Anul B
Duminica a 11-a de peste an

Ez 17,22-24; Ps 91; 2Cor 5,6-10; Mc 4,26-34

Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,

Primul lucru care ne impresionează parcurgând lecturile de astăzi, este limbajul poetic şi pitoresc folosit atât de profetul Ezechiel, cât şi de evanghelistul Marcu, pentru a descrie împărăţia lui Dumnezeu: un cedru falnic, seminţe, arbori, ramuri, cuiburi şi multe păsări... Este o imagine, dacă vreţi, cu mult diferită de cea pe care o vedem mai tot timpul pe micile ecrane: oameni înfometaţi, bolnavi, răniţi, războaie, distrugeri, suferinţe şi disperare... Aceasta este însă doar prima impresie, căci lumea de atunci ca şi cea de acum se confruntă cu aceleaşi probleme. De exemplu, profetul Ezechiel se adresa în prima lectură de astăzi unui popor ce se afla pe drumul deportării spre Babilon, el însuşi făcând parte din acest trist cortegiu. Întâlnindu-se cu oameni disperaţi, ba chiar de-a dreptul revoltaţi împotriva lui Dumnezeu, profetul încearcă să le ofere acestora o rază de speranţă: Poporul ales nu va dispărea, ci va renaşte şi va fi asemenea unui cedru falnic, deasupra tuturor celorlalte popoare.

La fel şi evanghelistul Marcu, nu prezintă cele două parabole ale creşterii împărăţiei lui Dumnezeu în cadrul unui cerc literar, ci în mijlocul unor creştini persecutaţi în inima Romei, care, văzând contextul general de violenţă şi prigoană, se întrebau când va mai apărea oare acea împărăţie promisă de Dumnezeu, plină de iubire, de dreptate şi de pace? Oare nu cumva aşteptau ei o împărăţie-fantomă? Tuturor acestor creştini, Marcu le oferă ca răspuns, dar şi ca meditaţie, lecţia naturii şi a forţelor de necrezut ale fecundităţii, folosindu-se de două parabole, luate din lumea agrară şi accesibile întregului auditoriu: cea a seminţei şi a grăuntelui de muştar, două realităţi neglijabile cantitativ, dar cu o forţă şi o energie debordantă.

Prima parabolă descrie semănătorul care aruncă sămânţa în pământ, sămânţă care mai apoi creşte şi se dezvoltă, indiferent de voinţa semănătorului. Cea de-a doua parabolă, în schimb, se joacă pe contrastul dintre dimensiunile infime ale grăuntelui de muştar şi mărimea arborelui care va ieşi din această sămânţă, la umbra căruia se vor putea adăposti multe păsări.

Semnificaţiile acestor parabole sunt multiple.

În primul rând, împărăţia lui Dumnezeu nu este o împărăţie politică, bazată pe forţă şi bogăţie, aşa cum aştepta auditoriul său, ci o împărăţie spirituală, inofensivă, asemenea seminţei care încolţeşte şi se dezvoltă, răspândindu-se mai apoi în lumea întreagă.

În al doilea rând, metodologia după care lucrează Dumnezeu este diferită. Ea se aseamănă cu cea a unui fermier care ştie să aştepte roadele. De altfel, fermierul, neputând scurta timpii necesari creşterii, aşteaptă cu speranţă rodul acesteia. O plantă nu se măreşte trăgând de ea. E nevoie de răbdare şi perseverenţă. Împărăţia lui Dumnezeu avansează în mod invizibil şi fără să facă zgomot, fără semne extraordinare. Putem chiar spune că împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă în mod invizibil în istoria umană, fecundând-o din interior, orientând-o şi făcând-o capabilă să se deschidă mântuirii pe care a adus-o Cristos. Cuvântul lui Dumnezeu semănat are puterea de a încolţi şi înflori chiar dacă sămânţa a fost aruncată între stânci. Puţin câte puţin, stânca se va transforma în pământ şi sămânţa va putea să rodească.

În al treilea rând, omul este colaboratorul principal al lui Dumnezeu în semănarea cuvântului, dar rămâne un simplu colaborator. Omul este chemat să semene pe terenul său şi al altora cuvântul lui Dumnezeu însă succesul acestui efort va fi oferit doar de aportul divin, care cunoaşte timpii dezvoltării seminţei. Împărăţia lui Dumnezeu se răspândeşte nu datorită capacităţii şi bravurii umane, ci datorită Duhului Sfânt, care face să încolţească şi să crească sămânţa, el fiind cel care însufleţeşte şi conduce Biserica.

În al patrulea rând, succesul răspândirii împărăţiei lui Dumnezeu este garantat. Cristos are încredere în sămânţa şi în cuvântul semănat. Putem spune chiar că evanghelia de astăzi este un strigăt de victorie împotriva oricărui tip de descurajare a Bisericii în faţa persecuţiilor. Poate nu suntem buni maeştri ai evangheliei, poate ne gândim să abandonăm, însă nu trebuie să uităm că această sămânţă încolţeşte de la sine.

În altă ordine de idei, evanghelistul Marcu ne spune că evanghelia nu are nevoie de programe politice. Împărăţia lui Dumnezeu nu este un produs al omului, al efortului său titanic, ci darul lui Dumnezeu. Nu este acţiunea omului cea care produce împărăţia lui Dumnezeu, ci puterea lui Dumnezeu ascunsă în cuvântul său. Împărăţia, ca şi sămânţa, are nevoie doar de a fi plantată la adâncimea justă să încolţească şi va da cu siguranţă rod la timpul potrivit.

