Anul A
Toţi Sfinţii

Ap 7,2-4.9-14; Ps 23; 1In 3,1-3; Mt 5,1-12a

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Liturghia în cinstea tuturor sfinţilor a început cu un îndemn: "Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, celebrând ziua de sărbătoare în cinstea tuturor sfinţilor. De mărirea lor se bucură, împreună cu noi, toţi îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu".

Vizitând o grădină botanică rămânem uimiţi întotdeauna în faţa varietăţii plantelor şi florilor şi spontan ne gândim la fantezia Creatorului, care a făcut din pământul nostru o minunată grădină.

Un sentiment asemănător ne cuprinde atunci când considerăm spectacolul sfinţeniei. Lumea ne apare ca o grădină, unde Duhul lui Dumnezeu a trezit, cu admirabilă fantezie, o mulţime de sfinţi şi de sfinte, de orice vârstă şi de orice condiţie socială, de orice limbă, popor şi de cultură. Fiecare este diferit faţă de celălalt, fiecare are propria personalitate umană şi propria carismă spirituală. Însă, cu toţi purtăm imprimat în noi pecetea lui Isus, adică amprenta iubirii sale mărturisită pe cruce.

Sfinţii sunt cu toţii în bucurie într-o sărbătoare fără de sfârşit, dar, ca şi pentru Isus, această ţintă a fost cucerită trecând prin trudă şi prin încercări, luând crucea de fiecare zi, înfruntând fiecare propria parte de sacrificiu, pentru a putea participa la slava învierii.

Biserica celebrează astăzi gloria tuturor sfinţilor din cer. Ea ne invită, ca întotdeauna, să înălţăm privirea noastră în sus, până la cer, pentru a contempla cetatea lui Dumnezeu. Biserica ne invită la această contemplare, pentru a ne aminti că punctul final, scopul unic al vieţii noastre este acela de a fi sfinţi.

Ce este, de fapt, sfinţenia? Pentru unii, sfinţii sunt cei care faci minuni, lucruri extraordinare, excepţionale, uimitoare. Sunt ca şi nişte magi, sau un fel de oameni care poartă noroc. Pentru alţii, sfinţii sunt persoane care fac pocăinţe absurde, aspre, fac renunţări inumane, fac sacrificii radicale. Această concepţie despre sfinţenie este foarte periculoasă, deoarece o plasează departe de noi. Şi, astfel, noi, persoane comune, obişnuite, ne simţim oarecum autorizaţi să rămânem în mediocritatea noastră.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În sărbătoarea tuturor sfinţilor, Biserica ne spune că sfinţii sunt bărbaţi obişnuiţi şi femei de rând, o mulţime alcătuită din discipoli din orice timp, care au căutat să asculte evanghelia şi să o pună în practică. Aceştia sunt sfinţii care salvează lumea şi este nevoie întotdeauna de ei; sfinţii care continuă să trăiască pe pământ, în ciuda răului care mai există pe pământ; sfinţii din cer care sunt deja salvaţi şi care mijlocesc pentru noi. Ne spunea prima lectură, o mulţime imensă, pe care nimeni nu o poate număra, din orice naţiune, popor şi limbă.

Definiţia cea mai frumoasă a sfinţilor este aceea a unui copil de grădiniţă. Educatoarea a dus clasa ei să viziteze o biserică ce avea figurile sfinţilor pe ferestrele luminoase, vitraliile. La ora de catehism, educatoarea i-a întrebat pe copii: "Cine sunt sfinţii?". Un copil a răspuns: "Sunt cei care permit să treacă lumina". Minunată definiţie. Sfinţii permit ca lumina lui Dumnezeu să treacă prin ei şi, astfel, continuă să lumineze lumea.

Astăzi Biserica îi adună într-o unică sărbătoare pe toţi fiii ei ajunşi în împărăţia cerurilor, îi aminteşte absoluţi pe toţi. Nu vrea să lase pe nimeni în afară. Atunci când Biserica beatifică sau canonizează, declară sfinţi sau fericiţi pe unii din această mulţime imensă pe care nimeni nu o poate număra, cu titlul de delegaţi ai celorlalţi oameni, reprezentanţi ai tuturor celorlalţi oameni din aceeaşi ţară, poate cu aceeaşi meserie, din aceeaşi epocă sau de aceeaşi stare de viaţă. Biserica vrea să-i dea ca exemplu lumii întregi şi tuturor timpurilor. Aceştia sunt sfinţii, de fapt, înscrişi în calendar.

Dar, sfinţii pe care Biserica îi celebrează astăzi mai cuprinde şi alţii, şi anume sunt sfinţii anonimi, învăluiţi în perdeaua tăcerii, care nu sunt înscrişi în calendar, care nu au fost proclamaţi ca atare, cei al căror nume nu-l vom cunoaşte niciodată pe acest pământ. Cei care, ascunşi de ochii oamenilor, reprezintă încă secretul Tatălui ceresc.

