Anul B
Duminica a 10-a de peste an

Ez 17,22-24; Ps 91; 2Cor 5,6-10; Mc 4,26-34

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Am auzit în lecturile de azi de câteva ori cuvântul "parabolă" şi de câteva ori cuvântul "împărăţia lui Dumnezeu". Da, cuvântul "parabolă" este cunoscut în evanghelie într-un mod deosebit, pentru că Isus coboară la nivelul ascultătorilor săi pentru a le explica nişte lucruri de credinţă, pentru a le explica lucruri sau adevăruri greu de perceput. Aşa se face că el vorbeşte pe limbajul fiecăruia. Pe malul Genezaretului vorbeşte pescarilor despre pescărit, la şes vorbeşte despre agricultură, la munte vorbeşte despre păstori şi păstorit, şi aşa mai departe. Probabil astăzi vorbeşte la şes, pentru că vorbeşte despre semănător, despre sămânţă şi vrea să prezinte o realitate esenţială, de fapt, pentru ceea ce el a venit pe pământ, pentru a stabili împărăţia lui Dumnezeu.

E un termen greu, e un termen cu mai multe valenţe. Sigur, înainte de toate, împărăţia lui Dumnezeu înseamnă paradisul, pentru că noi toţi suntem, de fapt, pe cale, spre împărăţia lui Dumnezeu. Noi suntem creştini pentru a obţine această împărăţie a lui Dumnezeu.

O altă semnificaţie asupra căreia mă voi opri astăzi este aceea a Bisericii. Pentru că, pentru a obţine împărăţia cerească, noi suntem aici pe pământ, fiinţe umane în trup, în împărăţia care ne conduce, de fapt, spre paradis. Şi această împărăţie a lui Dumnezeu, pe care noi o numim Biserică, iată că are deja 2000 de ani, are o istorie.

Dumnezeu este semănătorul şi el a venit la un moment dat în lume, acum 2000 de ani, şi a însămânţat, a pus în pământul nostru, aici pe Terra, a pus această sămânţă a împărăţiei sale. Şi parabola cu sămânţa de muştar se potriveşte de minune Bisericii, pentru că sămânţa de muştar este foarte mică, ea creşte, aşa, într-o gămălie mică şi seminţele sunt foarte, foarte mici, mult mai mici, de exemplu, decât seminţele de mac. Ei bine, acestea, sădite în pământ - şi ascultătorii săi aveau în jurul lor aceşti copăcei - cresc şi rodesc un copac. Ei bine, iată, Biserica am putea spune că a fost la fel, un grăunte de muştar, şi au fost la început, în ziua de Rusalii, doar 11 persoane, 12 cu Maria; 11 apostoli fricoşi, 11 apostoli fără carte, 11 persoane simple, 11 persoane chiar greşitoare câteodată. Şi, totuşi, din acest grăunte de 11 persoane asistăm astăzi la acest copac mare care se întinde pe toată faţa pământului, pe care noi îl numim Biserică. Dumnezeu a semănat, iar apoi, iată, cu harul său şi prin acţiunea sa, Biserica a crescut şi creşte şi va creşte.

Pe de altă parte, aş vrea să spun că Biserica nu este rodul oamenilor, Biserica nu este rodul credinţei oamenilor. Biserica este acţiunea lui Dumnezeu. Aţi observat, tot în evanghelia de astăzi, se spune că semănătorul a semănat, dar nimeni nu şi-a dat seama cum creşte, adică oamenii sau noi putem trece pe lângă tot ce se întâmplă în universul acesta şi să nu observăm pe cel lucrează de fapt. Noi putem vedea copacii care cresc, putem vedea natura, putem vedea universul şi să spunem foarte simplu, cum mai spuneau unii, "Aşa e normal să fie, sunt legile fizice şi chimice şi gata". Ori, în spatele acestora, nu pot sau refuză să vadă acţiunea lui Dumnezeu.

De asemenea, aş spune, de fapt, că Biserica este rodul lui Dumnezeu. Mai bine zis, este acţiunea lui Dumnezeu în Biserică sau este opera lui Dumnezeu şi de aceea, iată, Biserica o putem vedea astăzi, în anul 2006, atât de frumoasă, atât de răspândită pe faţa pământului, pentru că Dumnezeu este la rădăcina sa, este lucrarea şi opera lui Dumnezeu. Chiar dacă Biserica este constituită din oameni, chiar dacă Biserica este constituită din noi, mai buni sau mai puţini buni, ea este opera lui Dumnezeu.

Şi mă bucur că trăim în anul 2006, pentru a putea vedea această istorie de 2000 de ani în care Biserica, de fapt, nu a fost aşa încurajată de nimeni, aş putea spune. Biserica noastră, Biserica creştină, încă din primele zile ale existenţei sale, a fost într-o permanentă prigoană, toţi apostolii au murit martiri. Primii 300 de ani ai Bisericii au fost de prigoane, de persecuţii, în diferite ţări, nu numai într-un anumit loc. Să ne amintim de viaţa din catacombe a primilor creştini, care a fost o viaţă excepţională dar sub prigoană, sub permanenta, dacă vreţi, ameninţare a împăraţilor romani. După aceea, sigur, că au mai fost şi ani de, dacă vreţi, de libertate, dar a venit după aceea prigoana musulmană, au venit apoi alte şi alte prigoane. Şi, chiar noi, cred că aici, în România, suntem cei mai apropiaţi de marea prigoană împotriva Bisericii, care a început în anul 1948. Şi am putea continua.

