Anul B
Duminica a 5-a din Postul Mare

Ier 31,31-34; Ps 50; Evr 5,7-9; In 12,20-33

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Ne mai despart doar două săptămâni de marea sărbătoare a Paştelui, iar duminica de astăzi, a cincea din Postul Mare, se mai numeşte, conform tradiţiei, Duminica Patimilor. Postul Mare este, prin excelenţă, un timp al cunoaşterii mai profunde a lui Isus Cristos, dar în aceste zile cunoaşterea noastră progresează din ce în ce mai mult privind spre suferinţele sale. Fragmentul din evanghelie, pe care tocmai l-am ascultat acum, când grecii îl caută pe Domnul, ni-l prezintă pe Isus în perioada dintre Florii şi Joia Sfântă. Pentru a înţelege mai bine această căutare a grecilor, a străinilor, trebuie să spunem că la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui, mai bine zis în cele şapte zile ale Paştelui, venea lume de peste tot în pelerinaj. Paştele este una dintre cele trei mari sărbători de pelerinaj ale evreilor. Toţi evreii care puteau, desigur, urcau la Ierusalim cântând, rugându-se şi intonând psalmi. Aşa aţi observat şi în Duminica Floriilor când Isus a fost primit în Ierusalim cu cântări şi psalmi. Erau tocmai psalmii de preamărire prin care, pe parcursul mai multor zile, se înainta spre Ierusalim. Aşadar, vedem aici o mulţime de lume, adunată de peste tot, din toate provinciile evreieşti şi chiar din diaspora. Aşa se explică şi prezenţa grecilor veniţi de departe. În acest vacarm, în această mulţime de oameni, observăm diferite atitudini faţă de Isus: unii îl aclamă, alţii îl ascultă cu atenţie, alţii caută să-l omoare, alţii sunt curioşi să-l cunoască.

Aşa se face că nişte oameni, care auziseră ceva despre Isus, îl opresc pe un ucenic al lui Isus, pe Filip, şi îi pun o întrebare sau, mai bine zis, o rugăminte: "Domnule, am vrea să-l vedem şi noi pe Isus!" Au auzit ceva despre Isus, probabil, au auzit despre minunile săvârşite şi aveau această curiozitate de a-l vedea în realitate pe Isus. E interesant: oare de ce aceşti străini greci nu abordează nişte evrei obişnuiţi sau nişte farisei. Cu ce i-a impresionat Filip, ce au văzut deosebit la Andrei, de le cer această favoare: "Domnule, am vrea să-l vedem pe Isus"? Probabil, ucenicii lui Isus şi-au însuşit un comportament mult mai blând, care se putea observa de pe chipul lor, au învăţat de la el să fie mai prietenoşi. Aşa se face că grecii îl abordează pe Filip. Această simplă, dar frumoasă întrebare, cred că se perpetuează pe pământ de două mii de ani. Oameni din toate timpurile şi-au pus sau au pus altora întrebarea: "Domnule, am vrea să-l vedem şi noi pe Isus!" Filip îi conduce spre Andrei, un apostol mai apropiat de Isus, iar Andrei îi prezintă lui Isus. Aici are un dialog scurt, interesant şi simplu. Isus spune doar atât: "Tată, acum preamăreşte-l pe Fiul tău". Întâlnim aici un cuvânt cheie şi deosebit de important: a preamări, adică a glorifica. E vorba de cuvântul preamărire, glorie, care, în limbajul nostru modern, înseamnă prestigiu, onoare. Însă în limbajul biblic, gloria lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa se face că în pustiu, în timpul lui Moise, Dumnezeu este glorificat în rugul aprins, Dumnezeu este glorificat în cunoaşterea progresivă a poporului evreu. Aşa se face că Isus foloseşte acelaşi cuvânt: "Tată, preamăreşte-l, dă glorie Fiului tău!" Aceşti oameni străini, grecii, care au această dorinţă frumoasă de a-l cunoaşte pe Isus, de fapt, îl preamăresc pe Isus Cristos.

Ce interesant! Această căutare, "vrem să-l cunoaştem pe Isus, vrem să-l vedem şi noi", există în inima omului, în felul de a fi al omului. Şi orice om, care are o conştiinţă corectă, sinceră, clară, totdeauna va fi în căutarea lui Dumnezeu, va fi în căutarea lui Isus Cristos. Sfântul Augustin, care a avut o viaţă foarte zbuciumată, trăind mult timp departe de Dumnezeu, spune că a fost permanent într-o căutare a lui Dumnezeu. La un moment dat a găsit şi el un Filip în persoana sfântului Ambrozie.

De două mii de ani avem pe faţa pământului oameni care pun aceeaşi întrebare misionarilor: "Arătaţi-ni-l şi nouă pe Isus!", iar misionarii, alţi Filipi, alţi Andrei ai tuturor timpurilor, îi conduc pe oameni la Isus.

Pe de altă parte, noi, în faţa acestor căutări, am putea fi, cu siguranţă, întrebaţi pe stradă, de către vecini, de cei de lângă noi: "Ai putea să ni-l arăţi pe Isus în care crezi tu?" Putem primi oricând această întrebare. Suntem noi un fel de Filip, cu o faţă blândă, cu o viaţă cu adevărat creştinească, pentru a-i putea conduce pe oameni către Isus?

