Anul A
Duminica a 22-a de peste an

Ier 20,7-9; Ps 62; Rom 12,1-2; Mt 16,21-27

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cred că unul dintre cele mai grele momente pentru un preot este atunci când trebuie să dea un răspuns matematic unei persoane aflate într-o încercare. Spre exemplu, ce poţi să spui unor soţi cărora le moare copilul de 16 ani. Sau ce să spui unui bărbat care a mers toată viaţa la biserică şi acum s-a trezit că are cancer. El îţi va spune mereu că nu a fost şi nu este corect, pentru că el a făcut partea lui, s-a rugat, a participat la Liturghie, chiar a crezut în Dumnezeu. Pe de o parte, nu poţi să spui că aşa vrea Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu cred că vrea să-l vadă pe om suferind; şi apoi, un astfel de Dumnezeu nu cred că ar vrea "priză", mai ales în timpurile pe care le trăim. Pe de altă parte, nici nu poţi să-i spui că ceea ce i se întâmplă e în afara planului pe care Dumnezeu îl are cu el.

În astfel de cazuri, aparent, suntem într-o încurcătură. Ştim că viaţa nu e matematică şi, totuşi, vrem răspunsuri matematice. Ştim că viaţa este o continuă şcoală de iubire şi, totuşi, deşi avem o oarecare vârstă, poate că nici nu ne-am înscris la această şcoală, aşteptând să promovăm clasa, dar fără să frecventăm şcoala.

În evanghelia de astăzi Isus le vorbeşte ucenicilor săi de suferinţă şi de moarte. Trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis iar a treia zi să învie. Este vorba de un plan bine stabilit. Isus ştie din timp şi cine sunt cei care îl vor acuza, care îl vor condamna, ştie cum va muri, dar mai ştie şi că va învia.

Ceea ce nu intră în şabloanele - mai ales ale lui Petru - e de ce trebuie să sufere şi să moară Isus. Aşa ceva nu trebuie permis - o spune Petru, iar prin el o spune omul din toate timpurile. Petru se face vocea umanităţii, e omul dintotdeauna care, indiferent de circumstanţă, nu vrea să sufere şi, mai ales, nu vrea să moară. El vrea să trăiască cu orice preţ, chiar şi cu preţul de a fi apostrofat de Dumnezeu.

"Mergi în urma mea, Satană, tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor", i-a spus Isus, care era Dumnezeu. Cum s-o fi simţit "săracul" Petru în acel moment... El voia binele maestrului său, îl voia alături de el şi de ceilalţi ucenici, îl voia pe Isus sănătos, prezent cu ei, viu, iar maestrul îl face Satană.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

La distanţă de 2000 de ani de la această întâmplare, ar trebui să-i mulţumim lui Petru pentru curajul de a-l fi înfruntat pe Isus şi de a fi stors de la el mai ales cuvintele care au urmat şi care, evident, au fost provocate de atitudinea lui.

A spus Isus: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze". Restul nu e decât detalierea modalităţii în care trebuie să-l urmăm pe Isus.

Ce înseamnă, de fapt, a ne lua crucea şi a-l urma pe Isus? Cu siguranţă nu e vorba de o cruce fizică, asemenea aceleia pe care a fost răstignit Isus. Dacă ar fi aşa, mai ales în aglomeraţia de astăzi, în mijloacele de transport, să ne închipuim cum ar fi să luăm cu noi şi crucea? Sau cum ar fi să mergi cu crucea la mall? S-ar uita toată lumea şi ar spune că ne lipseşte ceva. Eu am văzut odată, pe o stradă în Italia, un om care mergea cu o cruce. Efectiv o târa. I-a pus doi rulmenţi, ca să nu strice asfaltul şi o căra.

