Anul A
Duminica a 4-a de peste an

Sof 2,3;3,12-13; Ps 145; 1Cor 1,26-31; Mt 5,1-12a

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Să presupunem că acum, când se citeau cele opt fericiri, ar fi intrat în biserică un om care nu cunoaşte creştinismul, nu ştie nimic de evanghelie şi ar fi ascultat pentru prima dată "fericirile". Oare ce ar fi spus? "Dar ce se proclamă aici, sărăcia? Durerea? Suferinţa? Lacrimile?" Asta la o primă vedere. Însă, Mahatma Gandhi, părintele Indiei moderne, spunea că niciodată nu s-a proclamat pe pământ ceva mai important şi mai frumos decât fericirile lui Cristos. Ba, mai mult, în Biserica Orientală, fie ortodoxă, fie greco-catolică, la fiecare Liturghie se cântă sau se recită aceste fericiri. Am putea spune că este una dintre cele mai frumoase perle, dar şi pagini spirituale din întreaga Sfântă Scriptură. Într-adevăr, fericirile conţin programul ideal al oricărei vieţi cu adevărat spirituale, în primul rând, şi, în al doilea rând, străluceşte în ele frumuseţea aceluia care le-a proclamat, dar le-a şi trăit el mai întâi. E vorba de Isus Cristos. Ne arată aceste fericiri o imagine a lui Dumnezeu, cum este Dumnezeu, dar şi o imagine pe care ar trebuie să o aibă omul.

Preotul, dar şi marele teolog, Morris Sundel, povesteşte următoarele: "Când aveam aproximativ 15 ani s-a întâmplat în viaţa mea ceva foarte important. Întâlnirea cu un prieten luteran, un ucenic mecanic, care locuia în aceeaşi casă în care locuiam şi eu. Printre altele, el citea multă literatură, pentru că, când era mic, nu avuse voie din partea tatălui. Într-o zi, acest vecin m-a întrebat: Tu cunoşti fericirile? Tu cunoşti predica de pe munte? La care am răspuns că nu. Atunci - eu mai ascultasem de fapt în biserică aceste fericiri, dar mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă - vecinul mi-a citit predica de pe munte, începând cu fericirile, cu un accent atât de pătrunzător şi atât de personal, atât de convins, încât, pur şi simplu am rămas tulburat. Evanghelia a devenit pentru mine glasul cuiva, glasul unui prieten, şi m-a lovit ca o mărturisire personală, care se adresa celei mai intime părţi din mine".

Da, fericirile spun cam aşa: Tu poţi să fii fericit. Chiar tu poţi. Şi orice om poate fi. În acest caz, nu e ca şi cum aş cumpăra o maşină sau o jucărie, dau banii şi primesc lucrul dorit, ci, aici, înseamnă să te oferi pe tine însuţi, să dai ceva din tine, să transformi ceva în tine. Nu e să faci ceva - sau să nu faci ceva, cum ar spune poruncile - dar înseamnă să fii ceva, să trăieşti ceva. Fericirile parcă ar spune apoi: Urcă spre înalt, încearcă, zboară cât mai sus, pentru că pentru asta ai fost creat. Acest lucru îl vrea Dumnezeu pentru tine şi aceasta este singura şi adevărata fericire. Nici nu ai idee ce frumos este să trăieşti astfel şi cum te poţi simţi împlinit.

Marele evenimente din istorie, iată, ca şi fericirile proclamate pe un munte, au avut loc pe munţi. Moise primeşte decalogul pe Sinai. Isus ne două noua lege pe muntele fericirilor. Muntele ispitirilor este locul în care Isus devine victorios asupra celui rău şi asupra ispitei. Muntele Tabor este locul unde se vede frumuseţea lui Dumnezeu şi i se aude şi glasul. Muntele Măslinilor este locul de unde Isus porneşte din nou spre cer. Muntele Calvar este muntele pe care s-a săvârşit actul nostru de mântuire. Muntele pe care Isus proclamă fericirile, aşadar, nu este doar un eveniment geografic sau de decor în evanghelie.

Acest lucru îl prezintă foarte frumos sfântul Cromaţiu din Aquilea, care spune următoarele: "Muntele este imaginea urcării mai presus de lumesc, de material". Şi spune el mai departe: "Domnul nostru îşi binecuvântează discipolii pe un munte, într-un loc înalt, pe muntele fericirilor. Dacă tu vrei să primeşti de la Domnul binecuvântările cereşti, urcă pe un munte, adică aspiră spre o viaţă superioară şi, în mod sigur, vei merita să primeşti binecuvântarea dorită. Din contra, dacă vei rămâne jos, nu vei putea să primeşti o asemenea binecuvântare".

