Anul A
Duminica a 20-a de peste an

Is 56,1.6-7; Ps 66; Rom 11,13-15.29-32; Mt 15,21-28

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
De foarte puţine ori Isus Cristos părăseşte Palestina, Ţara Sfântă. Pleacă, o dată, când era copil, undeva în Egipt, împreună cu părinţii săi (e vorba de fuga în Egipt), după aceea mai trece în Decapole, în ţinutul gadarenilor, şi iată-l acum în Fenicia sau în Libanul de astăzi. Deci, îl găsim în evanghelia de azi într-o ţară străină. Şi iată că, ajuns aici, apare o femeie care se roagă.

Aşadar, evanghelia de astăzi aş considera-o foarte importantă pentru noi, pentru că ne arată o imagine, un model absolut de rugăciune. Fiecare dintre noi se poate regăsi perfect în această femeie cananeană. Şi noi alergăm, de multe ori, pentru a cere ajutor. Şi, cine n-are probleme, cine n-are greutăţi? Dar, poate, nu întotdeauna am găsit acest ajutor, deoarece a fost nevoie de o mai mare insistenţă, de o mai mare putere a rugăciunii. Aşadar, azi, avem o lecţie extraordinară.

Această femeie se apropie de Isus strigând, cerând o vindecare. Însă ea nu este evreică, nu este ucenică a lui Isus şi doar atât ştie, că cel care trece pe acolo pe la ei, prin ţinutul lor, poate, sau ar putea, să-i vindece fiica. Deci, atitudinea femeii, mai întâi de toate. Este sărmană, necăjită, are un copil bolnav, posedat de diavol. Probabil încercase mai multe alte variante, dar acum avea una la îndemână. Ţipă, strigă, chiar face gălăgie, şi e de înţeles: ce mamă nu ar suferi într-o asemenea situaţie?

Evanghelistul Matei pune în gura acestei femei o rugăciune liturgică parcă. Este exact ce spunem noi la Liturghie: Doamne, îndură-te de mine!, ca şi cum ar fi în limba greacă Kyrie, eleison! Mai mult decât atât, femeia mai adaugă încă ceva. Spune: Kyrie, eleison, Fiul lui David! Este un titlu mesianic foarte explicit. Femeia nu era una simplă, din câte deducem noi, din faptul că ştie ceva despre Isus, că este Mesia, îl numeşte Fiul lui David, şi vom vedea că are chiar simţul umorului, atunci când îi răspunde cu aceeaşi monedă lui Isus. Iată, deci, un paradox. Isus primeşte o rugăciune aşa de frumoasă, aşa de insistentă, aşa de statornică, undeva într-un teritoriu păgân. Deci, nu la evrei şi care vine din parte unei femei. Să nu uităm că, pentru evrei, femeia nu avea chiar mare importanţă.

A doua atitudine este aceea a ucenicilor. Ce fac apostolii, o ajută? Nicidecum, ci ei vor să o îndepărteze, îi deranjează cererea ei, intervin într-un fel de genul Doamne, fugăreşte-o de aici, trimite-o de aici ca să nu ne mai deranjeze cu strigătele şi cu rugăciunile ei! Ia să înceteze cu asemenea cereri, parcă ar vrea să spună. Parcă interzic unei persoane să intre într-un dialog cu Isus. S-ar putea să avem de multe ori şi noi această atitudine, de a îndepărta lumea de Isus, în loc să o apropiem.

Care este a treia atitudine, aceea a lui Isus? Mai întâi de toate, el tace. O tăcere care ne surprinde puţin. Şi iată de ce tace Isus. Mai întâi de toate, el tace pentru a aştepta, oarecum, continuarea. Mai corect, tăcerea lui Dumnezeu totdeauna are un sens.

