Anul A
Duminica a 26-a de peste an

Ez 18,25-28; Ps 24,5-9; Fil 2,1-11; Mt 21,28-32

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În această duminică Mântuitorul ne prezintă chemarea la slujire într-o relaţie familiară, între tată şi fii. În alte locuri din Sfânta Scriptură mai întâlnim cel puţin trei tipuri de reacţii cu privire la chemarea de a sluji.

O primă reacţie e reprezentată în Biblie de profetul Isaia, care a răspuns "prezent!" la chemarea la slujire, conştient de toate greutăţile slujbei la care îl cooptează Dumnezeu. Spune profetul: "Am auzit glasul Domnului întrebând: «Pe cine să trimit? Şi cine va merge pentru noi?». Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!»".

În al doilea rând întâlnim reacţia următoare: "Trimite pe altcineva!". Reprezentantul acestei categorii este Moise, omul care a adus motive înaintea lui Dumnezeu, ca să justifice neimplicarea şi care, în ultimă instanţă, a declarat: "Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi". Dar Moise, deşi mai întâi caută o soluţie - sugerându-i lui Dumnezeu să aleagă pe altul - acceptă chemarea.

Cea de-a treia atitudine este aceea de tăcere. Reprezentantul acestei categorii este profetul Iona. El nu i-a comunicat Domnului, nici că merge, nici că nu merge; nu a adus nici scuze, nici nemulţumiri, ci, pur şi simplu, a tăcut şi a plecat în altă direcţie, crezând că tăcerea lui îl va face neutru sau îl va absolvi de vina neascultării. Însă această tăcere a neascultării lui Iona l-a supărat pe Dumnezeu. Iona a fost în pericol să-şi piardă viaţa din pricina acestui gest necugetat.

Tăcerea în slujire înseamnă refuzul binecuvântării. Este felul nostru de a spune un "nu" categoric binecuvântărilor care decurg din slujirea la care suntem chemaţi. Da, fiecare slujire are greutăţile, nemulţumirile, supărările şi dezamăgirile ei, dar nu lipsesc niciodată binecuvântările divine, care de multe ori depăşesc greutăţile slujbei.

Tăcerea noastră în slujire, neimplicarea noastră poate fi observată atât în biserică, dar şi în afara ei. Deşi ştim prea bine că peste tot în viaţă e nevoie acută de braţe întinse, de persoane disponibile să slujească, de apostoli, de laici, preferăm să lăsăm pe alţii. Iar acest câmp vast care aşteaptă mâini şi inimi generoase continuă să crească. Nevoia de slujire se face tot mai simţită printre cei necredincioşi, printre copii fără adăpost, printre vecini neputincioşi, în familie, în mijloacele de transport, la serviciu sau la şcoală. Iar neimplicându-ne, omitem să facem binele aşteptat de Dumnezeu şi de semeni, împiedicăm accesul lui Dumnezeu prin noi spre cei însetaţi de el.

Pentru a răspunde afirmativ chemării stăpânului, să fim convinşi că e nevoie să facem linişte în sufletul nostru, pentru a vedea care este slujirea specifică pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi. Dacă Dumnezeu ne vorbeşte clar - chemându-ne într-un anumit loc sau la o anumită lucrare - iar noi ne facem că nu înţelegem, asemenea profetului Iona sau a tânărului bogat din evanghelie, suntem în pericolul de a ne rata veşnicia, mântuirea, pentru că fiecare dintre noi are o slujbă pe acest pământ şi suntem creaţi cu un scop bine definit.

Vă invit în continuare să ne oprim pentru câteva momente, în special asupra celor două situaţii date de evanghelie. Problematica pusă de Isus surprinde două atitudini, care în modul expus sunt amândouă imperfecte. Iar aceste moduri imperfecte lasă loc la interpretări. Cine nu ar putea recunoaşte cât de exigenţi suntem, mai ales cu ceilalţi? Suntem tentaţi să judecăm, să etichetăm, să catalogăm, să facem separaţie între oameni, "aceştia" şi "aceia". Oamenii de tipul celui dintâi fiu sunt oameni răutăcioşi, lipsiţi de respect, chiar dacă mai apoi le pare rău. Oamenii de tipul celui de-al doilea fiu sunt făţarnici, vor să facă o imagine bună, dar în realitate sunt altfel decât se prezintă.

