Anul A
Duminica 1 din Advent

Is 2,1-5; Ps 121; Rom 13,11-14; Mt 24,37-44

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Începem astăzi un nou an bisericesc. Este prima zi a Anului Nou în Biserică. Cel mai bine ar fi ca astăzi să ne facem urări şi să ne spunem la mulţi ani!

Anul bisericesc începe cu timpul Adventului, care pregăteşte pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

Mii de ani l-au aşteptat oamenii pe Isus, darul făcut nouă de Dumnezeu Tatăl. În fiecare an retrăim această aşteptare în perioada care precedă Crăciunul.

Cântările, atmosfera, semnele şi simbolurile din biserici ne ajută să realizăm mai uşor această aşteptare.

Culoarea violet în care se îmbracă Biserica în acest timp este culoarea aşteptării, o aşteptare însoţită de austeritate şi de speranţă plină de bucurie.

Îngerul Domnului cântat seara sau dimineaţa în zori, cu luminile stinse, ne transpune în aceeaşi aşteptare.

Coroana din ramuri de brad cu patru lumânări care se aprind câte una în plus în fiecare duminică ne duce cu gândul la timpul de aşteptare din Vechiul Testament sau la marile etape ale mântuirii: prima lumânare simbolizează iertarea primilor oameni, Adam şi Eva; a doua, credinţa patriarhilor; a treia, bucuria lui David; a patra simbolizează învăţătura profeţilor, care au anunţat o împărăţie de iubire, de dreptate şi de pace. Patru lumânări, patru săptămâni până la Crăciun, patru mii de ani a aşteptat poporul ales să vină Mesia.

Duminicile Adventului ni-l prezintă pe aşteptatul popoarelor; Crăciunul ne arată împlinirea făgăduinţelor divine: Emanuel, adică "Dumnezeu este cu noi", smerit sub chipul pruncului plăpând din ieslea Betleemului.

Ni se propune, aşadar, aşteptarea Vechiului Testament. Am vrea să ne aprindem de dor după Mântuitorul aşa cum erau profeţii şi drepţii din vechime. Să privim cu ei cerul şi să-l aşteptăm pe Mântuitorul. Este mereu actuală, chiar şi pentru noi cei de astăzi, necesitatea de a ne pregăti pentru primirea împărăţiei.

Îi ascultăm pe profeţi. Ei ne vorbesc despre aşteptatul popoarelor. Ei ne dau amănunte: ne spun locul, timpul şi atmosfera în care va veni Mesia. Pe măsura trecerii timpului îl văd mereu mai aproape. Ascultându-i, simţim parcă freamătul, pasiunea şi dorul cu care l-au aşteptat ei pe Mântuitorul.

Astăzi l-am ascultat pe Isaia care ne îndreaptă privirea spre muntele Sion unde se află Dumnezeu. Ierusalimul era cucerit şi dărâmat. Evreii erau departe, în robie. Departe de ţară, ei ardeau de dorul de a merge la templu, la casa Domului. Îşi aminteau cum odinioară mergeau şi se rugau la templu. În acest context, se ridică Isaia şi spune că vede ziua Domnului în care noul Ierusalim se ridică din ruine. Vede cum toate popoarele, în pace, în înţelegere, se vor îndrepta spre acest loc. El, Domnul, va face ca oamenii să-şi transforme săbiile în pluguri şi lăncile în seceri. Până atunci, spune profetul, "haideţi să umblăm în lumina Domnului".

Când s-a împlinit acest timp în care mulţi să se îndrepte spre Ierusalim şi să fie pace? Evangheliile ne spun că făgăduinţele au început să se realizeze când într-o noapte slava lui Dumnezeu a coborât pe pământ şi s-a auzit cântarea îngerilor: Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă.

Reţinem îndemnul profetului: Până atunci, "haideţi să umblăm în lumina Domnului".