Apoi, sunt sfinţii familiilor noastre. Da! Şi noi avem sfinţii noştri, în familiile noastre. Nu este nimeni dintre noi care să nu aibă sfinţi în genealogia sa. Că o ştim sau nu, noi îi sărbătorim astăzi pe strămoşii noştri, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, bunicii sau părinţii noştri, fraţii şi surorile care ne-au precedat în împărăţia cerurilor. Nu suntem noi, oare, fiii sau fiicele lacrimilor lor, ai rugăciunilor lor, ai iubirii lor, ai bunătăţii lor? Harurile pe care le primim astăzi, oare nu sunt răspunsul de iubire al unei femei necunoscute, care în timpul vieţii recita seară de seară rozariul, când se întorcea de la munca câmpului sau de la serviciu? Şi aceasta este împărtăşirea sfinţilor, de a fi vrednici de această familie a noastră.

Apoi, poate să pară ciudat, dar mai sunt şi sfinţii care nu aparţin creştinismului, pentru simplul fapt că nu au avut ocazia de a-l întâlni pe Cristos, dar care nu înseamnă că nu au fost mântuiţi de el. Sfinţii popoarelor păgâne: Biblia ne dă câteva exemple, că toate popoarele îşi au sfinţii lor, cei care au trăit efectiv fericirile, fără a şti care este izvorul lor, cei care au trăit evanghelia, fără a fi putut să recunoască faţa lui Isus în Biserica sa, desfigurată de păcatele şi de infidelitatea prea multor botezaţi. Graniţele Bisericilor nu coincid cu graniţele bisericilor noastre. Căci, dincolo de ziduri, unii au putut să trăiască în spiritul fericirilor evanghelice. O ştie Dumnezeu mai bine, care vede toate inimile. Sfântul Augustin spunea că "În prezenţa de necuprins a lui Dumnezeu, mulţi care par să fie afară, sunt de fapt înăuntru, şi mulţi care ar părea că sunt înăuntru, sunt de fapt afară".

Şi am putea să mai facem un pas, pentru a contempla mulţimea sfinţilor pe care îi celebrăm astăzi. Sfinţenia nu este sinonimă cu perfecţiunea morală. Am putea fi privilegiaţi de originea noastră, de ambianţa noastră de familie, de educaţie, de a fi dotaţi cu diferite calităţi umane, cu virtuţi naturale, care ne-ar autoriza să trecem drept sfinţi şi, în realitate, să fim încă mult departe de această ţintă. În schimb, pot fi oameni năpăstuiţi de soartă, care pot oferi Duhului Sfânt un teren de primă calitate pentru a deveni sfinţi. Un alcoolic, de exemplu, care din curată iubire, renunţă la un pahar, poate face un act mai eroic decât un călugăr care se întrece în acte de asceză.

Presupunând o fidelitate egală faţă de har şi, prin urmare, o egală şansă de sfinţenie, sunt două specii de sfinţi.

Sunt dintre cei care poartă în natura lor urmările multor dezordini, care niciodată nu vor uimi păsările cerului şi nu vor mângâia niciodată lupul din Gubbio. Sunt însă cei care cad, şi cad în continuare, sunt cei care vor plânge până la sfârşit. Nu pentru că au trântit mai tare uşa, dar pentru că săvârşesc încă multe păcate, dar în adâncul inimii lor au o mare dorinţă de a ieşi din starea lor păcătoasă. Există o mulţime dintre aceia a căror sfinţenie nu va străluci niciodată aici pe pământ, în viaţa lor, şi că doar în ziua de pe urmă se vor ridica şi vor străluci. Sunt sfinţii fără nume.

Şi, alături de ei, sunt sfinţii fericiţi, sfinţii curaţi cu inima, puternici şi atrăgători, sfinţii model, canonizaţi, care pot fi declaraţi sfinţi, cei a căror inimă eliberată este mare şi imensă, ca nisipul de pe ţărmul mării, cei a căror inimă cântă ca o harpă armonioasă slava lui Dumnezeu; sfinţii recunoscuţi, sărbătoriţi, mari sfinţi care au lăsat mari urme în istorie.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Aşadar, o imensă speranţă pentru timpurile noastre. Sărbătoarea tuturor sfinţilor este sărbătoare noastră a tuturor, sărbătoarea care ne spune să sfinţenia este posibilă pentru unul fiecare dintre noi. La timpuri noi sunt şi sfinţi noi. Beatificările şi canonizările din ultima vreme în Biserică sunt o dovadă că sfinţenia continuă să fie de actualitate. Am putea spune că Dumnezeu aduce la zi evanghelia şi Duhul Sfânt modelează noi chipuri de sfinţenie. Harurile care par a fi rezervate sfinţilor mai mari, iată-le rezervate şi celor mici, şi celor care poartă încă semnele slăbiciunilor. Stofa din care Dumnezeu îi croieşte pe sfinţi se află în mâinile sale.

