Anul A
Duminica a 33-a de peste an

Prov 31,10-13.19-20.30-31; Ps 127; 1Tes 5,1-6; Mt 25,13-30

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Din punct de vedere liturgic, creştinii catolici încep astăzi penultima săptămână din anul bisericesc. Lecturile proclamate la Sfânta Liturghie în aceste duminici, urmăresc să ne pregătească pe noi, creştinii - indiferent dacă suntem preoţi sau credincioşi laici, că ne aflăm aici în catedrală sau lângă aparatul de radio - pentru a doua venire a lui Isus, pentru întâlnirea cu cel care va face lumină în vieţile noastre, care va proclama de pe acoperişuri tot ce acum facem în taină, pentru întâlnirea cu cel care va face dreptate.

Duminica trecută, evanghelia ne-a invitat să fim mereu pregătiţi, cu candela aprinsă, având uleiul credinţei, speranţei şi al iubirii, care să ardă în candela vieţii noastre.

Duminica aceasta, evanghelia aşază în faţa noastră o parabolă deosebit de frumoasă: parabola talanţilor. Înţelegem din ea că Dumnezeu vrea să fim responsabili de harurile pe care le-am primit şi de bunurile încredinţate nouă. Ce am făcut cu talanţii primiţi?

Parabola vorbeşte despre un împărat care pleacă într-o călătorie, dar se va întoarce. E o referinţă evidentă la Isus, care va pleca la Tatăl şi se va întoarce în slavă, aşa cum a promis. El încredinţează oamenilor bunurile sale, pentru a le administra cum pot face mai bine, fiecăruia după propria putere. Unitatea de măsură a darurilor primite este talantul. În timpul lui Isus, acesta era o unitate de măsură destinată pentru stabilirea greutăţii în sistemul economic, bazat pe schimbul de mărfuri. Era folosit mai ales pentru metale preţioase. La nivel monetar, talantul echivala pe timpul lui Isus cu circa 6000 de drahme sau de dinari, iar plata unui lucrător pentru o zi de muncă era de un dinar. Aşadar, un talant echivala, aproximativ, cu 20 de ani de muncă, cu o valoare enormă. Se subliniază astfel valoarea imensă a darului pe care stăpânul îl face slujitorului.

Observăm că aceşti talanţi aparţin unui stăpân, iar acest stăpân nu e altul decât Dumnezeu. A lui este iniţiativa de a oferi aceste comori. Meritul e al lui, nu al omului. Dumnezeu intră în viaţa omului cu darurile sale. Darurile acestea cer o colaborare din partea omului. Talantul nu e o perlă de păstrat într-un cufăr, ci o perlă ce trebuie valorificată, o sămânţă ce trebuie să încolţească şi să aducă rod.

Putem înţelege cu uşurinţă că talanţii încredinţaţi de stăpân servitorilor săi simbolizează bogăţiile spirituale lăsate de Isus Bisericii. Celui care nu a fructificat talantul primit, bogăţiile acestea spirituale, aşadar, sacramentele, Sfânta Scriptură, asumându-şi riscuri, Dumnezeu îi ia totul. Servitorii care au primit pentru administrare bunurile stăpânului sunt toţi cei care în Biserică au îndatorirea de a folosi darul primit pentru a se sluji unii pe alţii. Nu toţi în Biserică primesc aceleaşi daruri, pentru că nu toţi au în ea aceleaşi sarcini şi responsabilităţi, dar egală trebuie să fie truda, angajarea de a folosi în serviciul altora darurile primite.

Va fi judecată de Dumnezeu orice formă de trândăvie, de dezangajare, de indiferenţă. Şi aceasta este învăţătura parabolei: cât timp stăpânul este plecat departe de casă, se pot întâmpla multe în mintea unui slujitor imatur. Când un creştin începe să considere că tăcerea lui Dumnezeu înseamnă absenţa sa, primul lucru care i se poate întâmpla este delăsarea, încetinirea oricărei sârguinţe în trăirea credinţei. Îndată ce se petrece delăsarea în trăirea credinţei, se instaurează în suflet o răceală, iar creştinul începe să-şi schimbe imaginea despre Dumnezeu. Ceea ce nu era previzibil în parabolă este noua destinaţie a talantului rău administrat: "Luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi!". Cine a ştiut să administreze bine cinci talanţi, făcându-i să devină zece, va şti să administreze bine şi unsprezece.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Sunt trei gânduri, speciale, ce reies din această pagină din evanghelie, pe care aş dori să le aşez acolo, pe colţul inimii dumneavoastră, pentru a vă umple inima de bucurie, pentru a vă mângâia şi pentru a vă încuraja în săptămâna aceasta spre a fi creştini mai buni, mai frumoşi.

Primul gând este că iubirea e o forţă, care te face capabil de sacrificii, de riscuri, de dăruire. Cine face lucrurile din frică, de frică va muri. Stăpânul din evanghelie nu are sclavi, ci servitori, căci sclavul nu-şi iubeşte stăpânul, ci servitorul. Servitorul se implică în viaţa stăpânului. Omul care a primit un singur talant, a experimentat frica de stăpân şi a ascuns talantul în pământ. O teamă ciudată că ar putea pierde totul, face ca talantul său să rămână steril. Frica falsifică, denaturează cunoaşterea şi închide omul în găoacea sa. Un copil care învaţă doar din frică, va uita repede cunoştinţele acumulate. Un elev, un student, care stă din frică la cursuri, cu greu va prinde drag de acea disciplină. Un tată care a devenit dictator în familie, trezeşte frică, nu respect şi iubire în inimile celorlalţi. Frica ucide, în loc să dea viaţă. Însă, un om care acţionează din iubire, devine capabil să-şi asume riscuri, pierderi, ca să rămână cu cel pe care îl iubeşte. Un tânăr îndrăgostit îşi asumă riscuri doar pentru a se întâlni cu persoana pe care o iubeşte. Un creştin care îl iubeşte pe Isus îşi asumă riscul de a fi neînţeles de ceilalţi. Mă gândesc la aceşti tineri frumoşi care astăzi animă atât de minunat Sfânta Liturghie, cântând, şi fac asta de atâtea ori, riscă să fie neînţeleşi de colegii de şcoală, riscă să nu mai aibă timp prea mult pentru ei, dar cu toate acestea, ei vin la repetiţii, cântă, iar asta e o dovadă a faptului că fac aceasta din iubire, cu drag, nu din frică. Când vei face lucrurile din dragoste, iubind, vei fi capabil de sacrificii, vei fi capabil să-ţi asumi riscuri. Şi, interesant, vei avea o energie enormă.