Crucea de care vorbeşte Isus, în realitate este viaţa noastră. Este drumul crucii pe care l-a parcurs Isus şi acelaşi drum al crucii sintetizează viaţa. E viaţa noastră, de la naştere până la moarte, şi apoi, inclusiv, la chemarea la înviere. Viaţa noastră este o cruce, este crucea pe care, asemenea lui Isus, dincolo de greutatea ei, dincolo de soldaţii care ne vor răul, dincolo de drumul greu, de pietrele colţuroase, cu ajutorul Mariei - care îi reprezintă pe părinţii noştri -, cu ajutorul lui Simon din Cirene - care înseamnă bărbatul din viaţa femeii -, cu ajutorul Veronicăi - care înseamnă femeia din viaţa bărbatului -, cu ajutorul femeilor din Ierusalim, care îl plângeau pe Isus - şi care reprezintă dorinţa noastră de a iubi şi de a fi iubiţi -, iată-ne, aproape fără să ne dăm seama, alături de Isus, urmându-l exact aşa cum vrea el. O şi spune: "Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde. Cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va salva".

A ne asuma viaţa, aşa cum este ea, cu bucuriile şi dificultăţile ei, cu luminile şi umbrele ei, aceasta înseamnă a ne lua crucea şi a-l urma pe Isus. Este ca şi cum părinţii fac totul pentru copiii lor, le oferă viaţa, îi cresc cu greu, poate cu multe sacrificii, cu nopţi nedormite, cu zile pline de preocupări, iar ei, după ce ajung mari, încep să le reproşeze părinţilor: "Aş fi vrut şi eu o pereche de pantofi, de nu ştiu ce firmă, dar mi-aţi luat tenişi; aş fi vrut să ies cu băieţii, dar m-aţi trimis la câmp cu animalele; aş fi vrut să rămân până mai târziu la discotecă, cu băieţii, cu fetele, dar de la ora 10 mi-aţi spus să fiu în casă". Şi părinţii ştiu că în tot acest timp s-au culcat poate flămânzi, tocmai pentru ca niciunul din copii să nu sufere de foame. Ar fi vrut şi ei o bucată de ciocolată, dar au dat-o copiilor ca să-i vadă fericiţi. De ce nu, ar fi vrut şi ei o pereche de pantofi noi, dar au luat copiilor, ca să nu ducă lipsă.

Asta înseamnă a ne purta crucea, a ne asuma viaţa, aşa cum a fost, aşa cum este şi aşa cum sperăm să fie. Poate că, în mod simbolic, şi noi vom ajunge la Ierusalim ca să suferim, asta dacă nu cumva suntem deja. Poate că şi noi suferim din cauza bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor. Dar ceea ce este sigur e că încă nu suntem morţi, suntem aici, şi asta trebuie să ne determine să evaluăm comportamentul nostru de până acum. Trebuie să ne întrebăm: cum am înţeles viaţa până în acest moment? Poate că ne-am crezut stăpânii ei. Am câştigat lumea întreagă - cum spune Isus - dar cum stăm cu sufletul? Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, se întreabă retoric Isus.

Dumnezeu care ne cheamă în fiecare duminică pentru a ne da poveţe, astăzi, asemenea profetului Ieremia din prima lectură pe care am ascultat-o, ne îndeamnă să ne lăsăm cuceriţi de el, să ne lăsăm seduşi de puterea lui, chiar dacă cei din jur - ca şi pe profet - ne vor arăta cu degetul, ne vor invidia, poate chiar ne vor şi urî, sau ne vor ucide.

A trăi viaţa crezând în Dumnezeu, e clar, nu e simplu. Uneori suntem cauză de poticnire pentru alţii, ne vor privi cum ne-am îmbrăcat, la cum vorbim, la cum ne manifestăm, la cum reacţionăm şi vor spune: "Aceştia nu sunt în pas cu moda". În cazul unui bărbat calm, sigur o să spună: "Se lasă condus de femeie". În cazul unuia care nu înjură sau nu răspunde cu violenţă la violenţă, sigur le vor spune: "E un prost!".

