Anul B
Duminica a 3-a de peste an

Iona 3,1-5.10; Ps 24; 1Cor 7,29-31; Mc 1,14-20

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Am locuit timp de şapte ani în casa unui arab musulman din cartierul arab al oraşului Tel Aviv; un om de vârsta mea, tată a cinci copii, care avea trei dintre copiii lui la şcoala unei mănăstiri, a "Surorilor sfântului Iosif". Avea o apreciere pentru creştini şi pot să spun că m-am împăcat cu el ca şi cu fratele meu. Un om bun. Încă mai corespondăm. Într-o zi, pe când stăteam de vorbă, la umbră, mă întreabă: "Dar voi, creştinii, de ce sunteţi de mai multe feluri?", un fel de preot la biserica "Sfântul Gheorghe", altul la "Sfântul Anton". O întrebare la care, să vă spun drept, m-am blocat. Şi trebuia să-i răspund. Mi-a fost greu. I-am răspuns doar atât, de fapt cu o altă întrebare: "Dar voi, musulmanii, de ce sunteţi şi suniţi şi şiiţi?". Nu ştiu dacă a fost un răspuns adecvat, nu ştiu dacă l-a mulţumit, dar, sigur din acel moment mi-am dat seama de ce percepţie negativă au necreştinii faţă de faptul că noi, creştinii, suntem divizaţi, suntem separaţi în mai multe Biserici. Şi tot atunci mi-am zis că trebuie făcut mult mai mult pentru unitatea creştinilor. Aşadar, astăzi, când se încheie săptămâna creştină pentru unirea creştinilor, daţi-mi voie să pun câteva probleme, dar mai ales să vă prezint urgenţa şi necesitatea unirii creştinilor.

Sfârşitul mileniului, pe care tocmai l-am încheiat, a fost plin de speranţă pentru toţi creştinii de bună voinţă, care doresc şi se roagă sincer pentru unire. Ultimul secol, recent încheiat, ne-a arătat tuturor că, dorinţa lui Isus ca toţi să fie una, pare să fie din ce în ce mai aproape de împlinire. S-au văzut multe progrese, e adevărat. 100 de ani, creştinii din diferite Biserici, fac eforturi remarcabile pentru a trăi această săptămână, 18-25 ianuarie.

Papa Paul al VI-lea, un papă vizionar - îmi place să-i spun -, a dărâmat nişte ziduri existente între creştinii din Orient şi cei din Occident. Şi aşa se face că în anul 1964, în luna ianuarie, se întâlneşte în Ţara Sfântă, cu patriarhul Athenagoras, patriarhul ortodox al Constantinopolului. Atunci s-au ridicat anatemele care au persistat timp de nouă secole. Şi acesta a fost un început doar.

Avea să urmeze papa Ioan Paul al II-lea, care şi-a făcut parcă un crez din unirea creştinilor. Avem atâtea dovezi din afirmaţiile şi documentele sale, şi vizitele sale. Să amintesc că anul acesta se împlinesc zece ani de când a vizitat România. Şi atunci, parcă toată lumea era extraordinar de entuziasmată şi toată lumea striga pe toate străzile "Unitate!". Iată ce spune papa: "Cei care cred în Cristos, nu pot rămâne dezbinaţi".

Când creştinii se roagă împreună, venirea unităţii se arată mai aproape. Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul, primul loc, îi revine, fără îndoială, rugăciunii în comun, unirii a celor care se strâng laolaltă în jurul lui Cristos însuşi. Dacă creştinii, în pofida dezbinărilor lor, vor şti mereu mai mult să se unească în rugăciunea comună, în jurul lui Cristos, vor deveni tot mai conştienţi de faptul că, ceea ce îi desparte e foarte limitat şi mic, în comparaţie cu ceea ce îi uneşte.

Aşadar, dacă ne uităm bine la societatea de astăzi - facem, aşa, o scurtă analiză -, vom vedea că există trei categorii de oameni.

