din morţi, să ofere viaţa celor care odinioară au crezut promisiunii lui Dumnezeu, celor care astăzi credem în el şi celor care îşi vor păstra credinţa până când el va reveni în slavă.

Acesta este înţelesul acelor cuvinte care erau rostite pe când Isus încă mai vorbea lor: "l-am glorificat şi încă îl voi mai glorifica". Nu lui Isus îi erau adresate aceste cuvinte ci acelora care-l ascultau, pentru ca oamenii să înţeleagă care este răsplata iubirii adevărate. Aceste cuvinte erau dovada faptului că Dumnezeu îşi respectă angajamentele asumate faţă de noi prin această nouă alianţă realizată prin pătimirea, prin moartea şi învierea Fiului său. Aceste cuvinte sunt sigiliul acestei alianţe care continuă în Biserică prin sfintele sacramente, în special prin jertfa Sfintei Liturghii, şi astăzi ne sunt adresate nouă.

Parabola bobului de grâu căzut în pământ ne atrage atenţia şi sensibilitatea spre Isus şi, în schimb, primim de la el cuvintele lui, îndemnul cu care se adresează tuturor: cine se iubeşte pe sine, cine în această viaţă se preocupă de cele materiale şi îl pune pe Dumnezeu într-un plan secundar sau, mai rău, îl neglijează şi îl desconsideră, se va pierde. Cine însă, cu umilinţă şi supunere se va oferi pe sine lui Dumnezeu şi semenilor lui, din iubire, cum din iubire s-a oferit Cristos pentru noi, va primi însutit în această viaţă şi promisiunea vieţii şi a fericirii veşnice.

Acesta este sensul desăvârşit al vocaţiei în slujba bisericii şi la viaţa consacrată: aceasta este menirea celor chemaţi de Dumnezeu în slujirea lui. Sunt cuvinte pline de sens, pline de farmec pentru unii care ne-au precedat pe drumul credinţei şi astăzi, bucurându-se de răsplata alegerii lor, în trăirea eroică a virtuţilor, mijlocesc pentru noi în faţa celui preaînalt, căruia să-i fie cinste şi mărire în vecii vecilor.

22 martie 2015

Pr. Iulian Butnaru

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
458 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a din Postul Mare:

Anul B
2 aprilie 2006 - Pr. Iosif Dorcu
29 martie 2009 - Pr. Isidor Mocanu
25 martie 2012 - Pr. Mihai Pătraşcu
18 martie 2018 - Pr. Paul Budău

[ Index predici şi predicatori ]