Anul B
Duminica a 4-a din Postul Mare

2Cr 36,14-16.19-23; Ps 136; Ef 2,4-10; In 3,14-21

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Am găsit o minunată reflecţie a sfântului Augustin care spunea la un moment dat că, dacă, din cauza unui cataclism, toate bibliile din lume s-ar pierde şi nu ar mai rămâne decât una singură, şi chiar dacă din această singură biblie doar o pagină s-ar mai putea citi şi din această pagină doar un singur rând, şi dacă acest rând ar fi cel din sfântul Ioan care spune: "Dumnezeu este iubire", atunci totul ar fi salvat. Aceasta e bucuria care se degajă în duminica de azi: că Dumnezeu ne iubeşte.

Iar salvarea a venit prin cruce, prin cel înălţat pe cruce.

"Dumnezeu este iubire", "Dumnezeu este bogat în îndurare". Acesta este mesajul central pe care suntem chemaţi să-l aprofundăm în această duminică din Postul Mare, împreună cu semnul prin care Dumnezeu şi-a manifestat în gradul cel mai înalt iubirea sa faţă de noi: crucea lui Cristos. Lecturile proclamate astăzi gravitează în jurul acestui adevăr.

Suntem în timpul Postului Mare. A trecut deja jumătate. Poate încercăm să analizăm acest timp. Poate încercăm să stabilim puţin cum a fost acest timp pentru noi. Dacă acest timp, primit de la Domnul, l-am folosit eficient? Suntem mai aproape de Dumnezeu decât acum trei săptămâni? Aceste întrebări sunt importante. Iată, timpul Postului Mare este timpul convertirii.

Dumnezeu este peste măsură de bogat în îndurare şi nu avem nici o îndoială că el îşi arată îndurarea sa faţă de toţi, fără nici o deosebire. Îndurarea şi iertarea sa nu au margini, în ciuda voinţei îndărătnice a omului. Dar Dumnezeu nu poate să ofere iertarea cuiva, dacă acesta nu recunoaşte că este greşitor şi crede că Dumnezeu nu are ce să-i ierte. Cristos a venit în lume ca să-l mântuiască pe om, dar nu o poate face cu sila, împotriva voinţei sale. Şi aici este toată problema. Nu ne putem permite să-l provocăm şi să-l forţăm pe Dumnezeu: "Că şi aşa mă va ierta, căci este milostiv, îndurător".

În prima lectură descoperim cât de greu i-a pedepsit Dumnezeu pe fiii lui Israel ce au dispreţuit cuvintele profeţilor: Ierusalimul incendiat, templul distrus, ani grei de robie în Babilon. De multe ori ne întrebăm: Oare chiar îi iubeşte Dumnezeu pe oameni, dacă îi loveşte cu asemenea nenorociri? Toate pedepsele, încercările cu care ne loveşte Dumnezeu nu sunt manifestări ale răzbunării sale, ci sunt semne care pornesc din iubire. În suferinţă, omul se trezeşte la realitate, îşi dă seama că trebuie să-l iubească pe Dumnezeu. Cei din vechime au refuzat glasul profeţilor, şi de aceea au învăţat să-l iubească pe Dumnezeu doar în suferinţa exilului.

Evanghelia de astăzi ne pune în faţa ochilor un fragment din discuţia lui Isus cu Nicodim. Nicodim era unul dintre fariseii care se interesau de învăţătura lui Isus Cristos. De aceea a venit într-o noapte la Isus, în secret. A venit să-l întrebe ce trebuie să facă, cum trebuie să trăiască el pentru a se mântui. Isus îi răspunde foarte clar că este necesară credinţa în el: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică".

Se pare că aceste cuvinte au ajuns la Nicodim. Se pare că el le-a înţeles mai bine chiar decât apostolii, pentru că el a rămas cu Isus până la sfârşit. El a fost acela care s-a ocupat de înmormântarea lui Isus, după ce ucenicii săi au fugit de frică. Cuvintele lui Isus au ajuns la Nicodim. Dar oare ajung aceste cuvinte şi la fiecare dintre noi? Nu numai la urechile noastre, nu în mintea noastră, ci înainte de toate la inima noastră.