Dar miezul problemei este acela de corelare a cuvântului cu fapta, este acela de a fi consecvenţi cu noi înşine, la lumina adevărului şi la focul iubirii. Aşadar, să ne întrebăm acum, privindu-ne doar pe noi, în mod sincer: de ce ni se întâmplă atât de des să spunem un lucru, să promitem ceva şi să uităm destul de repede promisiunea? Vă recomand să faceţi un exerciţiu seara, înainte de odihnă, când treceţi în revistă, pe scurt, ziua încheiată, în cadrul cercetării conştiinţei şi să vă întrebaţi: ce promisiune am făcut astăzi faţă de mine însumi şi faţă de alţii şi câte din ele am îndeplinit? Poate vom rămâne uneori destul de dezamăgiţi.

Ceea ce, însă, ne încurajează este faptul că aici Isus nu apreciază corectitudinea, pentru că niciunul din cei doi care ne sunt prezentaţi în parabolă nu sunt corecţi, nu sunt de tipul oamenilor de cuvânt. Dar Isus scoate în evidenţă şi vrea să aprecieze interiorul omului, conştiinţa, iubirea noastră, dorinţa de a înfăptui binele, vrea să probeze la noi dacă avem ochi să observăm nevoia celuilalt, şi apoi, dacă suntem şi gata să-i venim în ajutor.

Ce este de preferat, aşadar? Să promiţi şi să nu faci sau să fii rezervat, dar în cele din urmă să te apleci cu umilinţă asupra faptelor concrete? Contează, fireşte, conformitatea neabătută dintre gând, intenţie, cuvânt şi acţiune, dar viaţa nu poate fi redusă la o simplă regulă de comportament. Cu toţii spunem adesea că cel care una vorbeşte şi alta face nu e demn de crezare. Şi atunci urmărim să vedem dacă cuvintele rostite şi faptele care urmează acestora sunt rodul unei conştiinţe drepte. Mai mult, chiar: constatăm că se poate deveni credibil şi numai prin fapte, fără a mai fi nevoie să fie susţinute de cuvinte, căci omul se cunoaşte după roadele sale.

Într-o zi, ieşind din mănăstire, un bătrân sfânt l-a întâlnit pe tânărul novice. Era un tânăr paşnic şi simplu, iar bătrânul îl îndrăgea foarte mult. Călugărul îi zice: "Frate, vino, să mergem să predicăm!". "Părinte", a răspuns tânărul, "tu ştii că n-am decât puţină învăţătură, cum aş putea vorbi eu oamenilor?" Dar cum bătrânul insista, fratele cel tânăr a acceptat. Au mers prin tot oraşul, rugându-se în tăcere pentru toţi cei care lucrau în prăvălii şi în grădini. Au împărţit pâine copiilor şi celor săraci. Au schimbat câteva cuvinte cu cei mai în vârstă, i-au îmbărbătat pe bolnavi, au ajutat o femeie să ducă o cofă grea cu apă. După ce au străbătut de mai multe ori oraşul, bătrânul spune: "Frate, e timpul să ne întoarcem la mănăstire". "Şi predica noastră? Când o să predicăm?" "Păi, am predicat", răspunde zâmbind sfântul, "faptele noastre sunt cele mai bune predici".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Ştim cu toţii că viaţa ne pune în atâtea ipostaze în care trebuie să reacţionăm, să luăm poziţie. O facem de fiecare dată în modul nostru pur omenesc. Uneori suntem mulţumiţi, alteori regretăm felul în care reuşim să rezolvăm situaţiile care ne stau în faţă. Se cuvine atunci să reţinem că Isus nu caută perfecţiunea în om, nu apreciază conformismul, aparenţele, vorbele frumoase, zâmbetele de imagine. Dar încurajează şi este alături de cei care doresc să repare comportamentele, atitudinile greşite, păcatele, slăbiciunile lor. Sigur că este de dorit să fim categorici, constanţi, oameni şi creştini integri, dar nu vom fi niciodată perfecţi.

Să nu uităm apoi că, uneori, a fi categorici presupune un mare risc. Ce ar însemna, spre exemplu, să fim categorici într-o decizie care se dovedeşte a fi greşită? Ce înseamnă a nu ceda din orgoliu sau din teama de a ne pierde reputaţia? Câte suferinţe nu apar în familie, pentru simplul motiv că soţul sau soţia nu cedează la părerile proprii, deşi ştiu că nu sunt adecvate? Câte tragedii se întâmplă în lume, atunci când un conducător al unui popor pronunţă într-un moment de furie cuvinte ameninţătoare la adresa altor popoare şi nu e dispus să restabilească dialogul şi pacea printr-un simplu cuvânt sau gest, conducând oameni nevinovaţi în conflicte armate şi războaie?

