Anul A
Duminica a 30-a de peste an

Ex 22,21-27; Ps 17; 1Tes 1,5-10; Mt 22,34-40

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Evanghelia din această duminică cuprinde întrebarea fundamentală pe care fiecare dintre noi o poartă în adâncul sufletului, dar şi răspunsul pe care Cristos, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, ni-l oferă.

Întrebarea o putem găsi în spatele a ceea ce învăţătorul Legii din evanghelie îi cere lui Isus: "Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?". E adevărat că această întrebare nu a fost adresată de o inimă onestă, ci de una care voia să-l pună la încercare pe Isus. Dar, cu toate acestea, conţinutul întrebării era autentic. Ştiind că tradiţia ebraică cuprindea 248 de precepte ce prescriau ce trebuie făcut şi 365 de norme ce stabileau lucrurile interzise, dintre toate acestea care e porunca ce stă la baza tuturor? Care e esenţa Legii? Era o întrebare fundamentală pentru orice evreu pios, pentru că Legea era darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu pentru Israel.

A şti care era esenţa Legii, care între timp ajunsese la 613 porunci, era echivalent cu a descoperi sensul întregii Legi dar şi sensul vieţii omului. De aceea, am putea reformula această întrebare într-un alt mod: Care e lucrul esenţial pentru a rămâne uniţi cu Dumnezeu? Ce trebuie să facem pentru ca viaţa noastră să-şi împlinească sensul? Până la urmă, întrebarea învăţătorului Legii are la rădăcină neliniştea şi întrebarea fundamentală a fiecăruia dintre noi: Care e sensul vieţii mele? Ce trebuie să fac pentru ca viaţa mea să aibă rost, să se împlineacă? Evanghelia ne provoacă şi pe noi astăzi să ne întrebăm: Care e menirea mea? Care e cel mai important lucru pe care îl pot face aici pe pământ?

Este posibil ca, pentru moment, să simţim întrebarea puţin străină de viaţa noastră zilnică, pentru că suntem sufocaţi de sute de nevoi concrete: nevoile propriei familii, cele legate de serviciu, de sănătate, de asigurarea unui trai decent. Dar nu acelaşi lucru îl simţeau şi unii dintre evrei când aveau înaintea lor 613 porunci şi necesităţi? E adevărat că pentru noi legile nu provin neapărat din partea religiei, ci mai degrabă din partea pieţei de consum. În numele acestei societăţi de consum în care trăim cu toţii, ni se inoculează prin publicitate mereu noi nevoi şi noi porunci: "Pentru o viaţă fericită trebuie să ai ultimul model de telefon; Trebuie să faci o vacanţă într-un loc exotic; Trebuie să fii mereu la modă" ş.a.m.d. Toate nevoi noi, legi noi.

Întrebarea evangheliei de azi ne ajută, însă, să demascăm superficialitatea multor porunci sau nevoi moderne şi să lăsăm să izvorască din profunzimea inimii dorinţa de a afla care e lucrul cel mai important din viaţă. Isus ne răspunde mergând la rădăcinile vieţii şi ne indică ce stă în centrul existenţei: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Acesta este sensul autentic al vieţii. Este singurul lucru necesar pentru ca omul să-şi trăiască menirea.

Dacă încercăm să ascultăm cu inima răspunsul lui Cristos, nu putem să nu rămânem surprinşi şi chiar minunaţi de această poruncă. Ne uimeşte şi ne emoţionează un Dumnezeu care merge spre creatura sa pentru ca să-i spună: Am o poruncă pentru tine, mare, dătătoare de viaţă: iubeşte-mă, pentru că şi eu te iubesc! Ne minunăm înaintea acestei porunci, pentru că ne transmite adevărul despre Dumnezeu şi despre noi. Adevărul despre Dumnezeu e că el este iubire milostivă şi atotputernică, iar adevărul despre noi e că am fost creaţi pentru ca să-l iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim între noi.

Meditând, însă, la răspunsul lui Isus, putem rămâne surprinşi şi de un alt gând: o lege, o poruncă, poate să impună orice în afara iubirii, care e actul cel mai liber cu putinţă. Apoi, de regulă, o lege impune un lucru pe care e bine să-l faci, dar pentru înfăptuirea căruia se întâmpină anumite greutăţi, altfel nu ar mai trebui impus. Porunca iubirii ne ajută, de aceea, să înţelegem că, de fapt, noi nu prea ştim să iubim. Avem nevoie să învăţăm iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Abbé Pierre, una dintre figurile de referinţă ale Bisericii Catolice din Franţa din secolul trecut, avea această deviză în viaţă: A trăi înseamnă a învăţa să iubeşti! Iubirea nu este doar un instrument prin care se vine la viaţă, ci este scopul însuşi, implică o ucenicie, o şcoală. Porunca iubirii, de aceea, este asemănătoare cu porunca sau obligativitatea de a merge la şcoală, pentru copii şi tineri. Precum ei, trebuie să mergem şi noi la şcoală, la şcoala vieţii, pentru a deveni oameni maturi, pentru ca să învăţăm să iubim, să-l iubim pe Dumnezeu, să-i iubim pe fraţi.