În milostivirea sa, Dumnezeu poate face sfinţi din orice om, poate nu sfinţi ca exemple de perfecţiune, dar prieteni ai lui Dumnezeu. Un sfânt nu este întotdeauna doar cel care este oferit ca model de perfecţiune, dar şi cel care este mai mult un fiu al iertării, sfinţi pe care Biserica poate va ezita să-i canonizeze, dar nu înseamnă că Dumnezeu nu i-a sfinţit mai puţin. Să privim doar la tâlharul căit, de la stânga lui Isus, de pe cruce. Şi asasinii pot deveni sfinţi, pentru că primul canonizat, făcut de Dumnezeu, a fost tocmai acest tâlhar, răstignit alături de Fiul Luminii.

În sărbătoarea tuturor sfinţilor celebrăm, aşadar, bucuria de a fi chemaţi şi noi la sfinţenie, pentru că s-a spus că noi avem o inimă care bate ca inima fiilor lui Dumnezeu. Ne gândim vreodată la acest lucru? Sfântul Ioan ni-l aminteşte în lectura a II-a de astăzi: "Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. (...) Dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că, atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este".

Dar care este drumul sfinţeniei? Isus ni l-a indicat prin proclamarea fericirilor, care sunt sinteza evangheliei, oglinda în faţa căreia fiecare ucenic al lui Cristos trebuie să se privească. Pagina fericirilor este poarta de intrare al cuvântarea de pe munte, charta constituţională a creştinismului.

Fiecare împărăţie îşi are propriile legi. Fericirile sunt legea împărăţiei lui Dumnezeu. Cine le observă intră în fericirea împărăţiei. Trebuie să înţelegem acest lucru: Dumnezeu a pus în inima noastră vocaţia, chemarea la fericire, ca ultim semn al asemănării cu el. Dumnezeu este supremul bine, fericitul prin excelenţă. Pentru a fi copii ai lui Dumnezeu e nevoie să fim fericiţi. Tocmai pentru aceasta, Biserica a ales pentru astăzi ca evanghelie imnul bucuriei, cântat pe o colină din Galileea, pe malul lacului, carte de identitate, o cântare cu opt strofe, un singur refren: fericiţi, fericiţi, fericiţi! Şi cine cântă? Cel care este bucuria însăşi, a Tatălui, bucuria celor săraci. Am putea spune că este un autoportret. El, Isus, a desemnat propria faţă în aceste fericiri. Cine, aşadar, ca el, a fost sărac, a plâns, a fost persecutat? Dar, mai mult, cine ca el, a mângâiat, a semănat pace, a vindecat mii de răni? Opt strofe, culorile curcubeului în care se reflectă unica lumină a slavei. Şi este imposibil să trăim o fericire fără a le trăi pe toate celelalte, uneori una mai mult decât alta, dar totdeauna împreună, nedespărţite: tot cerul, împărăţia, lacrimile şterse, banchetul final este deja aici, dar tot ceea ce trebuie să trăim pe pământ încă, sărăcia, lacrimile, persecuţia. Cerul şi pământul se întrepătrund.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Să trăim acum, în inima celebrării euharistice acest imbold şi acest aliment de sfinţenie. Peste puţin timp se va face prezent în modul cel mai sublim Cristos, aici, pe altar, adevărata viţă de care, ca şi mlădiţele, suntem uniţi, noi, credincioşii, care suntem încă pe pământ şi sfinţii din cer; o comuniune strânsă între Biserica peregrină pe acest pământ şi Biserica triumfătoare din cer. La prefaţă vom proclama că sfinţii sunt pentru noi prieteni şi modele de viaţă. Să-i invocăm, pentru ca să ne ajute să-i putem imita şi să ne angajăm să-i răspundem cu generozitate, aşa cum au făcut ei. Să invocăm, într-un mod special pe Maria, mama Mântuitorului şi oglinda oricărei sfinţenii. Ea, în întregime sfântă, să ne facă discipoli credincioşi ai Fiului ei, Isus Cristos. Amin.

1 noiembrie 2017

Ep. Aurel Percă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
462 accesări.

Alte predici pentru Toti Sfintii:

Anul A
1 noiembrie 2008 - Pr. Isidor Mocanu
1 noiembrie 2011 - Pr. Cristinel Farcaş
1 noiembrie 2014 - Pr. Mihai Pătraşcu

[ Index predici şi predicatori ]