Ce este, ce a fost şi ce este azi muntele fericirilor? Cine ajunge acolo, cu siguranţă va avea o exclamaţie de frumuseţe şi de uimire. Dacă se urcă pe muntele Măslinilor se vede de acolo o panoramă excepţională asupra lacului Genezaret, asupra podişului Golan, a muntelui Arbel şi a oraşului Tiberias. E adevărat că împrejur totul e aspru. Sunt pietre mari, negre, de granit, scaieţi, dar pe această colină, în decursul istoriei, au fost diferite biserici pentru a aminti de predica Domnului. Azi, într-o grădină superbă, cu palmieri, cu o multitudine de flori şi iarbă, este o grădină paradisiacă. Iar în centru, domină ca o bijuterie sanctuarul fericirilor, o construcţie în formă de octogon, ce aminteşte de cifra opt, cele opt fericiri; o cupolă aurită; opt vitralii, în care apare inserat textul fericirilor; diferite ornamente din marmură policromă fac ca acest sanctuar să fie unul dintre cele mai frumoase. Aici a celebrat papa Paul al VI-lea Sfânta Liturghie în luna ianuarie a anului 1964.

Cineva spunea că fericirile sunt decalogul bunului creştin. Poruncile spun ce să faci şi ce să nu faci. Fericirile spun ceea ce trebuie să fii şi să trăieşti. Şi aş vrea să facem o aplicaţie concretă. Poate şi dumneavoastră şi mulţi creştini au ajuns în faţa scaunului de spovadă şi s-au întrebat: Dar ce să mai spun la spovadă, că păcate mari nu am, merg la biserică, mă rog, n-am furat, n-am supărat pe nimeni, chiar nu ştiu ce să mai spun. Ei bine, s-ar putea ca la porunci să nu avem ceva încălcări grave, dar dacă ne analizăm prin prisma fericirilor, cu siguranţă vom vedea că suntem departe de idealul creştin. Am fost noi suficient de săraci în duh, am avut noi o inimă deschisă, care să poată fi atinsă de glasul şi darul Domnului? Am fost noi nişte căutători ai păcii? Am fost noi însetaţi şi înfometaţi de dreptate totdeauna? Trăim într-o lume atât de nedreaptă, iar creştinul ar trebui să fie prin excelenţă omul dreptăţii. Nu cumva am tăcut când vecinul era nedreptăţit. Îmi amintesc de o profesoară care îşi făcea un fel de mea culpa, spunând: Părinte, tare rău îmi pare că am fost nedreaptă cu elevii mei în clasă. Aşa s-ar putea acuza şi părinţii, care n-au fost, poate, drepţi cu copiii, făcând diferenţe între ei. Poate şi noi, preoţii, facem diferenţe câteodată între credincioşi. Poate toată lumea face diferenţe. Iată că n-am fost totdeauna cei mai mari căutători ai dreptăţii. Am fost noi nişte făcători de pace sau mai degrabă semănători de vrajbă?

Ne gândim la atâţia creştini, care chiar aduc pace pe pământ. Şi mă gândesc acum la sfântul Ioan Paul al II-lea, care a avut atâtea intervenţii pentru pace. Şi ne amintim de aplanarea acelui conflict din Argentina. Apoi, papa Francisc, care s-a implicat atât de mult pentru pacea între Statele Unite şi Cuba, de dată recentă, desigur. Dar noi? Într-o lume care caută mereu succesul cu orice preţ, am fost eu creştinul milostiv care să aducă un dram de mângâiere celui necăjit, adică am fost cât de cât blând şi milostiv cu suferinţa?

Fericiţi cei care au un spirit sărac. Ce s-ar putea înţelege aici? Adică este omul care simte darul lui Dumnezeu. Omul bogat, sau care se încrede în bogăţii, riscă să-l excludă pe Dumnezeu din viaţa sa. Ce spune el? Eu am totul, eu pot totul, eu îmi rezolv totul singur. Nu mai am nevoie de Dumnezeu. Omul cu o inimă de sărac va simţi mereu orice dar pe care îl primeşte. Apropo! Dumneavoastră nu aţi niciodată experienţa când aţi oferit ceva, preţios chiar, cuiva şi aţi fost refuzat? N-am nevoie. Aşa este şi omul care fiind prea plin de el şi de ale sale nu mai vede niciodată şi chiar deloc darul lui Dumnezeu.

