Anul B
Duminica a 32-a de peste an

1Rg 17,10-16; Evr 9,24-28; Mc 12,38-44

Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,

Ipocrizia şi falsitatea sunt boli periculoase, binecunoscute acestei culturi sau societăţi a imaginii în care trăim, unde toţi dorim să apărem mai buni decât ceea ce suntem, pentru a ne apăra şi a ne proteja. Cu câtva timp în urmă, marele scriitor G. Papini afirma următoarele: "Nu te încrede în aparenţe, nici măcar atunci când e vorba de devoţiune. Şi cămilele îngenunchează, şi discurile cântă şi spun rugăciuni, şi cei care taie ceapa plâng, şi câinii cad în extaz". Dacă vrem exemple adevărate de viaţă, lecturile din această duminică ne invită să privim la Cristos, modelul suprem, şi la cele două văduve, care încearcă să-i imite caracteristicile dăruirii şi ale umilinţei.

Astfel, textul evangheliei de astăzi, luat din Evanghelia după sfântul Luca, ne prezintă două episoade interesante şi totodată actuale: pe de o parte avem imaginea "scribilor", a oamenilor puternici, mereu în prim plan, gata să ocupe primele locuri, fie când sunt în funcţii, fie după aceea, iar pe de altă parte avem imaginea "văduvei", a persoanei nesemnificative, care în ochii lumii nu valorează nimic, dar care se dăruieşte în întregime şi fără rezerve lui Dumnezeu.

Cristos se află în templul din Ierusalim, se aşază şi nu doar priveşte, ci şi observă ceea ce se întâmplă. Dacă şi noi am privi cu atenţie, şi nu doar cu superficialitate, am putea observa multe lucruri. Dacă am îndepărta prejudecăţile, dacă am privi totul cu ochii lui Cristos, am putea vedea lumea aşa cum este cu adevărat, dincolo de ceea ce face sau ceea ce afirmă.

Din păcate, ceea ce observă Cristos la oameni nu este întotdeauna pozitiv. Astfel, îi vede pe scribi, cu comportamentul lor bigot, şi le atrage atenţia discipolilor de a nu cădea în capcana duplicităţii, imitându-le cumva exemplul negativ.

Cum în accepţiunea timpului hainele indicau în mod clar provenienţa şi statutul social al posesorilor, scribilor "le plăcea să poarte haine lungi" pentru a fi "salutaţi de toţi prin pieţe". De asemenea, beneficiau de "primele locuri în sinagogă", locuri rezervate, situate cu faţa spre oameni spre a fi admiraţi. "Devorau casele văduvelor", deoarece, fiind avocaţi, cereau onorarii foarte mari, chiar şi de la văduve, în schimbul promisiunii ajutorului lor profesional. Despre aceştia afirmă Cristos că "vor fi şi mai aspru condamnaţi". Mântuitorul are cuvinte aspre pentru aceşti falsificatori ai religiei, pentru aceşti iubitori ai exteriorităţii şi ai vanităţii.

Din păcate, iubiţi fraţi, lumea de azi nu este străină de acest comportament. Show-urile televizate, lumea showbiz-ului, lumea mondenă, VIP-urile care îşi etalează hainele scumpe de sute de mii de euro, nu fac altceva decât să se regăsească în acest comportament eronat al scribilor. Iar noi îi privim şi rămânem extaziaţi, uimiţi şi încercând să ne îmbrăcăm ca ei şi dorind să fim ca ei, uitând însă că la mijloc e doar aparenţă, superficialitate, fără nimic consistent... doar vanitate. Toţi vor faimă, renume, respect, dar, cum puţini şi-l permit, rămân doar cu invidia.

A fi scrib astăzi înseamnă poate a fi un star. Iar cine vrea să devină, se gândeşte poate doar la influenţa ce ar putea să o aibă asupra lumii. Uităm că de cele mai multe ori în spatele acestor măşti se ascunde doar: egoismul, solitudinea, frământările şi golurile sufleteşti. Suntem însă atât de orbi încât nu vedem că dincolo de imagine totul e gol.

În societatea noastră, ca şi în cea de pe timpul lui Isus, ceea ce distingea individul de mulţime, de masă, era succesul. Ceea ce contează astăzi este doar rezultatul şi nu calităţile personale ale individului: Dacă învingi la un concurs, eşti "cineva" însă dacă eşti tu însuţi, dacă eşti bun, transparent, primitor, nimeni nu te apreciază, nimeni nu te evidenţiază.

Mulţi dintre noi acţionează ca şi scribii din evanghelie: fac totul pentru a nu-şi pierde imaginea lor, pentru că altfel ar trebui să descopere cu amărăciune că în spatele acesteia nu au nimic consistent, că sunt oameni de carton, că sunt un simplu ambalaj.

