Anul A
Duminica a 5-a din Postul Mare

Ez 37,12-14; Ps 129; Rom 8,8-11; In 11,1-45 (In 11,3-7.17.20-27.33b-45)

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

La staţiunea a VIII-a de la Calea sfintei Cruci citim că Isus le-a mângâiat pe femeile din Ierusalim care plângeau. Erau adunate acolo pentru a privi spectacolul grotesc pe care soldaţii li-l ofereau pe gratis, unde ca protagonist era Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru mântuirea noastră. Dacă ar fi avut vreo vină probabil că nu ar fi stors compătimire, dar pentru că a fost condamnat pe nedrept, pentru că a comis doar delictul de a-l fi iubit pe om, femeile prezente acolo, înţelegând gestul său, au venit să-l consoleze, să-l compătimească, să-i stea alături. Iar Isus răspunde cu aceeaşi măsură. Le consolează!

Astăzi suntem în cea de-a cincea Duminică a Postului Mare. Încet, încet, ne apropiem de marea sărbătoare a Învierii, iar Isus, asemenea femeilor de la staţiunea a VIII-a, prin învierea lui Lazăr din morţi, despre care tocmai am auzit, ştiind că înainte de Paşti este şi Săptămâna Sfântă, adică patima şi moartea sa, ne consolează. Cum o face?

Evanghelia pe care tocmai am auzit-o, deşi lungă, are rolul de a ne introduce într-o realitate poate mai puţin la modă astăzi, şi anume, consolarea sau compătimirea, care la o analiză semantică, fără a avea pretenţia că e de specialitate, ar însemna "a fi cu cel singur", a fi alături de cel care se simte singur, alături de cel care suferă, a suferi cu cel care suferă, a fi alături de cel care trece printr-o experienţă negativă.

Evanghelia ne descrie atmosfera din jurul morţii lui Lazăr, fratele Mariei şi al Martei, un prieten bun de-al lui Isus. În descrierea evenimentului se simte tensiune, preocupare şi nelinişte. Lazăr este foarte bolnav, iar surorile lui îi trimit răspuns lui Isus, în speranţa de a mai face ceva pentru a-l salva. Isus însă nu se grăbeşte. Tratează problema cu mult calm, ba mai mult, îi şi asigură pe cei din jur că această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea (In 11,4). Dar deşi "această boală nu este spre moarte", Lazăr moare şi moare cu adevărat, aşa încât este şi înmormântat!

Aici este momentul în care intră în scenă, pe de-o parte ucenicii, care erau la şcoala lui Isus, iar pe de altă parte, "mulţimile", care au venit să le consoleze pe cele două surori, Marta şi Maria. Ucenicii erau deja de ceva timp alături de Isus. Lor trebuia să le vestească mai îndeaproape misterul mântuirii, aşa încât, într-o zi, rămaşi ei înşişi protagonişti, să meargă şi să ducă vestea cea bună la toate popoarele. În curriculum pregătirii lor, Isus introdusese de toate: de la minunile bine cunoscute, la predicile pline de entuziasm, de la pildele pline de semnificaţie, la rugăciunile dătătoare de mângâiere. Mai trebuia însă să le introducă ceva, şi anume: momentul despărţirii lor, care trebuia să fi precedat de patima, moartea, învierea şi apoi înălţarea sa la cer.

Ştim cu toţii că o despărţire nu e uşoară, cu atât mai puţin una dintre ucenici şi Isus, dintre om şi iubirea întruchipată în persoana lui Isus.

Nu e întâmplător că Isus îl lasă pe Lazăr să moară. El ştie că indiferent de câte zile este pus în mormânt, în faţa atotputerniciei divine orice este posibil. Ba mai mult, impresia pe care ne-o lasă este aceea de "lecţie". Prin acceptarea morţii lui Lazăr, Isus vrea să dea ucenicilor o lecţie, o lecţie de credinţă, de aici şi dialogul cu privire la credinţă şi înviere dintre el şi Marta. "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, spune Isus, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25). Ucenicii priveau consternaţi: Lazăr era de patru zile în mormânt, iar Isus vorbea de înviere!

Acum e momentul să intre în scenă şi "mulţimile". Spune evanghelistul Ioan: "Şi mulţi iudei veniseră la Marta şi Maria să le consoleze pentru fratele lor (In 11,19). De aici se naşte o întrebare: Dacă Lazăr nu ar fi murit, aceşti iudei ar mai fi venit la Marta şi la Maria? Dacă Lazăr nu ar fi murit, Isus mai venea în Betania cu ucenicii săi? Am mai fi avut învierea lui Lazăr ca anticipare a învierii lui Isus? Să nu uităm: "...această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea" (In 11,4).