Nouă ni se pare că Dumnezeu nu ne vorbeşte sau că rugăciunile noastre nu întotdeauna au un răspuns cum am vrea noi. E o tăcere a lui Dumnezeu - spunem noi - dar nu, Dumnezeu aşteaptă din partea omului o căutare, o întrebare, o cerere şi, desigur, o rugăciune. Parcă ne întrebăm: Cum, Doamne, de ce spui nu acelei femei necăjite? Totuşi, noi ştim că ai o inimă iubitoare şi că te laşi cuprins de milă. Chiar am putea să fim scandalizaţi puţin de această atitudine dură, parcă. Când cunoaştem tandreţea lui Isus pentru cei sărmani, nu putem să credem că aceste aparente refuzuri sunt lipsite de semnificaţie. Să încercăm să depăşim prima impresie pe care o avem, ca să descoperim ce poate să însemne această formulă, iarăşi, puţin naţionalistă, dacă vreţi: "Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel". Isus Cristos vrea, parcă, dar o să vedeţi că nu e aşa, să excludă alte naţiuni, el a venit pentru Israel.

Este o explicaţie teologică, mai întâi de toate. Isus împlineşte o voinţă a Tatălui: l-a trimis la poporul ales. Şi Isus Cristos, în trei ani de zile, nu putea să meargă în toată lumea, era imposibil pentru o persoană şi pentru atât de scurt timp. Tatăl îi dă o sarcină precisă, limitată, orice viaţă de om este închisă într-un spaţiu şi un timp. Şi pentru Isus nu era posibil, ca om, la acea dată, să meargă absolut peste tot. Rămâne legat, pentru a evangheliza poporul ales.

În al doilea rând, poporul ales, să nu uităm, are o istorie de aproape 2000 de ani în care a fost pregătit permanent. Profeţii asta au făcut, de la Moise, de la Abraham şi până la Ioan Botezătorul, toţi au arătat cu degetul: Atenţie, trebuie să vine Mesia! A fost o pregătire permanentă pentru acest popor. De aceea Isus spune că a venit pentru oile lui Israel. Pentru străini era mult mai greu să înţeleagă identitatea, rolul, persoana şi mesianitatea lui Isus Cristos. Iată, de ce, această expresie are o oarecare explicaţie.

A doua atitudine a femeii. Se mulţumeşte cu asta? Nu. Şi aici impresionează. Deja este un crescendo în evanghelie, dar un crescendo extraordinar de frumos. Nu ţine cont de nimeni şi de nimic, merge până în pânzele albe, cum spunem noi pe româneşte. Se apropie de Isus, nu ţine cont de apostoli, se prosternă - un gest extraordinar de frumos - şi spune direct: "Doamne, ajută-mă!", pentru a doua oară. Aş considera-o pe această femeie o răzbătătoare dar şi o profesoară într-ale insistenţei, într-ale rugăciunii, dar şi în ceea ce priveşte încrederea pe care o are în Isus, o încredere totală, aş spune. E un fel de Victoria Lipan, care merge până la imposibil pentru a-şi rezolva problema sa. În privinţa aceasta, am putea spune că exemplul ei poate să fie pentru noi o mică dojană.