La un moment dat, un mare gânditor şi politician, Mahatma Ghandi, a făcut o afirmaţie interesantă, dar dureroasă pentru mulţi creştini, poate şi pentru noi: "Mie îmi place evanghelia, mie îmi place învăţătura creştină, dar nu-mi plac creştinii pe care-i întâlnesc". De ce oare? Mahatma Ghandi, probabil, nu a găsit atunci, printre contemporanii săi, un om care să-i spună clar, prin viaţa sa, prin comportarea sa, prin felul său de a fi: "Hai cu mine să te duc la Isus, hai să ţi-l arăt pe Isus în care cred eu".

Evanghelia de astăzi ne mai propune ceva. Foarte mulţi oameni sunt trişti când aud de moarte, când întâlnesc moartea în viaţa lor. Or, Isus Cristos ne dă astăzi o speranţă. El se află doar cu câteva zile înainte de a muri, înainte de Vinerea Mare, şi ne dă această pildă: "Dacă bobul de grâu, aruncat în pământ, nu moare, el rămâne singur. Dar dacă moare, aduce rod mult". În aceste zile de primăvară, în care se fac însămânţări, puteţi urmări: vedeţi dumneavoastră vreun agricultor trist, deşi aruncă în pământ cele mai frumoase din seminţele sale pentru a putrezi în ţărână?! Le aruncă cu tristeţe? Nu. Le aruncă cu durere? Nu. Le aruncă cu speranţă, ştiind că acel bob din ţărână va muri, dar la toamnă va da un rod bogat. Iată cum Isus Cristos ne dă speranţa că, deşi vom muri, moartea conduce spre înviere. El însuşi ştia că după Vinerea Mare vine Duminica Învierii. Îndrăznesc să spun că aceste zile, care ne mai despart de Paşti, sunt zile pline de durere, văzând suferinţele Domnului, dar sunt şi zile de speranţă, ştiind că, după toate acestea, vin zilele învierii. Ne convingem că după moarte vine viaţa, după un Post Mare, în care medităm suferinţele Domnului, vine şi marea înviere.

În concluzie spunem că aceste două aspecte: a conduce spre Cristos şi speranţa sunt cele două coordonate ale duminicii de azi.

Azi avem în Biserică un mare aniversar: se împlineşte un an de când un Filip al zilelor noastre s-a îndreptat spre Domnul. Ne amintim de un mare om care a condus, cu siguranţă, mii şi mii de oameni către Cristos: este vorba de Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea. A fost un Filip adevărat, a cutreierat tot pământul pentru a-l face cunoscut pe Cristos şi învăţătura sa. Forţa interioară a Sfântului Părinte, pe care a demonstrat-o în ultimele zile ale vieţii sale, sub semnul bolii, al durerii, chiar şi al imposibilităţii de a se mişca, a fost o învăţătură spirituală pentru oamenii de azi. Îndeosebi, ultima fază a vieţii sale, chiar dacă a fost una mută, a fost o predică elocventă pentru toţi. Calvarul fizic al papei a culminat cu imposibilitatea de a articula cuvinte, dramă infinită pentru un orator atât de înzestrat cum a fost papa Ioan Paul al II-lea. "Îmi ofer suferinţele pentru a se împlini astfel voia Domnului, astfel încât cuvântul său să umble printre oameni", afirma Karol Wojtyla, asemenea sfântului apostol Paul, care găsea în slăbiciunea trupului său prilej de a participa la pătimirile Mântuitorului.

Mărturie a aprecierii, de care s-a bucurat ilustrul papă, au stat, cu siguranţă, doliul planetar purtat cu ocazia morţii sale, precum şi oceanul de prezenţe umane cu ocazia funeraliilor: nu doar creştini, ci şi atei, agnostici, musulmani, budişti. Iubirea credincioşilor reprezintă omagiul adus papei, care a reuşit nu numai să-l mărturisească pe Cristos în toate colţurile lumii, ci şi să deschidă noi perspective de dialog interreligios şi ecumenic. În legătură cu impactul vieţii sale asupra mulţimilor, rămâne mişcătoare mărturia Mons. Angelo Comastri, vicar general al Sfântului Părinte în Vatican: "În oceanul mulţimii care aştepta să adreseze ultimul salut trupului neînsufleţit, un tânăr de vreo 20-25 de ani îmi face semn să mă apropii. Insistenţa sa nu-mi îngăduie refuzul. Dezvelindu-şi braţul drept până la umăr, îmi arată semnele, mutilările lăsate de uzul repetat al seringilor şi-mi spune plângând: "Eu sunt un om bătrân, în timp ce acest bătrân era tânăr! Nu vă cer să mă lăsaţi să mă apropii de el. Vă rog numai să-i sărutaţi picioarele în numele meu. Este gestul meu de recunoştinţă!" "Este de la sine înţeles - continuă înaltul prelat - că am îndeplinit misiunea încredinţată mie de tânărul necunoscut. I-am sărutat picioarele papei şi i-am mulţumit".

Dar ce cuvinte pot cuprinde bogăţia semnificaţiilor vieţii şi pontificatului acestui ilustru mărturisitor al sfintei evanghelii pe cărările zgomotoase ale lumii? Poate doar mesajul de început şi de sfârşit al misiunii sale apostolice: "Nu vă fie teamă! Deschideţi larg porţile lui Cristos!"

2 aprilie 2006

Pr. Iosif Dorcu
505 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a din Postul Mare:

Anul B
29 martie 2009 - Pr. Isidor Mocanu
25 martie 2012 - Pr. Mihai Pătraşcu
22 martie 2015 - Pr. Iulian Butnaru, FIM
18 martie 2018 - Pr. Paul Budău

[ Index predici şi predicatori ]