Anul B
Duminica a 12-a de peste an

Iob 38,1.8-11; Ps 106; 2Cor 5,14-17; Mc 4,35-41

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Uneori ni se pare că Dumnezeu doarme, ca şi în relatarea cu furtuna de pe lac. Dumnezeu pare lipsit de griji, în timp ce lumea se învârte în haos, în timp ce viaţa noastră de toate zilele este marcată de suferinţă, de frică şi de lipsuri. Cineva descria într-o carte moartea mamei sale, care a murit în chinuri groaznice. Autorul era de părere că fiecare medic ce ar putea curma o astfel de suferinţă şi nu o face, ar trebuie pedepsit prin decizie de tribunal. Şi Dumnezeu? Oare, chiar doarme Dumnezeu?

Wolfgang Borchert, autorul dramei Draussen vor der Tür, (Afară, în faţa uşii), se adresează lui Dumnezeu care, după cum spun oamenii, permite ororile războaielor şi-l întreabă: "Unde erai tu, în realitate, atunci când urlau bombele, Dumnezeule, dragă? Sau te-ai arătat grijuliu atunci când din trupa mea de recunoaştere lipseau 11 bărbaţi? Cu siguranţă că cei 11 bărbaţi au strigat puternic în pădurea singuratică, dar tu nu erai acolo. Pur şi simplu lipseai, Dumnezeule bun. Ai fost plin de grijă în Stalingrad, Dumnezeule dragă! De fapt, când ai fost tu bun, Dumnezeule dragă, când?".

Sau un tânăr din Viena, care îi scria tatălui său din iadul de la Stalingrad: "A pune în Stalingrad problema lui Dumnezeu înseamnă a-l nega direct. Trebuie să spun, dragă tată, şi-mi pare rău de două ori pentru lucrul acesta, l-am căutat pe Dumnezeu în fiecare crater, în fiecare casă distrusă, la fiecare colţ, la fiecare camarad, atunci când zăceam în tranşeul meu, ba chiar l-am căutat şi în ceruri. Dumnezeu nu s-a arătat atunci când inima mea a strigat după el. Nu, tată, Dumnezeu nu există. Şi dacă ar trebui, totuşi, să existe un Dumnezeu, acesta există la voi, în cărţile de rugăciune şi de cântece religioase, în vorbele pioase ale preoţilor şi ale pastorilor, în sunetul clopotelor şi în mirosul de tămâie, dar nu în Stalingrad. Poate că Dumnezeu nu numai că doarme, dar poate că a murit".

Oare nu este cam banal răspunsul potrivit căruia "Suferinţa este urmarea libertăţii umane, a slăbiciunii, a păcatului, a vinovăţiei omului?" Nu sunt, oare, cam ieftine afirmaţii de tipul: "Dumnezeu doar permite, Dumnezeu vrea să-l încerce pe om. Ştie el, bunul Dumnezeu, la ce-s bune toate acestea". N-ar trebui ca lumea, în faţa atâtor lucruri groaznice, să arate altfel dacă Dumnezeu este atotiubitor şi totodată şi atotputernic? N-ar putea fi înţeleasă mai bine lumea dacă ne-o închipuim fără Dumnezeu? Nu cumva existenţa lui Dumnezeu este credibilă doar printr-o porţie obligatorie de bunăvoinţă? Doarme Dumnezeu sau chiar a murit, după cum spunea Nietzsche?

Ne aflăm în faţa unei dileme, ori ne convingem de faptul că acest strigăt al protestului, care însoţeşte istoria omenirii, precum şi istoria noastră, aparţine totuşi unui mod de acceptare care, pe de o parte, depăşeşte capacitatea noastră de percepere şi înţelegere, dar care, pe de altă parte, nici nu poate fi contrazis, sau, cealalată alternativă, ne convingem de faptul că toate protestele noastre sunt lipsite de sens de la bun început, că ele nu mai au nici măcar valoarea unei note de protest înaintate unui parlament din cauza unei legi votate incorect. Omul nefericit care protestează împotriva lui Dumnezeu ar trebui să nu scape din vedere faptul că şi protestul său trăieşte din condiţia acceptată tacit că există un Dumnezeu, un Dumnezeu pe care el îl neagă în mod expres.