Isus face aluzie la un episod semnificativ petrecut în timpul lungului pelerinaj al poporului ales prin pustiu, când credinţa poporului a fost maturizată prin diferite semne trimise asupra lui de către Dumnezeu. În faţa realităţii păcatului şi a murmurării poporului, Dumnezeu trimite şerpi veninoşi, care îi muşcau provocând moartea. Atunci când membrii poporului îşi recunosc păcatul şi cer iertare, Dumnezeu le dă ca "remediu" să privească "şarpele de aramă" ridicat de Moise pe un stâlp. Toţi cei care erau muşcaţi, şi priveau cu credinţă la acest semn, erau salvaţi.

Plecând de la acest episod, Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre necesitatea ca şi Fiul Omului să fie înălţat pe cruce: Fiul Omului va fi înălţat pe cruce dând viaţă veşnică tuturor celor care cred în el. De ce era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să fie înălţat pe cruce? Cu aceste cuvinte Isus îşi anunţă moartea. Isus mort şi înviat va fi "noul medicament" pentru a vindeca infirmitatea păcatului şi moartea spirituală în inima oamenilor. Aceasta este calea prin care Dumnezeu poate lua asupra sa toate păcatele şi slăbiciunile întregului neam omenesc, singura cale pentru ca omul să fie reabilitat, eliberat. Era necesar deci ca "Fiul lui Dumnezeu să fie înălţat pe cruce, pentru ca toţi aceia care vor crede în el să aibă viaţa veşnică".

Sfântul Paul, vorbind despre moartea lui Cristos pe lemnul crucii, o prezintă tot ca pe o "necesitate", dificilă de înţeles pentru noi, "nebunie", dacă ne referim la atotputernicia lui Dumnezeu, dar uşor de înţeles dacă intrăm în logica acelei iubiri despre care ne vorbeşte Isus prin sfântul evanghelist Ioan: "Nu există o iubire mai mare decât aceasta: cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi".

Vorbindu-i despre înălţarea Fiului lui Dumnezeu pe lemnul crucii, Isus îi face cunoscut lui Nicodim marele mister al iubirii care salvează: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea". Crucea devine, astfel, semnul înţelepciunii lui Dumnezeu care iubeşte, semnul puterii infinitei milostiviri a Tatălui şi plinătatea revelaţiei Fiului. Dureroasa înălţare a lui Cristos pe cruce, care în ochii oamenilor apare ca o înjosire, în planul lui Dumnezeu reprezintă culmea iubirii divine manifestată faţă de oameni, iubire ce devine începutul răscumpărării oamenilor şi a întregii creaţii.

Dumnezeu este iubire. Să ne amintim mereu: motivul trimiterii Fiului este iubirea... Dumnezeu nu rămâne la "vorbe goale", ci realizează fapte concrete: îl dă din iubire pe propriul său Fiu. Isus a venit pe pământ pentru fiecare dintre noi, a venit să ne mântuiască, a venit să ne vorbească despre Dumnezeu, să ne înveţe că trebuie să trăim pentru Dumnezeu şi pentru aproapele şi că, în această viaţă, trebuie să ne călăuzim prin iubire. Dar Isus nu a fost acceptat astfel. El singur a spus: "Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina".

Prin fiecare păcat noi îl respingem pe Isus, prin fiecare păcat trecem de partea întunericului, ne îndepărtăm de lumină, care este însuşi Cristos Domnul. Dar el nu încetează se ne cheme pe fiecare la convertire. Doreşte întoarcerea noastră la el şi mereu ne dă ocazia. Mereu avem şansa să ne întoarcem la Dumnezeu.

În finalul evangheliei sunt prezentate cele două răspunsuri posibile ale oamenilor din lume în faţa planului şi a propunerii lui Dumnezeu: să creadă sau să nu creadă; lumina sau întunericul; adevărul sau minciuna; poruncile cu faptele bune sau păcatul... Dumnezeu îl face pe om liber şi omul alege voluntar de care parte să stea. De hotărârea omului depinde mântuirea sau osândirea. Aici credinţa şi necredinţa se confruntă în mod violent. Motivul necredinţei sunt "faptele rele", "răul"; pentru aceasta păcătosul evită lumina. "Oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, să nu i se dea în vileag faptele", spune Isus în discuţia cu Nicodim. "Cine face adevărul vine la lumină, pentru a se vedea că faptele sale sunt săvârşite în Dumnezeu". Trebuie să ne îngrijim să trăim în adevăr şi dreptate, căci ele ne eliberează şi ne învaţă umilinţa, ele ne permit să ne recunoaştem propriile păcate şi în felul acesta să ajungem la milostivirea divină.

