Anul A
Duminica a 3-a din Postul Mare

Ex 17,3-7; Ps 94; Rom 5,1-2.5-8; In 4,5-42

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Fiecare întâlnire cu oamenii lasă în noi o amprentă. Există întâlniri care provoacă tristeţe, amărăciune; există întâlniri de rutină, care par să nu spună nimic; dar există şi întâlniri care înalţă, care umplu de pace, care motivează, care schimbă vieţi. Am putea să ne gândim la atâţia oameni cu care ne-am întâlnit şi care ne-au dat curaj, ne-au întărit, ne-au ridicat moralul. Au fost însă şi întâlniri care ne-au dezamăgit, ne-au adus tristeţe. Dincolo de aceasta, au fost întâlniri în care noi înşine am mângâiat, am dat speranţă, am încurajat, dar au fost şi întâlniri la care am lăsat un gust amar, iar ceilalţi au regretat că ne-au întâlnit.

Evanghelia din această duminică vorbeşte despre o întâlnire care poate schimba vieţi. E o întâlnire care după ce te-a umplut pe tine de bucurie, de pace, te transformă în purtător de bucurie şi speranţă. Şi eu şi dumneavoastră avem nevoie de o întâlnire care să alunge din noi tristeţea, gustul amar, care să ne motiveze, care să ne dea speranţă, care să ne încurajeze. Şi apoi, la rândul nostru, să-i conducem pe oameni la fericire, să aducem lumină, speranţă.

Scena relatată în evanghelia de astăzi, din punct de vedere geografic, are loc în regiunea numită Samaria, situată între Iudeea şi Galileea. În mod normal, evreii pioşi din Iudeea, când călătoreau înspre aceste regiuni, evitau Samaria, preferând să o ocolească. Imaginaţi-vă că pentru a merge de la Iaşi la Satu-Mare, am trece prin Bucureşti. Sigur, distanţa era mai mică, dar se circula pe jos. De ce se întâmpla asta? Samaria fusese ocupată de asirieni în 721; evreii de acolo s-au amestecat cu păgânii, s-au îndepărtat de Iahve, nu mai veneau la Ierusalim să se închine, şi chiar au construit altare păgâne. De aceea, iudeii îi dispreţuiau. Nu le-au acceptat ajutorul nici la reconstruirea templului. O ură adâncă s-a aşezat între iudei şi samariteni.

În evanghelie, Isus nu ţine cont de această duşmănie veche şi trece prin Samaria. De ce acest gest? Isus nu are linişte când ştie că doi oameni nu se iubesc, când ştie că cineva are ceva împotriva lui, împotriva lui Dumnezeu. Vi s-a întâmplat vreodată să nu aveţi linişte, să nu puteţi dormi pentru că cineva are ceva împotriva dumneavoastră, chiar fără să fiţi vinovat? Cam asta i se întâmplă lui Isus. Merge să-l întâlnească la el acasă pe duşman, pe păgân, pe străin. Merge spre cei consideraţi pierduţi, puşi la zid pentru trecutul lor, pentru greşelile lor. Îşi asumă riscul de a fi dispreţuit de conaţionali, de apropiaţi. El nu are linişte până ce nu se apropie de inima duşmanilor. E aici o lecţie de viaţă: să mergi spre cei care au ceva împotriva ta, spre cei pe care îi consideri duşmanii tăi. Să faci primul pas. Nu aştepta ca celălalt să vină primul. E posibil să aştepţi degeaba. Se merită să faci primul pas. Nu pierzi. Rezultatul se vede în finalul evangheliei: mulţi samariteni vin să-l asculte pe Isus. Duşmanii devin prieteni. Cad zidurile urii, indiferenţei, lipsei de cunoaştere. Poate că unii mai avem persoane trecute pe o aşa-zisă listă neagră, oameni pe care am prefera să nu-i privim în ochi. Un mare succes pe care îl poţi avea în viaţă este să îţi transformi duşmanii în prieteni. Dar pentru aceasta e necesar un prim pas: nu-i ocoli, priveşte-i în ochi, lasă-te cunoscut de ei. Cum ar putea altfel să cunoască iubirea şi bunătatea ta?