Mai întâi sunt oamenii care doresc sincer unitatea. Nu ştiu dacă sunt mulţi, e o întrebare. Printre aceştia aş aminti: papa Ioan Paul al II-lea, patriarhul Bartolomeu, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, nenumărate congregaţii catolice de călugări şi surori, care militează asiduu pentru ideea de unitate, Asociaţia "San Egidio"; printre ei l-aş aminti şi pe episcopul nostru de Iaşi, episcopul Petru Gherghel, care are ca motto al său episcopal Ut omnes unum sint, adică, "Ca toţi să fie una". Şi m-am interesat, şi sunt foarte mulţi episcopi catolici care au ca motto evanghelia lui Ioan, ca toţi să fie una: 25 de cardinali şi episcopi au acest motto. În aceste zile a trecut la Domnul un mare teolog ortodox francez, Olivier Clément, un om care, cu siguranţă, a fost un doritor şi gânditor al unităţii; teolog ortodox într-un mediu catolic. Şi am putea continua cu lista aceasta.

A doua categorie este a celor care sunt total indiferenţi şi aici, din păcate, se situează marea masă a creştinilor, pe care nu-i interesează, poate să fie, poate să nu fie, ei merg mai departe cu inima împăcată. Cred că sunt şi preoţi care rămând indiferenţi, încă, la această cerinţă a societăţii noastre moderne şi a Bisericii noastre contemporane.

Însă, a treia categorie, este aceea a unui număr de persoane, şi cred că este foarte mare, care luptă să discrediteze ideea de ecumenism, nu doresc, pur şi simplu, ecumenismul, ba chiar îl numesc "marea erezie a secolului XX"; mai spun că este şi o lucrare diavolească. Aţi văzut, probabil, şi dumneavoastră, anul trecut, prin Iaşi, mulţi fluturaşi care prezentau aceste idei. Alţii consideră un păcat, chiar şi numai a rosti cuvântul ecumenism. Ce spuneţi de toate acestea? Probabil că sunt unii care au frică. Şi aici, cred că sunt foarte mulţi, pentru că înţeleg aşa: ecumenismul ar însemna dispariţia unei Biserici şi integrarea acesteia în cealaltă, adică ori toţi vor deveni catolici, ori toţi ortodocşi, unii trebuie să dispară, aşa zic ei. Ori, cred că aici este problema de care se lovesc foarte mulţi.

Ecumenismul nu înseamnă dispariţie, înglobarea uneia în alta, ci înseamnă mers împreună, ca prieteni, ca aceiaşi spre acelaşi Cristos. Aici trebuie luptat foarte mult, pentru a dispărea această idee falsă, preconcepută şi dăunătoare. Ecumenism înseamnă pluralism, înseamnă diversitate, dar împreună rugători, împreună cu acelaşi Cristos, împreună în faţa aceluiaşi Cristos.

Pe de altă parte, aş spune că ecumenismul este urgent, nu se poate merge mai departe în forma aceasta, el este necesar, nu util. Din punct de vedere filosofic "necesar" înseamnă "fără de care nu se poate". Şi iată de ce este urgent. Am aici câteva argumente de ce el este absolut necesar.

Mai întâi de toate, pentru că el este evanghelic. Cardinaul Walter Kasper spune aşa: "Deşi avem acest fundament comun, Isus Cristos, noi trăim în Biserici diferite, facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos. Din această cauză, nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi ca fiind mari, evidente, de netrecut şi nici să ne obişnuim cu ele, sau să le amplificăm. Ele sunt contrare voinţei lui Dumnezeu şi, astfel, o expresie a păcatului". Îngrijorător, înfiorător. Cine este contra ecumenismului, reiese de aici că de fapt greşeşte, păcătuieşte grav.

În al doilea rând, ecumenismul este un dar al lui Dumnezeu pe care nu l-au avut generaţiile anterioare. Putem să ne considerăm o generaţie fericită şi favorizată pentru că putem gândi ecumenic astăzi. Acelaşi cardinal spune: "Darul ecumenismului este faptul că am descoperit că nu suntem străini unii de alţii şi nici nu ne facem concurenţă unii altora. Dar noi suntem fraţi în Isus". Nu putem fi niciodată suficient de recunoscători pentru acest dar şi nu trebuie să lăsăm ca bucuria acestui dar să se stingă vreodată, nici măcar atunci când diferenţele şi problemele ne năpădesc; nici nu trebuie să renunţăm la ea, lăsându-ne convinşi de cei care cred că ecumenismul ar fi un total eşec.