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Se întâmplă ca şi în viaţa noastră Dumnezeu să permită anumite încercări pentru a extrage din ele foloase pentru mântuire. Există acea zicală românească: "Tot răul spre bine!". Şi găsim aici o sămânţă de adevăr. În fond, tot ceea ce ni se întâmplă are un scop. Niciodată nu ni se poate întâmpla vreo ceva fără ca Dumnezeu să ştie. De fapt nu ne putem ascunde de ochii săi atotvăzători, providenţiali. Când ne e greu, Dumnezeu acceptă acest greu pentru ca să învăţăm să ne smerim, să ne umilim, pentru ca atunci când ne va fi bine, să nu ne pierdem sufletul. Iar atunci când ne e bine, acceptă acest bine tocmai pentru ne a întări pentru acele momente când urmează să ne fie din nou greu. Există o adevărată pedagogie a binelui şi a greului sau a răului, indiferent cum vrem să-i spunem. Când ne e bine, ne luăm merinde pentru când ne va fi greu, iar când ne e greu, privim cu speranţă către ziua în care va veni şi binele.

Este exact ceea ce exprimă apostolul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani, când ne spune că: "Dacă Cristos este în voi, deşi trupul este muritor din cauza păcatului, Duhul este viaţă datorită dreptăţii" (Rom 8,10). Cristos este binele suprem. Când el este prezent în viaţa noastră, indiferent de slăbiciunile trupului, adică de momentele grele, dincolo de păcatele noastre, Duhul lui va face să fie din nou bine, adică va face să fie viaţă, face să fie viaţă chiar şi acolo unde este moarte, cum este cazul lui Lazăr din evanghelia de astăzi. În cazul nostru, printr-o spovadă bună orice suflet mort prin păcat poate să fie readus la viaţă prin iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu. Acolo unde un trup suferă din cauza sufletului păcătos, prin mâna atotputernică a milostivirii divine, readus la viaţă, acest suflet va face să fie viu şi trupul. Omul va reînflori, se va putea citi milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu inclusiv pe faţa lui, pentru că îi va iradia de fericire.

Bineînţeles că fără credinţă nu vom putea să înţelegem niciodată cum poate Cristos să ne readucă la viaţă. Astfel, inclusiv cuvintele din prima lectură luată din Cartea profetului Ezechiel: "Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul când voi deschide mormintele voastre şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu!" (Ez 37,13), vor rămâne fără sens, vor rămâne un simplu oracol pronunţat de către unul din profeţii istoriei.

În realitate, dragi credincioşi, dragi ascultători, de noi depinde să-i permitem lui Cristos să ne menţină vii. Încercările noastre, păcatele noastre, problemele pe care le experimentăm zi de zi, nu au alt scop decât de a ne face să înţelegem că suntem dependenţi de iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ca şi ucenicii, prin darul vieţii pe care l-am primit, am fost invitaţi să mergem alături de Isus prin această viaţă, pentru a vedea minunile harului său. Viaţa, libertatea, aerul, apa, mâncarea, aproapele, toate sunt daruri prin care suntem invitaţi să-l descoperim. Iar dacă pe parcursul vieţii ni se întâmplă să jucăm şi rolul Martei şi al Mariei sau de ce nu, chiar şi al lui Lazăr, mulţimile sunt invitate să-şi intre în rol.

Spuneam la început de consolare, de compasiune. Este cred ceea ce a început să lipsească zilelor noastre. Suntem de multe ori prea ocupaţi cu necazul zilei ca să mai vedem şi suferinţa celui de lângă noi. Sunt filmuleţe care arată că atunci când i se întâmplă ceva rău cuiva pe stradă, de multe ori nu se mai opreşte nimeni, poate doar să facă un selfie cu el. Tehnica de astăzi, în loc să-l apropie pe om de om, îl îndepărtează. Nu mai mergem să vizităm un bolnav, ne mulţumim să-l auzim la telefon sau să-l vedem pe reţelele de socializare; nu mai mergem să oferim, să cumpărăm ceva părinţilor noştri, trimitem un curier şi se rezolvă; nu mai stăm cu ei, ci angajăm o persoană care să aibă grijă; nu mai avem timp să stăm unii cu alţii, să ascultăm ce mai spune aproapele nostru; nu mai e timp pentru Liturghie, pentru calea sfintei cruci, pentru rozariu, pentru rugăciunea în familie, aşa cum era odată. Şi totuşi, toate depind de noi şi doar de noi!

Suntem creaţi să consolăm, să stăm alături, să compătimim, să îmbrăţişăm, să încurajăm şi asta pentru că noi, încă de mici, prin părinţii noştri, am primit din toate acestea. Ce este viaţa de familie dacă nu o continuă invitaţie la a sta alături, alături de soţ, de soţie, de copii, de părinţi. Ce este preoţia sau viaţa consacrată, dacă nu un continuu a sta alături de turma încredinţată, de comunitatea din care facem parte?

Isus l-a lăsat pe Lazăr să moară pentru ca să arate slava sa divină. Noi nu suntem Isus, ci doar pe drumul spre el, aşa că trebuie să avem grijă ca nimeni în jurul nostru, ajutaţi de iubirea noastră, să nu moară, pentru că noi trăim prin ei: prin faptele bune pe care le facem în favoarea lor, prin rugăciunea pentru ei, prin consolarea sau compătimirea pe care nu trebuie să încetăm să le aducem. Amin.

2 aprilie 2017

Pr. Felician Tiba

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
496 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a din Postul Mare:

Anul A
9 martie 2008 - Pr. Claudiu Dumea
10 aprilie 2011 - Pr. Vasile Petrişor
6 aprilie 2014 - Pr. Eduard Soare

[ Index predici şi predicatori ]