Spune tot evanghelia de astăzi că numele acelei localităţi era Sihar. E vechea localitate Sichem, distrusă de împăratul Vespasian în anul 67 d.C. Acolo s-a stabilit Abraham, când a venit din Caldeea. Acolo e stejarul din Mambre, unde acesta a construit un altar. Acolo patriarhul Iacob a săpat o fântână. Acolo e un teren lăsat moştenire de Iacob fiului său Iosif. Acolo Iosue şi poporul au reînnoit Alianţa după încheierea drumului prin pustiu.

Această referinţă la patriarhii poporului evreu are menirea de a aminti unitatea iniţială a iudeilor cu samaritenii. La început nu erau dezbinaţi. Erau împreună, fraţi. Avem cu toţii, aceeaşi origine şi aceeaşi direcţie în viaţă: întâlnirea finală cu Dumnezeu; împărţim acelaşi pământ şi ne bucurăm de acelaşi soare. Avem acelaşi Mântuitor şi aceeaşi Mamă, pe Sfânta Fecioară Maria. Aşadar, nu avem dreptul să fim indiferenţi unii cu alţii. Dumnezeu îl iubeşte pe celălalt aşa cum mă iubeşte pe mine. La fel ne iubeşte pe toţi. Doar răspunsul nostru la iubire e diferit. Credeţi că pe sfântul Anton Dumnezeu l-a iubit mai mult decât pe noi? Nu. Doar că el a răspuns cu mai multă iubire. Cristos a plătit acelaşi preţ pentru toţi. De ce să existe dezbinări între noi? Să facem paşi spre cei care au ceva cu noi, spre duşmani. Dumnezeu ne vrea uniţi, nu dezbinaţi, împăcaţi, nu certaţi. Ce am făcut cu acest vis al lui Dumnezeu? Creştinule, reînnoieşte azi vechile alianţe, vechile angajamente: de a fi soţ bun, tată/mamă bună, de a face binele, de a te spovedi mai des, de a fi un exemplu bun.

Întâlnirea aceasta are loc la o fântână. Spune tradiţia că era fântâna pe care patriarhul Iacob a săpat-o pentru a adăpa animalele sale. Multe personaje din Sfânta Scriptură şi-au găsit soţia la o fântână: Iacob, Isac, Moise. Astăzi, când apa vine la robinet, pentru mulţi e greu să înţeleagă ce valoare avea o fântână în acele vremuri. Fântâna făcea posibilă viaţa. În trecut, în jurul unei fântâni se înălţau case, se construiau aşezări. Când veneau turcii, moldovenii aveau grijă să otrăvească fântânile, ca să nu aibă apă. La fântână aveau loc întâlniri şi ciocniri între oameni. Acolo se întâlneau gospodinele şi discutau ce se mai întâmplă în sat.

De ce întâlnirea are loc la fântână? Pentru că oamenii se adună acolo unde este viaţă, iar oamenii iubesc viaţa. E important lângă cine te aşezi în viaţă, lângă cine creşti, cu cine te întâlneşti. Ai nevoie de modele, de exemple bune, care să te inspire la eroism, la virtute. Creştinule, care acum citeşti această predică, oamenii pe care îi întâlneşti, de care te înconjori, te ajută să fii mai bun, te inspiră la a face binele sau te inspiră la ură, la duşmănie?

Cine este această femeie samariteană, care a avut vreo şase bărbaţi? Ea este imaginea noastră, a societăţii noastre, care a experimentat atâtea promisiuni şi deziluzii. Avem urcioare goale: prietenii care nu aduc nimic bun, obişnuinţe rele pe care nu reuşim să le abandonăm. Această femeie este simbolul tuturor oamenilor însetaţi, însetaţi de fericire. Ea nu are nume, căci aş putea fi chiar eu, ai putea fi chiar tu. Spune o tradiţie orientală că după Rusalii, ea s-a botezat, şi-a luat numele de Fotina (care se traduce "Luminiţa") şi l-a propovăduit pe Cristos până în cetatea Cartagina din Africa, ajungând apoi chiar la Roma, unde l-a înfruntat pe împăratul Nero.