Apoi, nimeni nu se poate hazarda oferind pronosticuri şi anticipări ale rezultatului cuvântului semănat. Şi aceasta pentru că drumurile şi metodologia lui Dumnezeu sunt diferite de cele ale noastre. Datoria noastră este aceea de a aştepta în speranţă şi umilinţă. "Eu am plantat, - ne spune sfântul apostol Paul în 1Cor 3,6 - Apolo a udat, dar e Dumnezeu cel care a făcut să crească". În schimb, noi am vrea să vedem imediat rezultatele prevăzute, calculate cu minuţiozitate, şi care nu mai lasă spaţiu transcendenţei. Uităm că rolul nostru de comunitate este acela de a continua să semănăm cuvântul lui Dumnezeu.

Biserica nu este chemată să convingă în mod neapărat pe cineva, ci de a-l pune în contact cu Dumnezeu. Creştinii nu au nimic de impus, ci de semănat. Fiecare creştin în parte este misionar şi martor al valorilor evanghelice şi umane, care de altfel constituie fundamentul şi seva civilizaţiei noastre. Vocaţia sa, într-o lume de criză, este aceea de a fi factor de solidaritate, de toleranţă şi de pace.

Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,

Putem afirma cu certitudine că sămânţa însăşi ne oferă mai multe lecţii de viaţă: a semăna înseamnă în mod necesar a rupe ceva din noi, a dărui ceva din ceea ce ne aparţine, ba chiar a ne dărui cu totul. A semăna presupune un efort, un sacrificiu, din partea noastră. A semăna înseamnă a ne asuma un risc, pentru că nu ştim niciodată ceea ce va ieşi, dar, cu toate acestea, suntem optimişti şi avem încredere. A semăna înseamnă a pune în discuţie siguranţele noastre, indiferent de mărimea seminţei.

Nu în ultimul rând, sămânţa ne oferă nouă tuturor o ultimă provocare: sacrificându-se, va dărui altora ceva mult mai mare şi mai hrănitor decât era ea însăşi.

Se spune că un tânăr a visat că a intrat într-un magazin nou înfiinţat şi, spre surprinderea sa, a descoperit că Domnul Isus Cristos se afla în spatele tejghelei.

"Ce vinzi aici", l-a întrebat.

"Tot ce-ţi doreşte inima", a răspuns Domnul Isus Cristos. Fără să îndrăznească să creadă ceea ce auzea, tânărul emoţionat s-a hotărât să ceară cele mai bune lucruri pe care şi le-ar dori un om: "Vreau să am dragoste, fericire, înţelepciune, pace în suflet şi să nu-mi fie frică de nimic. Doresc, de asemenea, ca în lume să nu mai existe războaie, terorism, trafic de droguri, nedreptăţi sociale, corupţie şi nici violarea drepturilor omului".

Când tânărul a terminat de vorbit, Domnul Isus Cristos i-a zis: "Prietene, cred că nu m-ai înţeles. Aici nu vindem fructe. Vindem doar seminţe".

Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,

Omul, în general, se află în căutarea valorilor şi a bunurilor spirituale gata preparate, sub forma fructelor, a produsului finit, uitând, de fapt, că acestea nu se obţin în mod automat, ci doar sub forma unor seminţe care trebuie cultivate cu efort, tenacitate, încredere şi speranţă în Dumnezeu. Este adevărat că de multe ori roadele par să se ascundă, să nu mai iasă la suprafaţă. Să nu uităm însă că promisiunea Mântuitorului se va adeveri până la urmă şi că sămânţa binelui va încolţi în mod irezistibil şi va rodi.

Dumnezeu are încredere în noi. Să semănăm grâul bun al credinţei, al iubirii şi al păcii prin cuvinte şi fapte. Oricine poate să îşi ofere ideile celui de lângă el fie sub formă de gloanţe, fie sub formă de seminţe. Poate să tragă cu ele sau să le planteze: să tragă cu ele în capetele oamenilor sau să le planteze în inimile lor. Ideile folosite ca gloanţe vor ucide inspiraţia şi vor neutraliza motivaţia. Folosite ca seminţe, vor da rădăcini, vor creşte şi vor deveni realitate în vieţile în care au fost plantate. Nu e nevoie de gesturi extraordinare, măreţe sau ieşite din comun. Ajunge o fărâmă de iubire, ajunge un cuvânt bun, un simplu salut, un simplu surâs pentru a debloca viaţa cuiva aflat în strâmtorare şi a-l face s-o ia de la capăt.

Câteodată, poate va fi nevoie să defrişăm păcatul din jurul nostru sau din noi înşine. Oricât de dureros ar fi, să nu ne lăsăm. Important este să obţinem un pământ roditor, în care cuvântul lui Dumnezeu să încolţească. Amin.

17 iunie 2012

Pr. Petru Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
446 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 11-a de peste an:

Anul B
18 iunie 2006 - Pr. Iosif Dorcu
14 iunie 2009 - Pr. Eduard-Mihai Coşa
14 iunie 2015 - Pr. Eduard Soare
17 iunie 2018 - Pr. Ciprian Bulai

[ Index predici şi predicatori ]