Anul B
Duminica a 5-a a Paştelui

Fap 9,26-31; Ps 21; 1In 3,18-24; In 15,1-8

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, întotdeauna când Isus a dorit să le transmită ceva ucenicilor săi sau ascultătorilor săi s-a folosit de imagini pe care aceştia le cunoşteau, imagini luate din viaţa de zi cu zi, mereu prezente în viaţa şi activitatea lor. Folosindu-le, Isus nu făcea altceva decât să le vorbească celor din timpul său pe înţelesul lor şi totodată să le uşureze înţelegerea mesajului pe care dorea să-l transmită. Astfel, când a dorit să le vorbească despre grija şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, Isus a apelat la imaginea păstorului, pe care am putut să o ascultăm şi să o medităm duminica trecută, păstorul care ţine atât de mult la oiţele sale încât este dispus să-şi dea şi viaţa pentru ele. Astăzi, pentru a evidenţia necesitatea unei legături strânse a omului cu el, cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, legătură absolut necesară pentru o bună trăire a vieţii creştine, Isus apelează la imaginea sau parabola viţei şi a mlădiţei. La fel, o imagine familiară celor din timpul său şi de care nici noi nu suntem în totalitate străini; o cunoaştem şi o putem înţelege.

În această parabolă, rolurile sunt foarte bine determinate: viticultorul, cel care curăţă şi taie via, este Dumnezeu; viţa, butucul solid şi bine înrădăcinat în pământ, este însuşi Isus; iar mlădiţele, cei care îşi trag seva din butuc, suntem noi, creştinii. Apoi Isus continuă parabola sa spunând că butucul de vie trebuie să aducă rod, un rod bogat aşa cum în mod logic orice viticultor aşteaptă. Iar acest rod îl dau mlădiţele solid unite cu viţa. Iată, aşadar, o parabolă simplă, dar care subliniază atât de bine o realitate: cu toţii trebuie să rămânem uniţi cu Cristos pentru a aduce roade de viaţă veşnică şi pentru a ne trăi în mod autentic viaţa ca fii ai lui Dumnezeu.

Nu poţi fi un creştin bun şi nu poţi să aduci roade dacă nu eşti unit cu Cristos, dacă nu faci parte din trupul său mistic care este Biserica. Numai această legătură îţi poate conferi credinţa şi lumina de a merge mereu pe calea cea dreaptă.

Desigur, cu toţii, cei prezenţi aici în biserică, precum şi cei prezenţi în faţa aparatelor de radio, facem parte din Biserică şi ne considerăm mlădiţe unite cu viţa-Cristos. Însă cu toţii trebuie să ne întrebăm cât de mult rod aducem, cât de fructuoasă este viaţa noastră de credinţă. Căci la această întrebare ne conduc cuvintele lui Cristos: "Orice mlădiţă care este în mine şi nu aduce rod, Tatăl meu o înlătură". Trebuie să răspundem cu sinceritate la această întrebare, ca de altfel la toate întrebările pe care ni le adresează Dumnezeu prin Sfânta Scriptură, căci numai răspunzând la aceste întrebări ne putem cunoaşte şi ne putem îmbunătăţi viaţa. Un proverb spune: "Clopotele cheamă pe alţii la biserică, dar ele rămân afară". De aceea să nu căutăm să privim mai mult la ceea ce fac alţii sau la felul cum sunt, ci să privim la noi înşine, la viaţa noastră şi să ne lăsăm hrăniţi de seva care vine de la Cristos.

Soarta mlădiţelor care, deşi unite cu viţa şi pline de frunze, nu aduc roade, este cruntă. Căci apare viticultorul care le taie. Acestea devin lemn mort şi sunt arse în foc. Cu alte cuvinte, dacă există o apartenenţă falsă la Biserică, viticultorul nu se lasă înşelat. Creştinii care sunt creştini doar cu numele şi care pozează în faţa tuturora ca fiind nişte evlavioşi, nu îl pot înşela şi pe Dumnezeu. El ne cunoaşte pe toţi mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. De aceea, meditând aceste cuvinte ale lui Cristos trebuie să ne hotărâm: dacă vrem să ne mântuim, atunci să fim creştini adevăraţi, să ducem o viaţă cu roade îmbelşugate şi nu o viaţă târâită inconstantă, plină de aparenţe, o viaţă trăită doar de ochii lumii.