Dar există şi perspectiva fericită de a fi categorici în hotărârile bune, sfinte, de a nu renunţa pentru nimic la convingerile sănătoase de credinţă, din iubire faţă de Dumnezeu. Sfinţii ne învaţă tocmai această cale binecuvântată. Acest fapt îl remarca Sfântul Părinte, papa Francisc, în timpul vizitei sale apostolice în Egipt, din aprilie 2017, exprimându-şi uimirea prin următoarele cuvinte: "Cât de mulţi martiri ai acestui pământ, din primele secole ale creştinismului, şi-au trăit eroic credinţa până la sfârşit, vărsându-şi mai degrabă sângele, decât să se lepede de Domnul şi să cedeze în faţa atracţiei răului sau a ispitei de a răsplăti răul cu rău".

Şi putem adăuga, spunând că martiriul continuă şi în zilele noastre. Statisticile arată că, în prezent, la fiecare cinci minute - în medie - moare o persoană în lume pentru motivul că este creştin.

Să cerem, aşadar, Domnului să ne dea înţelepciunea de a şti în ce situaţii e bine să fim categorici şi în ce situaţii nu.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Vestea care ne dă curaj şi ne umple de bucurie rămâne faptul că Isus cunoaşte imperfecţiunile noastre. Dumnezeu e dispus mereu să umple aceste lipsuri cu harul său, cu puterea sa, cu susţinerea sa. El ne cheamă să experimentăm bunătatea sa prin căinţă, ori de câte ori ne îndepărtăm de el, şi tot el ne încurajează să fim consecvenţi în dorinţele noastre bune. Noi, creştinii, deţinem deja aceste haruri, dar nu întotdeauna ştim să le folosim, nu avem înţelepciunea, voinţa, de a ne lăsa luminaţi de comoara de har pe care o purtăm în vasele noastre de lut.

Paradoxul pe care îl constată Cristos este că unii păgâni, deşi reuşesc doar să atingă aceste haruri pe care noi le-am primit, ei sunt capabili să se lase contaminaţi, transformaţi şi ajung să întreacă în conduită de sfinţenie chiar pe unii dintre creştini. Se lasă fascinaţi mai degrabă păgânii, păcătoşii, decât cei botezaţi. Se poate întâmpla astfel ca voinţa lui Dumnezeu Tatăl să fie mai degrabă îndeplinită de către cei care nu au avut o viaţă de credinţă, au fost dispreţuiţi de ceilalţi, şi nu de către cei care se consideră pe ei deja îndreptăţiţi numai prin faptul că aparţin Bisericii, că ştiu regulile din biserică, chiar dacă nu calcă atât de des pragurile acesteia. De aceea, Isus ne îndeamnă să practicăm umilinţa pe care el a practicat-o, în modul cel mai sublim, oferindu-ne ca jertfă însuşi trupul său.

Sfântul apostol Paul explică atât de bine în lectura a II-a de astăzi, adresându-se credincioşilor filipeni, că deşi oamenii au moduri multiple de a fi şi de a acţiona, ei trebuie să se regăsească în comuniunea, în împărtăşirea de a daruri pe care ni le-a lăsat Cristos nouă prin Duhul Sfânt. Această comuniune trăită ne poate aduce la aceeaşi masă, unde vom putea gândi la fel, vom avea aceeaşi iubire, aceeaşi simţire şi acelaşi cuget.

Iată cât de minunat mod de a trăi în armonie între noi - deşi suntem atât de diferiţi - ne oferă Cristos, care pentru a ne face un aşa de mare favor, s-a umilit pe sine pentru mântuirea noastră şi spre gloria lui Dumnezeu.

Să cerem Domnului, aşa cum ne-am rugat la începutul Sfintei Liturghii, să ne dăruiască mereu harul, ca grăbindu-ne în întâmpinarea promisiunilor sale, să ajungem să dobândim bunurile cereşti. Amin.

Lăudat să fie Isus Cristos!

1 octombrie 2017

Pr. Egidiu Condac

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
449 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 26-a de peste an:

Anul A
28 septembrie 2008 - Pr. Viorel Ababei
25 septembrie 2011 - Pr. Petru Dorcu
28 septembrie 2014 - Pr. Iulian Faraoanu

[ Index predici şi predicatori ]