O soră care se îngrijea de o casă de copii, a fost întrebată de unde are atâta energie şi atâta forţă să muncească zi şi noapte pentru binele acelor copii. Iar ea a răspuns: "Când faci lucrurile din dragoste, din iubire, te miri şi tu de unde ai atâta energie". Suntem capabili de lucruri extraordinare atunci când iubim.

Al doilea gând: ceea ce ţii pentru tine, vei pierde. Orice talant primit, nu e doar pentru noi, ci şi pentru binele celorlalţi. Cel care a crezut că talantul e pentru sine şi-l îngroapă în pământ, e pedepsit, rămâne fără el, dar cei care au folosit talanţii spre binele celorlalţi, au fost răsplătiţi. Ceea ce păstrezi egoist pentru tine este pierdut. Însă tot ce ai oferit este câştigat. Ce talanţi avem noi de investit pentru binele celuilalt? Cel mai mare talant este viaţa. Am primit-o. Să o punem la dispoziţia celorlalţi şi vom deveni cei mai fericiţi oameni de pe faţa pământului. Apoi, fiecare dintre noi a primit talantul care se numeşte timp. Să muncim şi să folosim timpul pe care Dumnezeu ni l-a dat, inteligenţa noastră, care este un talant. O apă, dacă stă într-un loc, prinde miros. Darul pe care l-am primit, viaţa, timpul, sănătatea inteligenţa, dacă le punem în slujba celorlalţi, ne vor face bine şi nouă. Degeaba eşti inteligent, dacă nu foloseşti inteligenţa spre binele celorlalţi; degeaba ştii să cânţi, dacă în biserica ta cântările sunt fără vlagă; degeaba ai sănătate, dacă nu te îngrijeşti de cei care nu au sănătate; degeaba ai putere de muncă şi bunuri, dacă în comunitatea ta mai sunt oameni care duc lipsă. Ceea ce ţii pentru tine vei pierde.

Şi un al treilea gând, care îmi stă la inimă: pentru noi, creştinii, care venim la Liturghie, mergem la sacramente, care e cel mai important talant primit? Ce avem noi specific în comparaţie cu alţii? Nu am găsit alt răspuns decât: Sfânta Scriptură, euharistia şi darul comunităţii. Sunt daruri de nepreţuit. În cuvintele Sfintei Scripturi găsim mângâiere, forţă, încurajare, din ea s-au hrănit sfinţii de-a lungul a două mii de ani. Euharistia e viaţă. Atâtea milioane de oameni, de-a lungul istoriei, şi-au riscat viaţa pentru a primi euharistia. Comunitatea e drum împreună. A fi comunitate înseamnă a merge împreună, a te sprijini, a te susţine unul pe altul. Dar ce facem noi cu acest talant? Ce facem noi cu Sfânta Scriptură, cu euharistia, cu darul comunităţii?

Când spaniolii au descoperit America, cumpărau aurul şi argintul băştinaşilor cu bucăţi de sticlă şi oglindă, iar aceştia le dădeau aurul. De multe ori, noi, creştinii, facem la fel cu Sfânta Scriptură, cu euharistia, cu darul comunităţii. Am primit aceste daruri, şi apoi le vindem, le pierdem, le dăm pe nimicuri, pe bucăţile strălucitoare ale lumii. Cât de nepreţuit e darul pe care ni le face nouă Dumnezeu şi cât de puţin suntem noi atenţi. Primim aur nepreţuit, pe care să ne clădim viaţa, familiile, relaţiile, şi noi ascundem lucrul acesta şi continuăm să ne jucăm cu mărgele de sticlă. Riscul este de a nu gusta bucuria stăpânului, fericirea de a fi cu el. Evanghelia e o invitaţie la atenţie, la ce facem cu sacramentele, cu Sfânta Scriptură, cu darul comunităţii, ca nu cumva să vindem aurul acesta nepreţuit pe nimicurile strălucitoare ale lumii.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Iată, aşadar, trei gânduri de pus la inimă. Cel care face lucrurile din iubire, devine capabil de lucruri extraordinare, face sacrificii, îşi asumă riscuri. Apoi, ceea ce dăruim devine un câştig, ceea ce ţinem pentru noi se pierde. Şi, în sfârşit, euharistia, Sfânta Scriptură, comunitatea. Toate acestea sunt daruri, talanţi, extraordinari, pe care Dumnezeu ni i-a dat. De acolo vine forţa, mângâierea şi curajul nostru. Să nu le vindem pe nimicuri. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

19 noiembrie 2017

Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
545 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 33-a de peste an:

Anul A
16 noiembrie 2008 - Pr. Emil Dumea
13 noiembrie 2011 - Pr. Iosif Tiba
16 noiembrie 2014 - Pr. Corneliu Berea, SVD

[ Index predici şi predicatori ]