Dar ce-i răspundem tânărului vienez care îi scrie tatălui său din Stalingrad? Nu numai că trebuie să luăm în serios îndoiala, disperarea lui, ci trebuie să i-o şi respectăm. Până la urmă el se luptă cu Dumnezeu. Mai mult, chiar el scrie că îi pare de două ori rău din această cauză.

Roman Scholz, un călugăr augustinian de la mănăstirea Klosterneuburg şi profesor de teologie şi filozofie la facultatea de la aceeaşi mănăstire, a fost un oponent consecvent al sistemului hitlerist. La 10 mai 1944 a fost ucis, executat la Viena. Cu puţin înainte de a fi executat, a scris superiorilor săi următoarele cuvinte: "Ceea ce am suferit eu până acum a fost un purgator, dar ceea ce urmează de acum înainte nu se deosebeşte cu mult de iad. Fără harul lui Dumnezeu n-ar fi fost uşor de îndurat toate acestea".

Renumita expresie "Dumnezeu este cu totul altcineva" îşi are justificarea sa. În Prima Scrisoare către Timotei, citim despre Dumnezeu care este singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de nepătruns, pe care niciun om nu l-a văzut şi nici nu va putea să-l vadă. În Vechiul Testament, Dumnezeu s-a descoperit lui Moise ca fiind "Eu sunt cel care sunt". Acelaşi Dumnezeu este prezent aici pentru noi, întotdeauna. Însuşi Cristos ne spune: "Nu vă temeţi! Eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii". Aici Isus face referinţă la revelaţia lui Dumnezeu din Vechiul Testament, iar adevărata, concreta realitate a prezenţei sale s-a manifestat în întruparea Fiului său.

O viaţă conştientă de apropierea continuă a lui Dumnezeu, poate conduce la o mare încredere. Dintr-o astfel de încredere veşnică, oamenii multor generaţii au luat puterea de a nu se pierde nici în momente de durere şi de suferinţă.

După ce Isus a liniştit furtuna, ucenicii s-au întrebat "Cine este acest om?". Isus este omul care, în ciuda eşecului aparent din timpul morţii sale, nu se înşală în privinţa lui Dumnezeu. Cu puţin înainte de răstignirea lui Isus, Pilat spune: "Ecce homo!". Iată un om cu totul deosebit. Isus nu-şi pierde demnitatea în acele momente.

Şi Nietzsche? El este un căutător de Dumnezeu, este cel care luptă cu Dumnezeu şi încearcă să-l cunoască. Poezia sa Dumnezeului necunoscut este una dintre cele mai frumoase dovezi scrise despre căutarea lui Dumnezeu. O ascultăm în încheiere.

Încă o dată, înainte de a pleca departe şi a-mi trimite privirile în faţă,
Îmi ridic însingurat mâinile, sus, către tine, spre care alerg,
Căruia, în adânca profunzime a inimii, i-am dedicat festiv altare,
Pentru ca totdeauna să mă cheme din nou glasul tău.
Iar peste ele, adânc e întipărit cuvântul Dumnezeului necunoscut.
Al lui sunt, chiar dacă până acum, în carul celor răi am stat.
Eu sunt al lui şi simt lanţurile care în luptă jos mă ţin.
Şi chiar dacă aş fugi, ele mă ţin în slujba sa.
Vreau să te cunosc Necunoscutule,
Care-mi pătrunzi adânc în suflet, în viaţa mea ca o furtună, Rătăcitorule.
Tu, de necuprins, rudă cu mine, vreau să te cunosc,
Să slujesc chiar ţie.

25 iunie 2006

Pr. Lucian Farcaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
537 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 12-a de peste an:

Anul B
21 iunie 2009 - Ep. Aurel Percă
21 iunie 2015 - Pr. Iulian Faraoanu

[ Index predici şi predicatori ]