A ne asuma viaţa sau a purta crucea vieţii, cum spuneam, nu e uşor. Înseamnă a renunţa la multe, uneori chiar scrâşnind din dinţi. Dar şi rezultatul va fi pe măsură, convinşi că atunci când în maşina de tocat pui carne - cum puneam eu zilele acestea pe un site de socializare -, niciodată nu va ieşi decât carne, chiar dacă e tocată. Şi, în realitate, ceea ce pui în maşina vieţii tale, aceea ai sau vei avea. Dacă pui ură, dacă pui duşmănie, gelozie, n-ai cum să ai iubire. Dacă pui viciu, n-ai cum să ai virtute. Dacă pui lecturi, filme, muzică, imagini urâte, n-ai cum să ai viziuni cu îngeri. Dacă pui lene, n-ai cum să ai nici măcar maşina de tocat.

În acest sens, apostolul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, dând impresia omului care nu mai are decât o ultimă soluţie, le spune romanilor şi prin ei şi nouă: "Oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

De noi depinde să înţelegem că viaţa nu este matematică, ci că este o continuă lecţie de iubire. Întrebări de genul: "De ce ni s-a născut un copil cu handicap?", "De ce nu avem copii?", "De ce m-a trădat soţul cu altă femeie?", "De ce m-a trădat soţia cu un alt bărbat", "De ce a intentat divorţ?", "De ce mi-a murit soţia sau soţul?", "De ce s-a întâmplat acest accident", "De ce a ars casa?", "De ce această calamitate?" le întâlnim la tot pasul, pentru că la tot pasul întâlnim oameni.

În realitate, crucea este acolo unde sunt oameni, iar acolo unde sunt oameni este şi viaţă. În fond, încercările aparţin vieţii. Sunt parte din viaţă, aşa cum şi omul este parte din viaţă. Încercările sunt specifice oamenilor care încă mai au viaţă în ei, care încă mai sunt pe drum, chiar dacă acest drum este anevoios. De aceea, fiecare om este chemat să stea alături fiecărui om.

Dumnezeu se foloseşte de noi, pentru că în încercările care ţin de om, doar omul poate să le rezolve. Ca atare, că Petru a vrut sau nu a vrut, Isus tot a suferit din parte bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, tot a fost ucis, şi, ceea ce este cel mai important: a înviat!

Acesta este secretul fericirii vieţii: să crezi că dincolo de nori este soare, că după iarnă vine primăvara, că după îngroparea seminţei va ieşi rod îmbelşugat, după acceptarea voinţei lui Dumnezeu în viaţa proprie - adică după asumarea vieţii, aşa cum este ea - va urma viaţa cu cel care ţi-a oferit-o. Nu trebuie să ne temem de viaţă, nu trebuie să ne temem de crucea care o caracterizează. Viaţa, aşa cum ştim, e limitată, are dificultăţile ei, dar aşa cum Isus a putut să ducă crucea până pe Calvar, pentru că a fost motivat de iubirea faţă de Tatăl şi faţă de noi, la fel şi noi trebuie să ducem crucea vieţii mai departe, motivaţi de data aceasta de iubirea faţă de aproapele dar şi de Dumnezeu. Dumnezeu nu acceptă jumătăţi de măsură. Ori suntem ai lui, ori suntem împotriva lui. Ori acceptăm viaţa, şi-i mulţumim pentru ea, ori suntem într-o continuă stare de nemulţumire, nemulţumire care, fără să ne dăm seama, o transmitem şi celor din jurul nostru.

Duhul Sfânt să ne lumineze astăzi să ştim să fim mulţumiţi cu ceea ce suntem şi avem şi să nu ne dorim altceva decât să creştem în har, în fapte bune, într-un cuvânt, în viaţa de credinţă, în viaţa de sfinţenie. Pentru că, aşa cum se încheie evanghelia: "Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi, şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut".

3 septembrie 2017

Pr. Felician Tiba

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
462 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 22-a de peste an:

Anul A
31 august 2008 - Pr. Marius Taloş, SJ
28 august 2011 - Pr. Cristinel Fodor
31 august 2014 - Pr. Eduard Soare

[ Index predici şi predicatori ]