Scribii citeau şi cunoşteau foarte bine Sfânta Scriptură, se rugau, erau foarte scrupuloşi în observarea legii, dar nu aveau viaţa adevărată în ei. Viaţa lor era banală, nu erau persoane ghidate de un sens. Pe deasupra, mai erau şi doctori ai legii. Îţi vorbeau de Dumnezeu, îţi dădeau sfaturi însă nu posedau experienţa cu Dumnezeu.

Şi noi putem cunoaşte multe despre Dumnezeu, putem să-i respectăm poruncile, să mergem în fiecare duminică la sfânta Liturghie, dar dacă nu-l iubim cu adevărat, dacă inima noastră nu vibrează, nu ne ajută cu nimic ceea ce ştim despre el. Scribii ştiau totul despre Dumnezeu, dar nu-l aveau pe Dumnezeu.

Putem afirma cu certitudine că scribii sunt acea parte a umanităţii non-geografică, dar identificabilă în interiorul oricăruia dintre noi, care vrea să iasă în evidenţă. Avem în interiorul fiinţei noastre multe zone neevanghelizate încă, spunea cardinalul Biffi. Avem multe cărări ale sufletului nostru care trebuie îndreptate. Învăţătura lui Isus Cristos vrea tocmai această înlăturare a religiozităţii de faţadă, a superficialităţii. Trebuie să fim atenţi, să ne păzim inima, pentru a nu cădea într-o formă de iluzie religioasă.

Încheind discursul său despre scribi, Mântuitorul, aflat în templu, se serveşte de un episod banal pentru a-şi continua învăţătura. În curtea femeilor erau 13 vase pentru adunarea ofertelor. Lumea ajungea acolo şi vărsa oferta proprie. Preotul responsabil spunea cu voce tare suma şi cei prezenţi deseori făceau ovaţii de uimire. Isus priveşte scena cu o superioritate dumnezeiască şi chiar comentează: Şi-au primit deja răsplata. Dar iată o scenă neaşteptată: apare o văduvă, care oferă doi bănuţi. Cel responsabil spune cu voce tare suma, chiar cu un zâmbet de compătimire. Intervine însă Isus. Ia din zbor această ocazie şi spune: Această văduvă a dat mai mult decât toţi. De ce? Pentru că a dat tot ceea ce avea.

Valoarea unei acţiuni depinde de intenţia pentru care se face, iar intenţiile rele deseori strică gesturile care în sine sunt bune. În schimb o intenţie bună şi generoasă poate să facă mare o acţiune în sine mică şi nesemnificativă. În realitate, Dumnezeu ne judecă plecând de la ceea ce este în inima noastră şi nu plecând de la ceea ce se vede din afară.

Să nu uităm, Cristos nu condamnă oferta, ci doar ostentaţia cu care ea este făcută. Bonhoeffer spunea următoarele: "Inima curată este aceea care nu se contaminează cu răul, dar nici cu binele, autocomplăcându-se şi reflectându-se în el".

N-ar strica să ne verificăm astăzi intenţiile noastre şi să ne întrebăm: De ce sunt credincios? De ce vin la Biserică? De ce fac binele? Iar dacă cumva afişarea a luat-o înaintea convingerii, acesta este ceasul pentru a-i da lui Dumnezeu ceea ce-i aparţine lui: el şi numai el trebuie să fie motivul acţiunilor noastre şi raţiunea alegerilor noastre.

Dumnezeu, iubiţi fraţi, nu vrea doar ceva de la noi, el vrea totul de la noi, am putea spune fără să greşim că ne vrea pe noi. Dumnezeu vrea să stea în centrul vieţii noastre. Dumnezeu vrea ca pentru el să ne punem cu totul în joc. Vrea ca pentru el să ne schimbăm modul nostru de a gândi, de a ne relaţiona, de a iubi, de a trăi, de a concepe credinţa noastră. Vrea ca noi să oferim o altă scară de valori şi priorităţi vieţii noastre.

În schimb, noi am vrea ca el să fie în viaţa noastră, dar să nu intervină în alegerile noastre şi, mai ales, să nu ne facă să vedem ceea ce trebuie să schimbăm, ceea ce nu merge. Poate îl iubim mult însă mai este până a-l iubi de tot. Însă numai acela care îl iubeşte cu totul, numai acela primeşte totul.

Dacă nu ar fi fost Cristos, nimeni nu ar fi ştiut nimic despre această văduvă. Ceea ce este nesemnificativ pentru oameni, poate fi extrem de important pentru Dumnezeu.