Fericiţi cei care plâng. Oare Isus face aici apologia lacrimilor? Vrea el suferinţa? Vrea să ne vadă orişicum înlăcrimaţi? Da şi nu. Nu e vorba de o suferinţă provocată, dar aici este vorba de lacrimile compătimirii şi ale căinţei. Ne amintim de Isus că a lăcrimat şi el la mormântul lui Lazăr. Şi ne mai amintim de multele lacrimi ale lui Petru, care s-a căit de păcatele şi trădarea sa. Ba chiar tradiţia spunea că aşa de mult a plâns sfântul Petru, încât pe obrazul său au rămas nişte şănţuleţe. Lacrimile căinţei şi lacrimile compătimirii.

Iată ce povesteşte un preot. "Mă aflam la intrarea unei secţii de poliţie, transformată provizoriu în închisoare. Mai erau cu mine şi alte persoane, unele venite din curiozitate, altele pentru că aveau rude. Aşteptau să se deschidă uşa. Am auzit paşi care se apropiau. Apoi voci, mai ales una tot mai stridentă, era o voce de femeie. Uşa s-a deschis şi am văzut un spectacol care nu se va şterge niciodată din mintea mea. Venea o femeie însoţită de doi agenţi şi urmată de alţi doi. Un poliţist robust o ţinea de o mână şi altul de cealaltă. Avea părul zburlit, tâmpla dreaptă vânătă, cea stângă, acoperită de sânge, iar ea se zbătea furioasă pentru a scăpa din strânsoarea agenţilor. Atmosfera era plină de blesteme şi înjurăturile ei. Îşi agita capul cu sălbăticie, în timp ce şase bărbaţi o târau pe alee. Ce puteam eu face? Într-o clipă, ocazia ar fi putut să fie pierdută pentru totdeauna. Ce să fac? Să mă rog pentru ea? Nu mai era timp. Să le dau ceva bani să o lase în pace? Nu cred că i-ar fi luat. Nici nu mă gândeam să întreb. Chiar nu mai ştiu. Dar un impuls neaşteptat m-a făcut să înaintez repede şi să o sărut pe obraz. Agenţii, surprinşi de gestul meu, au mai slăbit-o puţin din strânsoare. Altceva ce s-a mai întâmplat nu ştiu. Ştiu doar că femeia şi-a eliberat dintr-o mişcare mâna şi-a împreunat mâinile şi în timp ce vântul îi flutura părul a ridicat spre cer un strigăt şi a exclamat: Dumnezeul meu! Apoi a privit în jur, şi-a ridicat din nou ochii spre cer. Dumnezeul meu, cine m-a sărutat? Nimeni nu m-a mai sărutat de când a murit mama. Apoi şi-a ascuns faţa în palme şi s-a lăsat condusă ca un înger până la maşina care trebuia să o ducă, repetând: Nimeni, niciodată, nu m-a sărutat de când a murit mama. Şi, mă întreb eu, zice părintele, oare ce ar trebuit făcut pentru oamenii pe care nu-i mai iubeşte nimeni pe faţa pământului?" Răspunsul: împlinirea fericirilor.

Fericiţi cei milostivi. Fericiţi cei care mângâie. Fericiţi cei care aduc pace în suflete, şi aşa mai departe. Dar, poate cel mai important rămâne enunţul ultimei fericiri: Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Este o apologie a martiriului. Noi nu căutăm martiriul de bună voie niciodată şi nici nu e bine să-l cauţi, dar dacă vine ce faci în faţa lui? Şi avem două atitudini. Au fost în istoria noastră recentă foarte mulţi laşi, turnători, trădători, persecutori, dar am avut şi martiri: fericitul Anton Durcovici, Preasfinţitul Ioan Ploscaru, pe care l-am cunoscut foarte bine; oameni care în faţa judecăţii au rămas de partea lui Isus, au rămas de partea adevărului.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Iată, aşadar, în faţa acestor fericiri enunţate astăzi, în duminica a 4-a, ne întrebăm: Care este nivelul meu spiritual? Reperele rămân fericirile. Baremurile rămân fericirile pe care Isus le-a trăit şi le-a proclamat. Isus a fost primul om blând, a fost primul care a mângâiat, Isus a fost primul sărac, Isus a fost primul persecutat, pentru că el a trăit toate aceste fericiri. Dacă vrem să fim ca şi Isus, nu avem decât să trăim, să înţelegem şi să urmăm fericirile.

Lăudat să fie Isus Cristos!

29 ianuarie 2017

Pr. Iosif Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
571 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 4-a de peste an:

Anul A
3 februarie 2008 - Pr. Alois Fechet
30 ianuarie 2011 - Pr. Lucian Farcaş

[ Index predici şi predicatori ]