Anul B
Duminica a 13-a de peste an

Înţ 1,13-15;2,23-24; Ps 29; 2Cor 8,7.9.13-15; Mc 5,21-43b

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Am putea să numim uşor duminica de azi "duminica credinţei". Îl întâlnim pe Isus pe lacul Genezaret, în zona lacului unde ştim că el a trăit mare parte a vieţii sale publice, unde erau mulţimi imense de oameni, unde a săvârşit nenumărate minuni şi mai ales discursuri celebre.

Avem azi două minuni. Dar mai important decât minunile, şi mai ales că noi ne putem uşor regăsi în ele, sunt cele două persoane: doi protagonişti ai minunilor de astăzi. Întâlnim, aşadar, două persoane, dar total diferite, un bărbat şi o femeie; un om din clasa înaltă şi o femeie bolnavă; un om bogat şi o femeie care şi-a cheltuit totul pentru sănătate. Amândouă au, însă, şi lucruri în comun: ambii au un necaz, ambii îl caută pe Isus, ambii cer ceva cu credinţă de la Isus. Şi mai e ceva: în ambele cazuri apare cifra 12: 12 ani are copila care moare, 12 ani sunt de când femeia suferă; adică, la ambele, viaţa şi suferinţa erau la capăt: capătul vieţii şi capătul suferinţei.

Dar cel mai important este că, uşor, din noi toţi, eu şi dumneavoastră, ne putem regăsi în aceste personaje: toţi avem necazuri, boli, toţi ne întâlnim cu moartea în casele şi familiile noastre. Un şef de sinagogă cu copilul bolnav, care se roagă cu stăruinţă lui Isus: "Vino, puneţi mâna peste ea, ca să se vindece şi să trăiască". Ce rugăciune simplă şi la obiect! Femeia, care nu avea dreptul să vorbească, face o rugăciune doar în inima ei, nu cu voce tare: "Dacă mă voi atinge măcar de haina lui, voi fi vindecată". De fapt, ea nici nu vorbea de haina lui Isus, ci de partea cea mai de jos, de poala hainei lui. Şi Isus, ne spune evanghelistul Marcu, a ascultat rugăciunea amândurora.

Poate aţi observat că am găsit un cuvânt comun, un cuvânt cheie în evanghelia de astăzi: a atinge. Ne oprim puţin asupra acestui cuvânt pe care eu îl consider esenţial. Nu ştiu cum şi l-au închipuit evreii pe Dumnezeu până la venirea lui Isus în lume. Era nevoie ca Dumnezeu să ia chip omenesc pentru a putea atinge el lumea iar lumea să-l poate percepe cu simţurile, să-l vadă, să-l audă, să-l atingă cu propriile degete în persoana lui Isus. El se întrupează pentru a atinge pământul, iar pământul să-l poată atinge. El însuşi se lasă mângâiat de mama sa, dar el va atinge făptura noastră, va lua copii în braţe, va atinge ochii orbului, va lua de mână pe tânărul din Naim. Aici este farmecul prieteniei cu Isus: el a venit să ne atingă dar, în acelaşi timp, şi să ne conducă la viaţă. Spunea frumos prima lectură: "Dumnezeu nu este un dumnezeu al morţii, ci al vieţii". Atingerea lui Isus, în evanghelia de azi, înseamnă viaţă, înseamnă sănătate, înseamnă reabilitare, înseamnă înviere. Şi, în paranteză fie spus, probabil, pe Calvar, duşmanii lui Isus ştiau ce înseamnă mângâierea Domnului şi tocmai de aceea i-au fixat mâinile în cuie pe cruce ca să nu mai poată atinge nimic, să nu mai poată mângâia. Dar aşa, el a atins crucea pe care a sfinţit-o şi a făcut-o izvor de viaţă şi de mântuire. Ba, cu ochii şi cu vocea a mai putut să atingă inima tâlharului care s-a căit.

Foarte adesea noi, cei de azi, suntem invidioşi pe contemporanii lui Isus că ei l-au putut atinge aievea, cu mâna lor. Dar trebuie să vă spun că pentru mine, ca preot, cel mai minunat şi îmbucurător lucru în viaţa sacerdotală este că zilnic pot să ating, să strâng între degetele mele trupul lui Isus şi sfânta Împărtăşanie. Dar şi pentru dumneavoastră, dragi credincioşi, la fel ca mine, oameni plini de greutăţi şi de dureri, aveţi aceeaşi mare favoare: zilnic vă puteţi apropia de Isus şi să-l atingeţi. Ba mai mult, să-l introduceţi în intimitatea, în profundul fiinţei dumneavoastră. Eu chiar mă mir că mulţi creştini pot să stea luni şi ani de zile în durerea şi suferinţa lor fără să se năpustească, fără să se grăbească să-l atingă pe Domnul. Ba, ne doare adesea că oameni aflaţi în pragul morţii, asemenea fetiţei din evanghelie, nu au lângă ei un Iair care să-l cheme pe Domnul. În multe comunităţi s-a creat un fel de mentalitate de a nu chema preotul cu sfintele taine, ca nu cumva să se sperie bolnavul. Chiar am avut un dialog cu cineva, căruia îi murise tatăl, şi l-am întrebat: "De ce nu ne-ai chemat ca să-l împărtăşim?". "Ştiţi, părinte, n-am vrut să se sperie că veniţi dumneavoastră cu sfintele taine". "Cum adică, să se sperie?". Pentru un creştin care s-a împărtăşit o viaţă întreagă, acum se va speria de Isus, de Domnul care vine să-l mângâie, să-l atingă, să-l întărească? Cred că şi azi e nevoie de mulţi Iairi care să vină şi să-l caute pe Domnul.