Stalingrad, 1943. "În lagărul nostru, mărturiseşte un prizonier, în prima noapte a Adventului, ne-am adunat şi am început să cântăm Dorit Mesie, vino! Am făcut şi o coroană pe care am prins patru bucăţele de lumânare. Le aprindeam numai pentru câteva clipe de teamă să nu se termine. Într-una din zilele Adventului s-a răspândit zvonul prin lagăr că un deţinut ştie să picteze (Kurt R.). Acest deţinut era chiar medicul nostru. Ne-am strâns mai mulţi în jurul lui şi l-am rugat să ne picteze ceva. Unul zicea: Să ne pictezi ceva de mâncare; altul:... un peisaj din ţara noastră; altul:... nişte copilaşi, care să ne amintească de cei de acasă etc. Văzând că părerile sunt diferite şi că el nu ne putea împlini dorinţele tuturor, l-am rugat să ne picteze ce va crede el de cuviinţă că ne poate aduce un crâmpei de bucurie tuturor. Cu un cărbune, pe spatele unei hărţi vechi, medicul nostru s-a apucat să picteze, mai întâi, şovăind, a trasat o schiţă, dar apoi, tot mai sigur pe el, a făcut să apară un portret al Sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în braţe. În ziua de Crăciun, un şir lung de deţinuţi aşteptau să vadă ce le-a pictat medicul atâta timp în secret. Când tabloul a fost desfăşurat în faţa noastră, l-am privit uimiţi, am îngenuncheat ca la Betleem. Unii dintre noi au stat toată ziua în rugăciune. În mijlocul stepei ruseşti, rupţi de foame, de frig şi de boli, ne-am simţit mângâiaţi de chipul Fecioarei Maria pictat cu cărbune pe spatele unei hărţi vechi, de medicul-pictor care era protestant".

Prima venire a lui Isus în Betleemul Iudeii. Aşteptarea şi pregătirea celor vechi ne îndeamnă la pregătire.

Însă perioada Adventului e pătrunsă şi de bucuria speranţei că Domnul va veni a doua oară. Gândindu-ne la prima venire, suntem chemaţi să trezim în sufletele noastre aşteptarea venirii a doua a lui Cristos.

În acest sens, am ascultat în evanghelia de azi îndemnul: "Fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi!".

Cum vor fi zilele venirii lui? Ca în zilele lui Noe, spune Isus: "Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului".

Dar de ce să mergem atât de departe? Pentru ce ne spune Isus că e bine să ne întoarcem la potop, la arca lui Noe? La ce ne-ar ajuta? Răspunsul este dat în continuare: "Precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie". Aparent nimic rău, însă dacă întoarcem paginile istoriei vom descoperi că oamenii de pe timpul lui Noe făceau toate acestea fără să se preocupe de Dumnezeu. Erau atât de absorbiţi de pământ încât au uitat de cer. Ei trăiau ca şi cum n-ar fi murit niciodată. Ca şi cum ar fi avut ochii acoperiţi, nu vedeau esenţialul. Totul era aici pe pământ.

Imaginaţi-vi-l pe Noe. Atent la glasul lui Dumnezeu, el nu trăia ca ceilalţi. Singur, cu familia lui, s-a apucat să construiască o corabie. Cu siguranţă, mulţi îl întrebau: "Ce faci, Noe?" "Construiesc o corabie. Va veni potopul". "O corabie? Unde vezi tu ploaie?" Râdeau de el şi îl considerau un ciudat.

Ei bine, Isus crede că noi suntem ca "în zilele lui Noe". Descrierea lui despre ceea ce îi preocupa pe oameni este portretul exact al societăţii noastre de astăzi: a munci, a se hrăni, a se căsători. Şi astăzi, la fel ca atunci, tindem să credem că totul e aici. Ne-am obişnuit prea mult cu această lume, încât nu ne mai spune nimic cealaltă. O considerăm prea îndepărtată, prea străină de noi. Trăim versiunea modernă a potopului: vinerea neagră cu reduceri o trăim cu sufletul la gură, alergăm după promoţii la cumpărături, alegerile şi dezbaterile ne situează de o parte sau de alta, televizorul ne adoarme şi ne trezeşte, munca de dimineaţă până seara, grija zilei de mâine... Când să mai avem vreme de cer, de Liturghie, de rugăciune? Sunt consideraţi ciudaţi cei care se roagă... Gândiţi-vă la un cămin de studenţi unde unul în cameră începe să se roage... Cum este considerat? Un ciudat. Trei milioane au semnat spunând că ei cred că întotdeauna căsătoria este între un bărbat şi o femeie. Sunt destui în ţara aceasta care îi consideră ciudaţi, că nu merg în pas cu vremea, că au concepţii învechite... Sunt ţări în care copiii sunt smulşi de lângă părinţi şi daţi spre adopţie altora care înţeleg familia în mod diferit. Nu-i ca în zilele lui Noe? Ba da.