În al treilea rând, este o datorie de conştiinţă: tot ce se cheamă dezbinare - ştim asta de mult - vine de la cel Rău. Ori, omul cu evanghelia în mână, omul botezat nu are voie să-l excludă de la mântuire, să-l privească duşmănos pe cel care îl are ca valoare supremă pe Cristos şi evanghelia. Creştinul, orice nume ar purta el, trebuie să fie prin definiţie iubitor al aproapelui, iubitor al mântuirii, iubitor al adevărului, iubitor al comuniunii, adică iubitor al ecumenismului. Oare nu ar trebui să spunem la spovadă că nu am dorit unitatea creştinilor? Eu cred că da.

În al patrulea rând, în faţa unei lumi necreştine şi în mare parte atee, mesajul creştinilor va avea un succes foarte mare dacă creştinii ar fi împreună. Şi spunea cineva că insuccesul nostru, lipsa credibilităţii mesajului creştin pe care noi îl prezentăm, în mare parte are de pierdut pentru că noi nu suntem împreună, pentru că nu vorbim pe acelaşi ton, pentru că nu avem aceeaşi unitate. Ca şi prietenul meu arab, de care aminteam mai sus, lumea va fi scandalizată de neînţelegerile, de diferenţele sau chiar războaiele dintre ucenicii aceluiaşi Cristos.

Apoi, o altă motivaţie ar fi: unitatea creştinilor este o garanţie pentru pace, nimic nu e mai de dorit, decât ca toţi mărturisitorii lui Cristos să fie ca fraţii. Creştinii care trăiesc ca fraţii - şi acesta este ecumenismul - trebuie să fie sufletul pentru popoarele europene, pentru ca acestea să trăiască într-o mai mare unitate.

Există un scepticism care afectează ecumenismul, însă unitatea creştinilor este o poruncă a Domnului. Avem nevoie unii de ceilalţi. Ecumenismul este un schimb de daruri. "Ca şi creştini din Occident", spune acelaşi Walter Kasper, "pot să spun că prin răspândirea icoanelor, am căpătat foarte mult noi, occidentalii, şi că putem primi mult din partea liturgiei şi a spiritualităţii răsăritene; iar răsăritenii au învăţat foarte mult din ordinea şi exactitatea şi fidelitatea liturgiei latine". Şi încheie: "Pacea şi unitatea între creştini sunt legate într-un mod profund şi misterios cu pacea şi unitatea lumii".

Sigur că anul acesta, observăm, parcă, o scădere a acestui entuziasm, al acestui elan ecumenic. Şi mă întreb şi eu: oare rugăciunea pe care papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul Bartolomeu ne-o propune atât de insistent, să nu-şi mai găsească locul pe buzele şi în inimile şi în celebrările de astăzi? Oare este permis unui creştin, care-l vede pe Isus în evanghelie rugându-se pentru unitatea ucenicilor săi, să oprească sau să descurajeze tocmai rugăciunea? Oare chiar poate fi păcat că doi creştini - din două Biserici, care îl au pe acelaşi Cristos, au aceeaşi credinţă şi aceeaşi Maică Preasfântă - să se roage împreună? Oare noi, românii, care regresăm în multe, să nu fim în stare să progresăm măcar în cele sfinte, în rugăciune şi în dorinţa de unitate? Oare nu mai avem nici dreptul de a spera că într-o zi se va împlini dorinţa lui Isus şi a multor creştini, ca toţi să fie una? Oare poate Dumnezeul unităţii să se bucure atunci când cei care consideră că-l mărturisesc, ţin morţiş să rămână separaţi şi nici nu se mai roagă pentru unitate? Sunt întrebări care pot continua.

Însă, am speranţa că într-o lume căutătoare de adevăr şi Dumnezeu, ecumenismul va triumfa. Va veni ziua unităţii tuturor. Şi mai cred că Maica Preasfântă, ai cărei fii suntem toţi, într-o zi vrea să ne vadă pe toţi ca fii împăcaţi, să ne vadă în jurul ei, împreună, să ne vadă în genunchi, în faţa icoanei ei, să ne vadă creştini împreună. Să dea Domnul să ne vedem într-o zi, cu toţii, fraţi cu adevărat. Amin.

26 ianuarie 2009

Pr. Iosif Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
481 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 3-a de peste an:

Anul B
22 ianuarie 2012 - Pr. Tarciziu Şerban
25 ianuarie 2015 - Pr. Felix Măriuţ
21 ianuarie 2018 - Pr. Iosif Antili

[ Index predici şi predicatori ]