Dar, din fericire, există şi mlădiţe care aduc rod, oameni care colaborează cu harul lui Dumnezeu şi îl lasă să lucreze în vieţile lor şi, prin vieţile lor, în lume. Însă, chiar dacă aduc rod, viticultorul se ocupă şi de ele: le curăţă pentru a aduce şi mai mult rod. La prima vedere am putea considera acest lucru ciudat şi ne-am putea întreba: de ce, din moment ce aduc rod, le mai curăţă viticultorul? Căci, trebuie s-o ştim: curăţatul viei este o operaţiune dură, dureroasă care face mlădiţa să sufere pentru un anumit timp. Cu siguranţă prin aceste cuvinte Isus se referă la momentele de încercare, de chin, de ispită, de suferinţă care apar în viaţa oamenilor. Momente a căror prezenţă se constată parcă mai mult în vieţile celor drepţi, a celor care aduc rod şi ne întrebăm: De ce? Scriitorul francez Alfred de Musset spunea: "Până când cineva nu a suferit, nu se cunoaşte cu adevărat pe sine însuşi". Este logica lui Dumnezeu care pentru a ne întări ne pune la încercare, care permite existenţa greutăţilor şi a ispitelor pentru a ne ajuta să ne călim în lupta cu noi înşine şi cu cel rău şi astfel să ieşim învingători. În toată această logică a lui Dumnezeu, scopul este mereu bun: să aducem şi mai multe roade, să progresăm pe calea apropierii de el.

Însă, nu vom reuşi acest lucru dacă, atinşi de aceste momente de suferinţă, ne separăm de viţă şi vom decide să ducem această luptă singuri, refuzând ajutorul şi prezenţa lui Dumnezeu. "Cine rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roade multe, căci fără mine nimic nu puteţi face" ne spune Cristos. Şi are dreptate. Nimic nu putem face fără ajutorul lui Dumnezeu sau cel puţin nimic bun. Căci este evident: atunci când lupţi de unul singur eşti slab şi, în mod logic, pierzi; atunci când trăieşti de unul singur viaţa este anostă şi nu-ţi produce nicio satisfacţie; atunci când îţi faci planuri de viaţă de unul singur şi-l excluzi pe Dumnezeu, ajungi la faliment, nu reuşeşti să realizezi nimic concret şi viaţa ta devine seacă şi goală. Dumnezeu vrea să fie alături de noi, să ne hrănească cu seva harului său. Vrea să fie implicat în viaţa noastră. De ce să-i refuzăm ajutorul? De ce să-i refuzăm providenţa sa iubitoare?

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, sfântul Toma spunea: "Scopul omului este de a se uni cu Dumnezeu; în această unire îşi găseşte toată fericirea". Da, fericirea noastră, viaţa noastră este în Dumnezeu, în unirea rodnică cu el. Cu cât suntem mai aproape de el, mai uniţi cu el, cu atât suntem mai fideli vocaţiei noastre de creştini, cu atât viaţa noastră este o mărturie în faţa celorlalţi a existenţei lui, a iubirii lui. Abatele Pierre spunea: "Când vom ajunge la ţintă, nu vom fi întrebaţi: «Ai fost creştin?», ci «ai fost credibil?», «felul tău de a trăi i-a făcut pe toţi oamenii să creadă că Dumnezeu îi iubeşte?»". În ultimele două duminici, Biserica, prin lecturile evanghelice pe care ni le-a propus spre a le medita, ne-a arătat că Mântuitorul rămâne în lume prin pâinea Euharistiei, căci ne-a spus "eu sunt pâinea vieţii" şi prin grija constantă a păstorului care îşi iubeşte turma, "eu sunt păstorul cel bun". Astăzi suntem invitaţi să înţelegem că el rămâne în lume şi prin creştinii care îşi trăiesc vocaţia la iubire şi care devin astfel mărturii vii ale prezenţei sale. Haideţi să îl contrazicem pe gânditorul rus Nikolai Berdiaev care spunea că "cea mai mare obiecţie împotriva creştinismului sunt creştinii" şi să devenim fiecare dintre noi un argument pro, un argument favorabil lui Cristos. Să ne trăim viaţa într-o strânsă unire cu el, să ne lăsăm pătrunşi de seva harului său şi vom reuşi să fim mărturii vii, dovezi clare ale existenţei şi iubirii sale.

Cristos a înviat!

6 mai 2012

Pr. Cătălin Farcaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
475 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a a Pastelui:

Anul B
14 mai 2006 - Pr. Iosif Enăşoae
10 mai 2009 - Pr. Emilian Cătălin, OFMConv.
3 mai 2015 - Pr. Cătălin Florea, AA
29 aprilie 2018 - Pr. Adrian Blăjuţă

[ Index predici şi predicatori ]