Cuvântul Domnului din această duminică ne descrie şi cum putem învăţa iubirea. În prima lectură, luată din Cartea Exodului, Domnul spune: "Să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în Ţara Egiptului". Când Domnul cere Israelului să nu-i asuprească pe străini, motivează aceasta cu faptul că şi ei, evreii, au fost străini în Egipt, iar de acolo Domnul i-a eliberat. Cu alte cuvinte, fii bun cu cel străin, pentru că şi Domnul a fost bun cu tine când erai pribeag.

Sfântul Ignaţiu de Loyola a întocmit la un moment dat schema unei meditaţii care are acest titlu: Contemplaţie pentru a dobândi iubirea, iar primul punct din această meditaţie sună astfel: "Îmi aduc aminte de toate binefacerile primite, cântărind cu multă afecţiune, cât de mult Dumnezeu, Domnul nostru, a făcut pentru mine, apoi cât de mult doreşte, acelaşi Domn, să mi se dăruiască, în toată dumnezeirea sa".

Atât Scriptura cât şi sfinţii ne spun că primul pas al învăţării iubirii este acela de a ne lăsa iubiţi. Învăţăm iubirea descoperind şi acceptând că suntem iubiţi. De aceea, porunca iubirii ne cere, înainte de toate, să lăsăm ca iubirea lui Isus Cristos să intre în noi, să dilate pereţii inimii noastre, să devenim conştienţi de tot binele primit de la Dumnezeu.

Al doilea pas al şcolii iubirii, din liturgia cuvântului, este cel al faptelor. Am ascultat în prima lectură: "Să nu faci rău văduvei sau orfanului; împrumută bani şi nu te comporta ca un cămătar". În lectura a doua am ascultat: "Credinţa voastră s-a răspândit în toate locurile, faptele povestesc cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli". Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o şcoală a faptelor, a alegerilor concrete. De multe ori, creştinii se judecă prea aspru pe ei înşişi, pentru că nu au emoţiile şi sentimentele cele mai alese faţă de aproapele sau chiar faţă de Dumnezeu. Însă nu asta cere Cristos în evanghelie. El ne-a spus că, criteriul judecăţii finale nu va fi cantitatea emoţiilor şi a sentimentelor noastre, ci iubirea din fapte, din alegeri: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat; am fost străin şi m-aţi primit; Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu".

Astăzi, poate că una dintre faptele de iubire cele mai dorite este aceea de a dărui timp. Epoca noastră a mai fost numită şi cea a fast-food-ului, adică al hrănirii pe fugă. Dar nu numai că ne hrănim pe fugă, mâncând pe stradă lucruri puţin sănătoase, dar parcă totul a devenit pe fugă. Rugăciunea noastră este pe fugă, relaţiile noastre cu cei din jur sunt pe fugă, conversaţiile, sentimentele noastre, sunt pe fugă. A da timp ar putea fi o primă faptă de iubire concretă în această duminică: timp lui Dumnezeu, timp ascultării cuvântului său, timp rugăciunii, timp familiei, timp bolnavilor, celor necăjiţi şi singuri. Dacă vom da timp faptelor de iubire, atunci, în mod spontan, va creşte în noi şi capacitatea de a iubi.

De fapt, dacă citim textul evangheliei în limba originală, descoperim că verbul "a iubi" este la timpul viitor. Răspunsul lui Isus la întrebarea fundamentală a vieţii ar putea fi tradus şi astfel: în loc de "să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău" "vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, îl vei iubi pe aproapele ca pe tine însuţi". În acest verb la viitor, găsim şi o altă faţă a poruncii Domnului: el are încredere în noi că vom putea iubi. Cine îşi dă timp să iubească acum, prin gesturi concrete, va creşte în capacitatea lui de a iubi, îl va iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Şi va iubi nu numai aici pe pământ, ci va fi iubi la nesfârşit, când odată trecut pragul morţii, îl va privi pe Dumnezeu faţă către faţă.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Isus ne spune azi, plin de bucurie: Iubeşte, acum, aşa cum eşti iubit, şi vei continua să înveţi să iubeşti, iar la final îl vei iubi pe Dumnezeu în fericirea veşnică. Amin.

Lăudat să fie Isus Cristos!

29 octombrie 2017

Pr. Daniel Iacobuţ

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
577 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 30-a de peste an:

Anul A
26 octombrie 2008 - Pr. Anton Ghiurcă
23 octombrie 2011 - Pr. Pavel Chelaru
26 octombrie 2014 - Pr. Petru Sescu

[ Index predici şi predicatori ]