Dar vreau să zic, că, cu toate acestea, şi aici este - dacă vreţi - speranţa noastră, bucuria noastră, că Biserica, în pofida tuturor acestor prigoane, merge mai departe. Ce înseamnă asta? Că e opera lui Dumnezeu. Auziţi şi dumneavoastră câteodată, aşa, voci pesimiste, "Ah, Biserica era pe timpul bunicilor noştri, atunci mai mergea lumea la biserică, atunci era credinţă, dar, vedeţi, lumea modernă, cred că Biserica, încet-încet, îşi va închide porţile". Aţi auzit şi veţi mai auzi prin ziare şi peste tot, veţi citi. Ei bine, tocmai aici vreau să spun că Biserica n-a fost mai prigonită în alte timpuri decât astăzi şi, totuşi, ea merge mai departe, chiar dacă în unele ţări sau în unele părţi ale pământului Biserica pare să aibă un oarecare regres, pe alte continente, pe alte părţi ale pământului, Biserica merge frumos de tot înainte.

Recent, părintele Alois Bulai povestea că a fost într-o vizită în Singapore. Pentru noi este departe de tot, nici nu ştim unde este, cred, şi spunea părintele, acolo există 200.000 de catolici, dar o Biserică de mare excepţie, o Biserică de mare amploare şi dezvoltare, o Biserică foarte bine organizată, biserici pline.

Iată, aş putea continua, dacă vreţi, nu cred că există azi pe faţa pământului o ţară, cred, unde să nu fie câţiva creştini, să nu fie o cruce, să nu fie o biserică şi aşa mai departe. Poate vă gândiţi, "Ei, Europa este creştină, din totdeauna, dar celelalte părţi, Orientul şi aşa mai departe". Ei bine, vă spun că Orientul are biserici de mare excepţie. Mă refer aici la Insulele Filipine, mă refer la Japonia, mă refer la Coreea de Sud, şi aşa mai departe. Deci Biserica, vedeţi, dimpotrivă, parcă, se răspândeşte şi mai mult, şi mai bine, şi pe toată faţa pământului.

Recent, a fost în ţară, şi cred că mai este, părintele Blaj Eugen, care este misionar în Kenia. Iarăşi, Africa, pentru noi, o necunoscută totală. Şi, totuşi, l-am întrebat, aşa, din curiozitate, "De şapte ani, de când eşti acolo, părinte, câţi păgâni ai reuşit să botezi? Şi mă aşteptam să-mi spună, zece, douăzeci". Mi-a spus: "2500".

Deci, iată, aş putea spune, sunt exemple, sunt momente, sunt continente care fac ca Biserica aceasta, micul grăunte de muştar să devină un copac mare în care păsările cerului îşi fac cuiburi. Şi, iată, că de 2000 de ani, aş putea spune, că la umbra Bisericii creştine, la umbra creştinismului sau în ramurile creştinismului s-au dezvoltat mari valori. Sigur că aici am putea să ne gândim la cultura pe care creştinismul a dus-o pe toată faţa pământului, să ne gândim la civilizaţia pe care a dus-o cel puţin pe continentul african. Pentru că Biserica şi misionarii încep prin a duce cultură, ştiinţă, şcoală, civilizaţie, acolo unde ajung ei. Iată, marele copac al creştinismului adăposteşte în ramurile sale mari valori. Apoi, am putea să spunem că şi ştiinţa s-a dezvoltat tot la umbra creştinismului.

Europa, chiar dacă unii nu vor s-o recunoască, astăzi este rodul creştinismului. Ştiţi şi dumneavoastră că se neagă în Constituţia Europei tocmai acest adevăr, că Europa îşi datorează civilizaţia sa creştinismului. Dar noi putem să o spunem şi o cunoaştem şi o recunoaştem: Ce ar fi fost Europa fără creştinism? Poate un continent musulman.

Mai departe, aş putea spune că la umbra acestui creştinism, acestui copac frumos care se cheamă "creştinismul", s-au dezvoltat şcolile. Şi cineva spunea, nu de mult, că Japonia, dacă este aşa cum arată astăzi, o ţară superdezvoltată, se datorează marilor universităţi deschise de călugării iezuiţi.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Sigur, noi admirăm şi putem să ne bucurăm că Biserica este aşa cum este, cu lipsurile sale dar şi cu frumuseţea şi cu, dacă vreţi, dezvoltarea sa atât de frumoasă pe faţa pământului. Şi aş numi, dacă vreţi, ziua de astăzi o zi a speranţei. Pentru că însuşi Isus Cristos ne-a dat garanţia că împărăţia sa nu va avea sfârşit. Chiar el ne încurajează, "Nu vă fie teamă, eu am învins lumea". Nu plângem dacă o Biserică, undeva, se închide, se deschid alte zece pe faţa pământului. Şi şantierele pe care se construiesc biserici, să ştiţi că sunt nenumărate astăzi pe faţa pământului. Se vor mai construi biserici pentru că Biserica trebuie să meargă mai departe, Biserica are această speranţă, este condusă de Duhul Sfânt, este opera Duhului Sfânt, s-a născut în ziua de Rusalii, este susţinută de Euharistie, de Isus viu.