Răsunătoare era cu mulţi ani în urmă în Polonia o crimă oribilă, cu autor necunoscut. După câţiva ani autorul s-a predat. Condamnarea a fost maximă: condamnarea la moarte. Preotul l-a întrebat: "Nu regreţi că te-ai predat?" "Nu", răspunse condamnatul. "Părinte, nu ştiţi, cât de groaznice sunt remuşcările conştiinţei". Glasul conştiinţei ne judecă.

Conştiinţa a fost dată omului nu numai pentru a-i da remuşcări, dar în primul rând pentru ca omul să-şi îndrepte atenţia la toate deciziile pe care le ia. De aceea, sfântul Paul spune: "Aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu". Astfel, recunoaştem că acest dar este unul dintre cele mai importante daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. De aceea trebuie să ne preocupăm mai mult de acesta. Pentru ca roadele conştiinţei să fie fidele adevărului moral, trebuie să fim deschişi mereu atât Decalogului, cât şi evangheliei. Pentru că adevărul ne eliberează.

În răspunsul nostru de credinţă se realizează însăşi judecata lui Dumnezeu cu privire la fiecare dintre noi, oamenii. Aici intră în joc glasul propriei conştiinţe: responsabilitatea şi buna folosire a libertăţii. Trebuie să decidem, trebuie să alegem în mod serios.

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Este perioada când din ce în ce mai mulţi se apropie de scaunul de spovadă. Este un timp deosebit pentru noi. Şi nu înseamnă a veni doar acum, o dată, la spovadă şi de a ne întoarce acasă poate aceiaşi oameni, dar înseamnă a trăi acest timp de post în aşa fel încât să existe în noi o schimbare profundă, să fie un motiv de bucurie urmarea lui Cristos, chiar şi răstignit, înălţat pe cruce.

Poate reuşim să îndreptăm şi pe vreunul de lângă noi, care nu prea umblă la biserică, pentru ca poate acum, de data aceasta, să se îndrepte spre biserică şi să se împace cu Dumnezeu "cel bogat în îndurare".

Aceasta să fie manifestarea concretă a credinţei noastre, credinţa în Isus Cristos care ne oferă mântuirea, credinţă care nu înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, dar înseamnă a trăi cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Faptele trebuie săvârşite spre slava lui Dumnezeu şi nu pentru interesul propriu. Faptele pe care le săvârşim trebuie să fie acelea pe care le vrea Dumnezeu, să fie fapte săvârşite în Dumnezeu, care este adevărul şi care luminează pe omul care este în această lume. Dumnezeu vrea binele tuturor.

Crucea este punctul de referinţă a oricărei priviri de credinţă care vede în ea sintetizat planul de viaţă veşnică realizat de Cristos. Crucea nu este deci un talisman care să atârne la gât, niciun simbol care să indice sacralizarea unui ambient. Isus Cristos ne-a arătat calea, pentru ca trecând de la moarte la viaţă, să părăsim mormântul păcatelor şi al obiceiurilor rele, pentru a dobândi o nouă libertate, o nouă viaţă, viaţa lui Dumnezeu.

Şarpele de aramă era salvarea pentru poporul ales din pustiu. Cine privea spre şarpele de aramă, rămânea în viaţă. Un asemenea ajutor, pentru ca noi să rămânem în viaţă este Isus Cristos înălţat pe cruce. "Cine crede în el nu va muri în veci". Mulţi privesc crucea. Putem privi şi noi crucea oriunde s-ar afla, dar numai credinţa în Isus Cristos răstignit ne va aduce mântuirea, salvarea. Să avem mereu curaj să privim adevărata cruce. Amin.

22 martie 2009

Pr. Iulian-Eugen Kropp

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
487 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 4-a din Postul Mare:

Anul B
26 martie 2006 - Ep. Petru Gherghel
18 martie 2012 - Pr. Laurenţiu Dăncuţă
15 martie 2015 - Pr. Emilian Cătălin, OFMConv.
11 martie 2018 - Pr. Cristian Diac

[ Index predici şi predicatori ]