Anul B
Duminica a 2-a din Postul Mare

Gen 22,1-2.9-13.15-18; Ps 115; Rom 8,31b-34; Mc 9,2-10

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

După ce duminica trecută, în prima din Postul Mare, am fost invitaţi să facem experienţa deşertului, în această a 2-a duminică Dumnezeu ne cheamă pe munte, ne cheamă deoparte, într-un loc înalt.

Deşertul este locul convertirii, locul confruntării şi în cele din urmă al purificării. Muntele, în schimb, este locul revelaţiei lui Dumnezeu dar şi locul întâlnirii cu el, locul contemplării, al rugăciunii, al dialogului cu Domnul.

Putem spune că în această duminică facem trecerea de la deşert la munte. Nu doar o trecere aşa cum înlocuim de pe peretele din camera noastră un tablou cu altul, dar o schimbare conştientă, participată. Trecerea se face cu adevărat când experimentăm, când trăim tensiunea pe care o presupune acest proces, când ne implicăm. Numai cine trăieşte timpul deşertului, al purificării, al confruntării cu el însuşi şi cu răul din el, va putea urca pe munte, va avea forţă în urma antrenamentului din deşert. Va fi uşor, eliberat de păcate, de prejudecăţi, de orgoliu, de autosuficienţă, de lăcomie, de vicii. Astfel, uşurat, umplut de Duhul lui Dumnezeu, antrenat în lupta cu răul şi învingător în această luptă, va putea străbate traseul în urcare spre muntele Domnului. Va fi pregătit să-l întâlnească pe Dumnezeu, să-l recunoască şi să-l urmeze.

Totuşi nici chiar pe munte, acolo unde omul are şansa să-l întâlnească pe Dumnezeu, nu va fi scutit de sacrificii, de jertfe. Şi acolo unde Dumnezeu îi este mai aproape, el va trebui să lupte. Şi nu este vorba doar de sacrificiul propriei persoane, de efortul urcuşului pe munte, dar de a fi gata să jertfim şi ceea ce avem mai drag.

Lectura întâi, un fragment din Cartea Genezei, ne vorbeşte chiar despre o astfel de situaţie. Patriarhul Abraham este chemat de Dumnezeu pe muntele din ţinutul Moria, unde să-l jertfească pe singurul său fiu, pe Isaac.

Când se pare că a trecut greul deşertului şi vrem să ne lansăm cu uşurinţă spre piscurile munţilor vieţii, spre libertate, spre bucurie neţărmurită, atunci vine Dumnezeu şi ne cere nu un sacrificiu oarecare, dar jertfa cea mai mare, cea mai greu de suportat: a propriului fiu; jertfa propriei munci, dărâmarea a tot ce am construit, distrugerea a ceea ce ne este mai drag, în care ne-am pus toată speranţa.

Dar Abraham nu se pierde: "Va avea Domnul grijă de jertfa sa" (Gen 22,8), spune el. Patriarhul, trecând şi el mai înainte prin deşertul Beer Şeba, întărindu-se acolo în credinţă şi hrănindu-se acum din acea siguranţă pe care doar Bunul Dumnezeu i-o putea oferi, încredinţează atât ceea ce trebuie jertfit dar şi gestul de a jertfi lui Dumnezeu Creatorul.

Convertirea din deşert ne foloseşte şi nouă, creştinilor de astăzi: ne ajută să ne abandonăm voinţei Domnului. Învăţăm astfel să trecem de la concepţia că este "jertfa noastră" la aceea că este "jertfa lui Dumnezeu", sacrificiu voit şi aşteptat de el. "Jertfa noastră" nu are nici un sens. "Jertfa lui Dumnezeu", în schimb, are tot sensul. A jertfi pentru noi înseamnă egoism. În schimb, a jertfi pentru Dumnezeu, pentru planul său, a uni micile noastre sacrificii cu jertfa lui Cristos este eliberator, vindecător. Este, într-adevăr, mântuitor.

Evanghelia de astăzi insistă asupra aceleiaşi imagini a muntelui, de data aceasta muntele Tabor, unde are loc minunata scenă a schimbării la faţă a Domnului. În ciuda oricărei aparenţe, această relatare are un mesaj profund chiar în acest timp de post, timp care conţine în sine o exigenţă importantă: schimbarea direcţiei omului. Schimbarea la faţă a lui Isus reprezintă trecerea de la moarte la înviere, de la păcat la har. Schimbarea are loc atunci când ajungi sus, în vârf; atunci când îl recunoşti pe Dumnezeu deasupra ta, foarte aproape de tine acolo.