Mulţi din jurul nostru oferă puţin, dar poate dau totul din ei, din fiinţa lor. Însă doar în ochii lui Dumnezeu străluceşte darul lor. Să nu uităm că Dumnezeu se foloseşte de oameni simpli, ca să construiască împărăţia sa. La fel au fost şi apostolii. Poate că alţi maeştri din timpul lui Cristos au râs de el îndelung văzând alegerea celor 12 apostoli (pescari, oameni neciopliţi). Însă, şlefuiţi de Cristos, cei 12 au devenit adevărate bijuterii ale împărăţiei. Şi aceasta pentru că numai Cristos era capabil să privească înlăuntrul lor şi să vadă capacitatea lor de a oferi tot ceea ce aveau pentru împărăţie.

Evaluarea unei persoane nu trebuie niciodată să depindă de ceea ce are, ci mai degrabă de ceea ce poate oferi.

Cristos a inaugurat cu acest episod schimbarea radicală care va avea loc la sfârşitul lumii. Prin exemplul văduvei, el ne invită să ne integrăm în această schimbare radicală, inaugurată de noua împărăţie, de a ne dărui total şi necondiţionat.

Poate ne gândim că putem sta liniştiţi: majoritatea dintre noi nu sunt nici săraci ca acele două văduve, dar nici bogaţi ca scribii. Însă adevăratul mesaj al evangheliei nu este acesta. Cristos nu aşteaptă să dăruim bogăţia sau sărăcia noastră, ci ceea ce suntem, viaţa noastră în serviciul fraţilor noştri şi al celor pe care îi întâlnim în drumul nostru. Iar a-ţi da viaţa nu înseamnă a muri pentru cineva, ci înseamnă a trăi pentru alţii, în fiecare zi, prin mici gesturi, discrete, la fel de mici sau poate neînsemnate ca acei doi bănuţi ai văduvei, cu o singură condiţie: ca totul să fie adevărat şi eficace. Căci, aşa cum afirma pr. Pierre Ceyrac, "tot ceea ce nu se dăruieşte, se pierde".

Se spune că era odată un cerşetor ce stătea întins pe marginea drumului. L-a văzut de departe venind pe rege, cu coroana pe cap şi s-a gândit: Îi voi cere şi cu siguranţă îmi va da destul. Iar când regele a trecut pe acolo i-a spus: "Mi-aţi putea da, vă rog, o monedă?", deşi, în adâncul sufletului, credea că regele îi va da mai mult. Însă regele l-a privit şi i-a spus: "De ce nu-mi dai tu ceva? Nu sunt eu, oare, regele tău?"

Cerşetorul nu ştia cum să răspundă la această întrebare şi a spus: "Dar, maiestate, eu nu am nimic!" Regele i-a răspuns: "Ceva trebuie să ai. Caută!" Uimit şi supărat, cerşetorul a căutat printre lucruri şi şi-a dat seama că avea o portocală, o bucată de pâine şi câteva boabe de orez. S-a gândit că ar fi prea mult dacă i-ar da pâinea şi portocala, aşa că, supărat, a luat cinci boabe de orez şi i le-a dat regelui. Mulţumit, regele a spus: "Vezi că ai?" Şi i-a dat cinci monede de aur pentru fiecare bob de orez. Cerşetorul a spus atunci: "Maiestate, cred că mai am câte ceva pe aici". Dar regele nu l-a ascultat şi i-a zis: "Numai pentru ce mi-ai dat din inimă îţi pot da şi eu".

Iubiţi fraţi, dragi radioascultători, este lesne de înţeles că regele din această povestire nu este altul decât Dumnezeu, iar că acest cerşetor de la marginea drumului putem fi oricare dintre noi. Din când în când, Dumnezeu ne cere să îi dăm ceva, mărunţişul nostru, pentru a-i demonstra că el este cel mai important. Câteodată ne cere să fim umili, alteori ne cere să fim sinceri. Însă noi refuzăm de multe ori să-i oferim lui Dumnezeu ceea ce ne cere, deoarece credem că nu vom primi nimic, fără să ne gândim că Dumnezeu ne dă înapoi însutit.

Nu ştim ce ne cere Dumnezeu în acest moment: Încredere? Sinceritate? Umilinţă? Nu ştim exact. Ştim doar că, pentru ceea ce îi dăruim, el ne va înapoia cu mult mai mult. Să ne amintim însă să nu-i dăruim doar câteva grăunţe, ci să-i oferim tot ce avem, pentru că, în mod sigur, merită efortul.

11 noiembrie 2012

Pr. Petru Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
344 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 32-a de peste an:

Anul B
12 noiembrie 2006 - Pr. Viorel Ababei
8 noiembrie 2009 - Pr. Iosif Iacob
8 noiembrie 2015 - Pr. Petru Sescu
11 noiembrie 2018 - Mons. Benone Farcaş

[ Index predici şi predicatori ]