Într-o zi îi spuneam unui tată să-şi îndemne băiatul să se pună în ordine cu căsătoria. El mi-a replicat: "Părinte, aşa trăiesc toţi tinerii. Sunt alte timpuri". De fapt transmitea aceeaşi idee. Eu eram ciudat că nu realizam că trăim alte timpuri.

Mulţi muncesc, mănâncă, se căsătoresc, dar în felul lor. Versiunea modernă a potopului. Câteodată unii se mai trezesc la 40, 50, 60 de ani şi se întreabă: când au trecut anii? cum au trecut aşa repede?

Asta înseamnă de fapt neveghere. Isus ne pune în gardă tocmai împotriva acestei false aprecieri a lucrurilor. El ne vizitează chiar în sânul ocupaţiilor noastre cele mai obişnuite, la locurile noastre de muncă, în casele noastre unde mâncăm, în relaţiile noastre. În fiecare clipă, ar trebui să fim gata pentru "venire".

"Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru".

Departe de a voi să întreţină un climat de frică, Mântuitorul vrea să ne ştie treji, pregătiţi, în aşteptare.

A veghea înseamnă a avea gândul la el, a fi preocupaţi de suflet, de lumea spirituală, "a fi gata" pentru a acţiona. Şi toate acestea sunt opusul indiferenţei, nepăsării, adormirii spirituale, a acelui "merge şi aşa", "cum au trăit alţii, voi trăi şi eu". A veghea înseamnă să spui: E timpul să mă gândesc mai mult la Dumnezeu, e timpul să fiu mai atent cu cei din jurul meu, să iubesc mai mult, să plâng mai mult cu cei care suferă.

A veghea însemnă să fim atenţi la faptele noastre şi să înţelegem bine ce ne spune apostolul Paul în a doua lectură, Romani 13: "Să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii".

Iunie 1983. Undeva într-o unitate militară la Râmnicu Sărat câţiva tineri aşteptau ziua eliberării din armată. Numărau zilele şi tot timpul se gândeau la ziua când vor merge acasă. Unii îşi imaginau cum va fi când îi vor întâlni pe cei dragi. Noaptea dinaintea zilei de 30 iunie cei mai mulţi nu au dormit. Când goarna a sunat deşteptarea, ni s-a părut cea mai frumoasă cântare. Deşi până atunci nimănui nu-i plăcea acest sunet de dimineaţă. Pentru ofiţeri însă ziua de 30 iunie a fost una obişnuită. Plictisiţi, au venit la serviciu, şi aşteptau să treacă orele. Pleca o serie, dar venea alta. Aceeaşi zi, două atitudini: soldaţii care aşteptau, ofiţerii care erau plictisiţi.

Fie ca Dumnezeu să ne dea acest duh al aşteptării. Să-i spunem: "Iartă-ne că te-am aşteptat atât de puţin. Fă să devenim oameni treji, care veghează, care aşteaptă". Să ne fie dor de el. Să nu iubim pământul acesta mai mult decât se cuvine. Să ne dorim să fim în împărăţia lui împreună cu drepţii, cu sfinţii, cu cei ce au plecat înaintea noastră. Să avem acelaşi dor ca primii creştini care se salutau cu Maranatha! Vino, Doamne Isuse. Amin.

O rugăciune de la Breviar (săptămâna I din Advent, ziua de luni, Vespere) din aceste zile spune: "Te rugăm, Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne harul să aşteptăm cu dor venirea lui Cristos, Fiul tău, pentru ca atunci când va bate la uşa noastră să ne găsească veghind în rugăciune şi lăudându-l cu bucurie". Amin.

27 noiembrie 2016

Pr. Cornel Cadar

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
574 accesări.

Alte predici pentru Duminica 1-a din Advent:

Anul A
2 decembrie 2007 - Pr. Petru Sescu
28 noiembrie 2010 - Pr. Wilhelm Dancă
1 decembrie 2013 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]