A urca muntele înseamnă a începe cu mult curaj drumul. Dar înseamnă şi momentele dificile de pe traseu. Uneori chiar se doreşte întoarcerea înapoi, abandonul urcuşului. A fi statornici până la capăt înseamnă a parcurge fără şovăire timpul de post spre înviere.

Cu câţiva ani în urmă, îmi amintesc cu plăcere de o excursie pe munte, împreună cu un grup de prieteni. Reţin în mod deosebit cum a decurs acest drum. Am mers toţi împreună atât timp cât potecile erau line, uşor de parcurs. Dar spre vârf, după vreo 3 ore de mers, traseul devenea tot mai abrupt şi cu vegetaţie tot mai săracă. Lipseau chiar şi copacii care ne apărau cu umbra lor binefăcătoare de dogoarea soarelui puternic de vară. Atunci din cele 8 persoane, câte eram, doar jumătate am mers până la capăt, până sus. Ceilalţi 4 au abandonat. Noi, cei 4, am continuat cu mult curaj şi parcă vedeam crucea imensă din vârf, după primul deal. Dar, străbătându-l pe cel dintâi, a mai apărut unul şi încă unul şi abia peste încă 2 ore de urcuş abrupt, timp în care rând pe rând eram ispitiţi să abandonăm escaladarea, în sfârşit, am ajuns la ţelul nostru: Vârful Giumalău.

Această experienţă poate să ne fie o reală inspiraţie în timpul de post. E greu până sus. Dar acolo, în înălţimi, respirând aerul proaspăt, în acel loc minunat de unde privim toată lumea aşezată parcă la picioarele noastre, cât de bine ne simţim! Acolo sus! Acolo înţelegem totul!

Va trebui însă să facem efortul de a ajunge noi înşine, nu doar să ne povestească alţii. Nu e suficient să ne lăsăm entuziasmaţi doar de un film frumos sau de o carte fascinantă care descrie experienţa altora. Acestea, sigur, ne pot inspira, ne pot provoca, ne pot motiva. Dar e nevoie de a străbate chiar noi drumul, de a face experienţa spre Dumnezeu, cu Dumnezeu.

La fel, nu ajunge să ne lăsăm cuceriţi de urcuşul spre Dumnezeu al sfinţilor, dar să străbatem noi propriul drum spre Dumnezeu. Nu ne este de ajuns să ascultăm cât de fericit se simte fratele, colegul, prietenul după ce a primit iertarea prin spovadă însă trebuie să îngenunchem personal, recunoscându-ne şi mărturisindu-ne păcatele la scaunul de spovadă.

Dar care mai este sensul prezenţei pe munte din evanghelia de astăzi?

A fi pe munte cu Isus nu doar pentru a ne simţi noi bine acolo! A fi pe munte pentru a privi în perspectivă; de a ne pregăti pentru ceea ce urmează: pentru a ne umple viaţa cu binecuvântare, cu harul cu care numai Domnul ne poate copleşi.

Ne mai spune evanghelia că hainele lui Isus au devenit albe, strălucitoare. Din punct de vedere liturgic, albul este culoarea pascală, culoarea învierii.

De fapt, fragmentul evanghelic de astăzi se încheie cu întrebarea cu care rămân ucenicii Domnului: "Ce înseamnă a învia din morţi?" (Mc 9,10). Este întrebarea care trebuie să ne preocupe în acest timp al postului. Este, cumva, o întrebare de drum, o interogaţie continuă pe care să o medităm în acest timp spre înviere.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Să nu ezităm să ne întrebăm fără timiditate, dar cu mult realism: ce înseamnă pentru mine "a învia din morţi?".

Înseamnă a parcurge deşertul postului urcând apoi pe muntele Domnului. Înseamnă a regăsi siguranţa vieţii în Dumnezeu, îndepărtând frica din suflet, care poate provoca moartea.

În acest sens Petru exclamă: "Să facem trei colibe!", pentru că îl cuprinsese teama şi nu ştia ce să spună în faţa misterului schimbării la faţă. De teamă, caută spontan un punct de sprijin: doreşte să facă nişte colibe, să stabilească nişte repere fixe, să aibă locuinţă, să nu rămână în aer.