În dialogul care se înfiripă acolo, la fântână, găsim cheia transformării întâlnirilor noastre în întâlniri binecuvântate, în întâlniri care transformă duşmanii în prieteni:

a. Mai întâi, Isus cere apă. El îşi mărturiseşte setea, dar nu bea. La fel va face şi pe cruce: "Mi-e sete!" (In 19,28). E un semn că setea sa era simbolică şi avea de a face cu misiunea sa: setea de a realiza voinţa Tatălui (In 4,34). Gestul de a cere ajutor exprimă umilinţa. Un om mândru ar fi spus: n-am nevoie, nu pot să beau apă de la o femeie samariteană. De aceea şi ea se miră. Recunoaşte creştinule, ai nevoie de ceilalţi, nu poţi trăi singur. Ai nevoie de cei pe care nu-i suporţi, ai nevoie de iubirea lor, ai nevoie să-i iubeşti!

b. Al doilea pas. Isus porneşte dialogul oprindu-se la ceea ce poate ea să facă: să scoată apă, nu denunţând păcatele ei din trecut. El vede ceea ce este bun în celălalt. Noi ne uităm uneori prea mult la partea goală a paharului şi nu mai vedem binele pe care celălalt îl poate face. Reproşurile nu ajută. Începe întâlnirile prin a felicita. Oricât de slab şi rău ar fi un om, cel puţin într-un domeniu e mai bun ca tine. Să pornim de la a aprecia binele din celălalt.

c. Îi spune Isus apoi: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu!". Amintindu-i de trecutul ei, o ajută să înţeleagă că Dumnezeu o iubeşte. "Dacă ai şti cât de mult te iubeşte Dumnezeu, ai plânge de bucurie!" De aici se naşte suferinţa noastră: nu ne dăm seama că suntem iubiţi. Acesta e următorul pas: fă-l pe celălalt să simtă iubirea ta. Abia când te simţi iubit devii capabil de schimbare. Nu-i suficient să-i spui celuilalt că-l iubeşti. Fă-l să şi simtă asta.

Abia în acest moment femeia priveşte adânc în viaţa ei şi recunoaşte iluzia fericirii din care s-a hrănit atâta timp. Soţii diferiţi sunt realităţile diferite în care a crezut că va găsi fericirea.

Finalul evangheliei spune tot. Când femeia se simte iubită, lasă urciorul gol la fântână, se întoarce în sat şi dă mărturie. Viaţa goală, neîmplinită trebuie lăsată la fântână. Ura, duşmănia, răutatea, invidia, trebuie lăsate, abandonate, pentru că altfel devin povară, vase goale. Când simţi iubirea celuilalt, întâlnirea cu el te transformă. Tu însuţi devii purtător de bucurie, linişte, încurajezi, dai speranţă. Şi mie şi dumneavoastră ne repetă Cristos astăzi: Dacă ai şti cât de mult te iubesc! E momentul potrivit pentru a abandona vasele goale din viaţa noastră, poverile inutile, duşmăniile, ura, răutatea, invidia. Ele nu ne vor ajuta la nimic.

Când intră în cetate, femeia entuziastă spune: Veniţi şi vedeţi! Omul acesta mi-a oferit ceea ce nimeni nu mi-a oferit vreodată. El nu a privit la răutatea mea, la trecutul meu, ci mi-a oferit ceva ce mă va hrăni toată viaţa. Şi mulţi au venit la el datorită acestei femei. Când te vei întâlni cu fratele tău, cu care nu eşti în cele mai bune relaţii, apropie-te, fă primul pas, nu-i mai judeca trecutul, fă-l să se simtă iubit. Astfel întâlnirea aceasta îl poate transforma din duşman în prieten. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

19 martie 2017

Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
582 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 3-a din Postul Mare:

Anul A
24 februarie 2008 - Pr. Eduard Ferenţ
27 martie 2011 - Pr. Eduard Soare
23 martie 2014 - Pr. Felician Tiba

[ Index predici şi predicatori ]