În privinţa aceasta, papa Francisc observă că uneori chiar bunii creştini nu îndrăznesc să ceară prea mult în modul lor de a crede, nu au foarte mare încredere în Isus. De ce această necredinţă? Probabil, spune Sfântul Părinte, pentru că inima nu se deschide cu încredere, este din cauza inimii închise, a inimii care vrea să aibă totul sub control, să gândească totul, să programeze totul, să proiecteze totul, fără a-i mai lăsa şi lui Dumnezeu un dram din programul său, e o inimă care nu se deschide şi nu-i dă lui Isus control asupra lucrurilor. Când discipolii îl întreabă pe Isus de ce nu au fost în stare să vindece un bolnav, Domnul răspunde: Acest fel de diavol nu poate fi scos cu nimic altceva decât cu rugăciune. Ori, azi, avem această rugăciune insistentă. Şi Sfântul Părinte continuă cu o povestire din Argentina. Spune el: "O fetiţă de şapte ani s-a îmbolnăvit, iar medicii îi mai dădeau doar câteva ore de viaţă. Tatăl fetiţei, electrician, om de mare credinţă, aproape că şi-a ieşit din minţi de durere". Şi, povesteşte papa, că în această stare a luat un autobuz ca să meargă la sanctuarul Maicii Domnului de la Luján, la o distanţă de 70 de kilometri de Buenos Aires. A ajuns la scurt timp după ora nouă seara. Sanctuarul era deja închis. El a început să se roage la Maica Domnului ţinându-se cu mâinile de grilajul de fier, strângea grilajul, plângea, striga şi se ruga acolo în faţa bisericii. Se ruga, plângea, şi iar se ruga. A rămas acolo toată noaptea. Dar acest om ducea o luptă, parcă se lupta cu Dumnezeu pentru vindecarea copilului său. Pe la şase dimineaţa a luat autobuzul şi s-a întors acasă la Buenos Aires, iar pe la ora nouă s-a dus la spital. Aici, soţia lui era în lacrimi. El s-a gândit la tot ce era mai rău. "Dar, ce s-a întâmplat?, nu înţeleg", spune el. Soţia a răspuns: "Au venit doctorii şi mi-au spus că febra a dispărut, că respiră bine, că nu mai are nimic. O vor mai ţine două zile în plus, dar nici ei nu înţeleg ce s-a întâmplat". Şi spune papa, concluzionând: "Aşa se întâmplă întotdeauna când rugăciunile sunt puternice, minunile există, Isus face minuni ca şi în evanghelie".

Să revenim la evanghelia noastră: este un dialog cu Isus al femeii. Cred că este punctul culminant al evangheliei, deoarece între femeie şi Isus are loc un schimb de replici. Isus parcă îi răspunde cu o mică parabolă: cum să iei pâinea să o dai la căţei? Dar femeia, cu prezenţă de spirit răspunde repede: "Doamne, dar şi căţeii mănâncă". Ce interesant! Îşi asumă această situaţie, ea ştie că e străină, ştie că este o femeie, ştie că este departe, îşi asumă acest lucru dar, vedeţi, rămâne totuşi în casă, căţeii sunt deseori în casă, sunt domestici. Tocmai de aceea femeia îşi asumă acest lucru şi Isus o laudă: "Mare este credinţa ta!" Pentru ce o laudă? E interesant acest lucru. Ce a avut femeia aceasta atât de important şi atât de frumos? Încrederea. Isus o laudă pentru credinţă, dar eu cred că traducerea poate fi şi altfel: Mare este încrederea ta!

Dumneavoastră faceţi diferenţa între credinţă şi încredere? Credinţa înseamnă să ştii că există cineva, să ştii că există Dumnezeu, dar nu-i suficient. Şi diavolul crede. Omul care are încredere ştie că Dumnezeu îl poate ajuta, are încredere în el, îşi lasă destinul propriu, îşi lasă fiinţa sa, îşi lasă sănătatea sa în mâinile lui Dumnezeu. Aici este încrederea şi pentru acest lucru femeia este lăudată.

Iată, aşadar, în faţa acestei evanghelii , în faţa acestei femei păgâne am putea să ne întrebăm şi noi: Cum de eu am primit şansa de a fi la masa Domnului? Cum de eu sunt atât de favorizat? Nu este un dar al lui Dumnezeu? Pentru ce eu sunt un privilegiat, admis să mănânc pâinea copiilor lui Dumnezeu? Oare nu uit prea des de mulţimea imensă care aşteaptă firimiturile de la această masă divină?

Aşadar, iată, ce favorizaţi suntem noi. Suntem atât de aproape de Isus, suntem totdeauna în faţa lui Isus, îl avem pe Isus atât de aproape de noi. Ce ne rămâne? O rugăciune insistentă, adevărată, frumoasă, care să ne iasă din inimă. Femeia aceasta ne învaţă azi să ne rugăm.

20 august 2017

Pr. Iosif Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
522 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 20-a de peste an:

Anul A
17 august 2008 - Pr. Daniel Iacobuţ
14 august 2011 - Pr. Alois Farţadi
17 august 2014 - Pr. Iosif Dorcu

[ Index predici şi predicatori ]