Este de fapt căutarea omului încă din momentul în care vine pe această lume: de a fi în siguranţă. Copilul caută siguranţa în părinţi, fraţi, educatori, în mentori. Mai târziu, tânărul caută siguranţa în modele de viaţă, în profesie, în ceea ce-i poate garanta trebuinţele necesare pentru viaţă: hrană, locuinţă, confort fizic, psihic, spiritual.

Timpul de post are menirea de a ne orienta spre siguranţa nepieritoare, pe lângă atâtea siguranţe efemere, trecătoare. Postul poate să ne conducă spre o singură cale, care e cea mai importantă şi unica necesară care poate răspunde tuturor aşteptărilor noastre: calea spre Dumnezeu.

Descoperim în propria viaţă atâtea căi. Pe unele am pornit deja; apoi mergem înainte ori ne oprim. Pe altele încă nu le-am descoperit. Spre altele râvnim dar nu avem acces.

Pe unele am putea să le numim: căile siguranţei primare, colibele principale - agoniseala de fiecare zi pentru trai (hrană), pentru locuinţă, asigurarea sănătăţii, a unui minim confort. Dar după ce siguranţa primară a fost atinsă căutăm alte siguranţe (că ne permitem!): o casă mai mare, mai frumoasă, un serviciu cu un câştig cât mai mare, posibilitatea de a ne afirma în viaţă şi societate.

Şi câţi, din păcate, nu reuşesc să se mai oprească în acest iureş al bunăstării fără limite în timp ce alţi semeni de-ai lor se chinuie zadarnic. Abia dacă reuşesc să se agaţe de unele elemente de siguranţă măcar pentru moment, dacă nu pe o durată mai mare: căutarea de a avea măcar un colţ unde să-şi plece capul pentru odihnă; căutarea deseori fără succes a unui loc de muncă; neputinţa altora de a munci datorită bolii sau dizabilităţii; confruntarea dură cu singurătatea la bătrâneţe. Şi câte alte situaţii care au nevoie de solidaritate, de caritate creştină!

Un alt drum ar fi cel al familiei care poate însemna a căuta persoana potrivită pentru întemeierea unei căsnicii; înseamnă a trăi cu bucurie momentele plăcute dar şi cu încredere clipele grele din familie.

În continuare aş aminti şi de un drum al dorinţelor omului: dorinţe bune cum ar fi a-mi pune în valoare calităţile proprii cu scopul de a sluji semenilor mei, dar şi dorinţe rele cum ar fi a scoate în evidenţă aceleaşi calităţi personale dar în mod regretabil pentru a mă afirma pe mine în detrimentul altora.

În sfârşit aş putea să mai amintesc un alt drum care, pe de o parte, ne deschide spre consumul bunurilor pentru stricta necesitate de fiecare zi, pe de altă parte, care ne ademeneşte spre un consumism contagios şi distructiv.

În faţa atâtor drumuri şi a multor altora care ne stau în cale la orice pas şi pe care vrem să le străbatem cu nerăbdare, ne regăsim de cele mai multe ori sleiţi de puteri.

Biserica, mama noastră, cunoaşte aceste tentaţii şi aglomeraţii de oferte care ne sunt prezentate astăzi şi vrea să ne ajute pentru a face un discernământ la lumina harului lui Dumnezeu, pe munte, în prezenţa lui Cristos, unde totul se transformă. Totul devine alb, strălucitor, luminându-ne calea unică. E drumul lui Dumnezeu pentru noi. Vrea să devină drumul nostru spre Dumnezeu. În prezenţa sa căile complicate devin simple, umile. Pe calea lui Dumnezeu găsim tot ce avem nevoie, tot ce este necesar pentru viaţa noastră fericită în el.

Să ne angajăm aşadar astăzi să facem acest drum, acest urcuş al jertfelor, al micilor sacrificii, al purificării, în timpul care ne-a mai rămas până la Paşti, pentru a-l descoperi cu adevărat pe Domnul înviat în sufletul nostru, în familiile noastre, în comunităţile noastre! Amin!

1 martie 2015

Pr. Egidiu Condac

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
445 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 2-a din Postul Mare:

Anul B
8 martie 2009 - Pr. Anton Ghiurcă
4 martie 2012 - Pr. Eduard Soare
25 februarie 2018 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]