Biserica, acest copac de care pomenesc, este locuinţa lui Isus, este, dacă vreţi, locul în care trăieşte Isus, în care subzistă Isus Cristos. Şi îmi place să amintesc de această sintagmă a papei Ioan Paul al II-lea, "Biserica face Euharistia, dar Euharistia face Biserica". Euharistia face să subziste Biserica. Ce ar fi Biserica fără Isus din euharistie? Ar fi o casă de rugăciune, ar fi poate un loc de adunare, ar fi un loc unde ne simţim bine, ar fi un loc unde admirăm nişte icoane şi atât. Dar aici, Biserica este Biserică pentru că este Isus Cristos prezent aici.

Şi aş spune că şi Biserica noastră din Moldova este asemănătoare sau se regăseşte în parabola de astăzi. Cum a început? Prin nişte misionari care au venit aici, şi câteva sate, câteva familii de catolici, cu sute de ani în urmă. Ei bine, iată, astăzi, în anul 2006, putem spune că acest copac al Bisericii noastre locale se întinde în toată Moldova, are atâtea parohii, are sute de preoţi, are doi episcopi. Deci, iată, ce frumos, dacă vreţi, din mica sămânţă de muştar de acum poate trei-patru sute de ani, astăzi asistăm la acest miracol care se cheamă Dieceza de Iaşi.

Şi aş mai aminti că totdeauna Biserica trebuie să se bazeze pe cuvintele lui Isus Cristos, pe acel cuvânt de speranţă, "Nu vă temeţi, eu am învins lumea".

Şi voi încheia cu două aspecte, cu două întâmplări, care ne dau iarăşi mare speranţă. Dumneavoastră ştiţi că în tipul Revoluţiei Franceze, pur şi simplu, Biserica trebuia să fie distrusă. Au murit atunci mii de preoţi, episcopi, călugări, credincioşi. Biserica s-a dezvoltat, sau trăia în acele momente, doar în catacombe, se celebrau Liturghii noaptea, oamenii se adunau prin diferite semne şi a fost, pur şi simplu, prigoană adevărată. După un timp, cei care programaseră distrugerea Bisericii şi-au dat seama că, de fapt, Biserica nu scade, zelul oamenilor e şi mai mare, zelul oamenilor e şi mai puternic. Şi s-au adunat şi au început să se întrebe: "Cum se face? Noi am crezut că vom distruge creştinismul, dar se pare că el înfloreşte şi mai tare". Este o sintagmă, "În timpul persecuţiilor, parcă, zelul creştinilor e şi mai mare". Şi unul dintre fruntaşii acestor revoluţionari a zis: "Da, e adevărat, voi vreţi ca revoluţia voastră să învingă? Vreţi să fiţi victorioşi cu revoluţia? Vă dau un sfat simplu, luaţi pe cineva dintre voi care să fie bine-bine bătut într-o vineri, să fie ucis şi duminică să învie. Şi toată lumea o să creadă în revoluţia voastră". Şi acest duşman al Bisericii ştia că Biserica nu poate fi distrusă pentru că este zidită pe cel înviat. Aparţine lui Isus Cristos cel viu.

Şi un alt caz, tot din Franţa, în anul 1898, trecea, se plimba printr-un cartier rău famat al Parisului un preot, un preot cu barbă cu reverendă neagră. Nu se mai văzuse pe străzile acestui cartier, de multă vreme, un preot îmbrăcat în negru. Atunci, copiii, au început să arunce cu pietre în el şi l-au lovit la cap. A început să sângereze acest preot. A luat piatra de jos şi a spus: "Această piatră, plină de sângele meu, cu care am fost lovit, va fi piatra de temelie a noii biserici din acest cartier". Era vorba, de fapt, de monseniorul Vladimir Ghika. El a construit în acel cartier frumoasa biserică a sfântului Rozariu. Şi, din acea piatră, dacă vreţi, piatra acea care a fost un grăunte de muştar, începătorul acesta, preotul acesta începător, a încercat el, din grăuntele de muştar a făcut o comunitate de mare excepţie a acestui cartier.

Iată, aşadar, închei cuvântul meu de astăzi: să avem speranţă şi să spunem tuturor celor care ar vrea să vadă bisericile noastre închise: "Biserica nu e a oamenilor, Biserica trebuie să răzbată prin timp pentru că e a lui Dumnezeu". Amin.

18 iunie 2006

Pr. Iosif Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
508 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 11-a de peste an:

Anul B
14 iunie 2009 - Pr. Eduard-Mihai Coşa
17 iunie 2012 - Pr. Petru Dorcu
14 iunie 2015 - Pr. Eduard Soare
17 iunie 2018 - Pr. Ciprian Bulai

[ Index predici şi predicatori ]