Pe de altă parte, poate am criticat adesea, mai ales la sărbătorile mari, când am văzut cum mulţimi imense de oameni, rânduri de kilometri, poate, stăteau la rând să venereze o icoană, nişte relicve ale sfinţilor. Ba, unii au spus că e magie sau e falsă credinţă sau o fugă după minuni sau, poate, chiar o superstiţie.

Dar aş vrea să spun că în noi, în oameni, există o sete de a atinge sacrul. Am fost de multe ori la Lourdes, acolo unde s-a arătat Maica Domnului. Am rămas timp îndelungat în faţa grotei, unde s-a arătat Maria. Era mereu un rând lung, treceau cardinali, episcopi, oameni de vază, oameni săraci, oameni din continente. Treceau şi atingeau piatra grotei, care deja luceşte, este atinsă atât de mult încât parcă s-a frecat. De ce oare atingeau această piatră? Aveau nevoie, cred eu, să simtă bucuria atingerii acelui loc unde cerul s-a unit cu pământul odată. La Sfântul Mormânt şi în Ghetsemani e mereu rând, toţi vor să atingă ca şi femeia din evanghelie nu pe Isus direct, dar urmele sale, pietrele atinse de el, hainele sale, poate. Şi am văzut oameni care plângeau, oameni care se întorceau schimbaţi, şi de la Lourdes şi de la Ierusalim. Atingerea de locul sacru, atingerea de piatra sacră schimbă, însănătoşeşte sufletul, ba chiar şi trupul, ca în cazul femeii din evanghelie.

Recent, o doamnă mi-a povestit că, atunci când a ajuns în oraşul ei icoana de la Cacica, a stat o oră în faţa acesteia şi a atins icoana cu credinţă dar şi cu inima îndurerată: de mulţi ani era mereu tulburată, cu dureri de cap interminabile. Şi spune ea: "Părinte, de atunci nu mai am absolut nimic".

E adevărat şi faptul că, pentru a intra în contact cu Domnul, e necesară şi credinţa. E posibil, spun, să ne împărtăşim 60 de ani, dar dacă e fără credinţă s-ar putea ca niciodată să simţim mângâierea Domnului. Şi în evanghelia de azi zeci de persoane, sute, poate, îl atingeau, îmbulzindu-se. Însă, doar când îl atinge femeia cu credinţă, Isus întreabă: "Cine m-a atins?". Subliniat cuvântul atins. Deşi, şi invers este posibil, prin atingerea unui loc sau obiect sfânt, o persoană să-şi câştige credinţa, sufletul său să se însănătoşească astfel.

Concluzia ar trebui să sune cam aşa: o atingere materială cu Isus sau cu urmele sale trebuie să conducă, şi asta e important, la un raport personal cu Dumnezeu.

Să revenim la femeia din evanghelie. Prin atingerea hainei lui Isus, ea a "furat" vindecarea fizică, dar sufletul ei nu era încă vindecat. Vindecarea sufletului ei a survenit când ea s-a aruncat la picioarele lui Isus şi a spus tot adevărul. Iar Isus vine cu afirmaţia clară: "Fiică, credinţa ta te-a vindecat. Mergi în pace şi rămâi vindecată de boala ta". Observaţi că deja şi identitatea ei se schimbă după dialogul cu Isus. Până acum era doar o femeie, acum Isus o numeşte fiică. Excepţională schimbarea, frumoasă schimbarea la atingerea lui Isus.

Şi mai e ceva. Atât de des ne întâlnim cu moartea, care este inevitabilă. Azi Isus învie un mort. Este singura noastră speranţă, aici este frumuseţea creştinismului. Isus a venit în lume ca să ne mângâie şi să ne atingă, dar şi să ne ofere şansa vieţii veşnice.

În luna august a anului 1973, într-un sat de lângă Roman, pe malul Siretului, mureau doi copii, unul de nouă şi altul de unsprezece ani, un băiat şi o fată. Din neatenţie, au alunecat şi s-au înecat în Siret. Nu asta este esenţialul. Durerea familiei, însă, era destul de mare. Dar, în toată această durere, pe toată lumea prezentă a impresionat-o un gest al mamei îndurerate: stând pe prispa casei, reflecta cu cele câteva persoane care o ajutau. Şi spunea: "Eu cred că dacă suntem creştini, copiii mei vor fi cu Isus, doar nu au păcate mari. Eu cred că sunt în cer". Şi a propus ca pe piatra din cimitir să se scrie: "Lăsaţi copiii să vină la mine", cuvinte care se pot citi şi azi. Minunată credinţă în Isus, o credinţă comparabilă cu aceea a lui Iair.

Iubiţi credincioşi, astăzi să ne bucurăm, încă o dată, că suntem creştini, că suntem cu Isus. Avem atâtea speranţe, avem atâtea bucurii, avem atâtea mângâieri. E un Dumnezeu vizibil, e un Dumnezeu lângă noi. Doar atât trebuie să facem: să-l atingem, cu mâna noastră, cu credinţa noastră, cu mintea noastră şi el, cu siguranţă, ne va umple inima de bucurie şi speranţă, aşa cum a umplut-o pe a lui Iair şi pe a femeii vindecate.

Lăudat să fie Isus Cristos!

1 iulie 2012

Pr. Iosif Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
589 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 13-a de peste an:

Anul B
2 iulie 2006 - Pr. Cornel Cadar
28 iunie 2009 - Pr. Petru Sescu
28 iunie 2015 - Pr. Eugen Robu
1 iulie 2018 - Pr. Cristian Bîrnat

[ Index predici şi predicatori ]