Anul A
Înălţarea Sfintei Cruci

Num 21,4-9 (Fil 2,6-11); Ps 77; In 3,13-17

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Astăzi, 14 septembrie, întrerupem puţin şirul obişnuit al duminicilor de peste an, pentru a celebra sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, o sărbătoare care are rădăcini adânci în istoria Bisericii.

Ştim că în primele secole, după învierea lui Isus, crucea nu era neapărat un simbol foarte răspândit în rândul creştinilor, dimpotrivă, observăm, în inscripţiile vremii, că primele comunităţi utilizau alte simboluri, cum ar fi peştele sau iniţialele numelui lui Isus Cristos, Mântuitorul.

Odată cu descoperirea de către sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a ceea ce s-a considerat a fi adevărata cruce pe care a murit Isus Cristos, imaginea crucii - ca simbol al creştinilor - şi devoţiunea către lemnul sfânt au început să se răspândească, purtând, treptat, şi la instituirea sărbătorii de astăzi.

Mai mult, crucea, ca simbol, a devenit, şi este până astăzi, mai ales în Biserica Catolică şi Ortodoxă, semnul distinctiv al identităţii noastre de creştini, prezent în orice lăcaş de cult, în orice casă, în orice loc unde se află ucenici de-ai lui Isus Cristos.

Cu toate acestea, una este crucea - ca simbol -, alta este ea - ca realitate concretă întâlnită constant şi experimentată pe propria piele de-a lungul vieţii. Aş spune că pe cât de răspândită e crucea ca simbol, pe atât de grea este acceptarea prezenţei sale în viaţa obişnuită. De altfel, nu e de mirare, pentru că aşa a fost încă de la începuturi. Dacă există în creştinism o realitate, care dintotdeauna a fost una greu de digerat, aceasta este, fără îndoială, crucea.

Sfântul Paul a numit-o "scandal", sfântul Petru nici nu a voit să audă de ea şi i s-a opus aşa de vehement încât a ajuns să fie comparat cu Satana de către Isus. Cristos însuşi a numit-o "potir" şi i-a cerut Tatălui, în grădina Măslinilor, să fie îndepărtată de la el, dacă e cu putinţă.

Crucea nu a fost niciodată uşor de acceptat pentru nicio generaţie de creştini. Şi totuşi, dacă Dumnezeu a acceptat-o ca mijloc de mântuire, înseamnă că realitatea crucii ascunde o logică, care trebuie cunoscută şi trăită.

Cu siguranţă, aspectele cele mai importante din realitatea crucii nu pot fi cantitatea de sânge curs, numărul rănilor, intensitatea durerii sau însăşi schingiuirea şi durerea în sine. Când noi, în cadrul popularei devoţiuni a Căii sfintei cruci pronunţăm cuvintele "După ce a aşteptat-o şi a dorit-o 33 de ani" - referindu-ne la cruce, fără dar şi poate, nu vrem să spunem că Isus şi-a aşteptat şi şi-ar fi dorit pătimirea şi suferinţa aceea atroce în sine. Ar fi un nonsens să ne închipuim acest Isus masochist, când rugăciunea sa din grădina Măslinilor mărturiseşte contrariul. Cu siguranţă, realitatea crucii trebuie să însemneze altceva.

Semnificaţia sa profundă ne este dată de Isus însuşi în evanghelia de astăzi: "Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el". Isus nu a mântuit lumea, nu ne-a redeschis o poartă către cer datorită durerii şi pătimirii în sine, ci datorită gestului săvârşit pe cruce, datorită faptului că s-a lăsat răstignit şi ucis. Pe cruce - lăsându-se dus de oameni până la moarte, fără să-i condamne, dar smerit, ca un miel dus la înjunghiere - Isus a rupt lanţul răului, a întrerupt înlănţuirea răului, propagarea, înmulţirea, cauzalitatea sa fatală, printr-un gest curat, simplu, de iubire.

Poate părea greoi ceea ce vă spun, dar încerc să mă explic mai bine. Vedeţi, orice acţiune săvârşită în această lume produce mereu anumite efecte, anumite consecinţe, care la rândul lor dau naştere altor efecte, altor consecinţe şi aşa mai departe. Examenul pe care l-ai dat ca să intri la o facultate sau la o şcoală ţi-a înscris viaţa pe un drum şi-ţi influenţează, încă, fiecare zi. Decizia de a te căsători cu o anumită persoană ţi-a schimbat toată viaţa, a creat vieţi noi, destine noi, istorii nebănuite. La fel se întâmplă cu orice faptă a noastră, produce efecte, schimbă vieţi, ne influenţează pe noi şi pe ceilalţi, în bine sau în rău.

Gândiţi-vă, de exemplu, la realitatea tristă a proceselor funciare care, după revoluţie, macină încă multe din familiile noastre; familii normale, la un moment dat unul dintre fraţi e cuprins de lăcomie, începe învrăjbirea, curgerea vieţii acelor persoane se schimbă, generaţii întregi nu-şi mai vorbesc, tot anturajul se modifică: totul începe de la un gest de lăcomie, care produce efecte, instaurează un lanţ de consecinţe.

Gândiţi-vă la realitatea tristă a unei persoane căzute în abisul alcoolismului, căderea sa întotdeauna produce defecte devastante, familia se destramă, copiii suferă traume de nedescris, poate se ajunge la divorţ, uneori chiar la crime, educaţia fiilor e întreruptă, vieţile tuturor îşi schimbă cursul. Din nou, totul porneşte de la un gest, care produce efecte, instaurează un lanţ de consecinţe.

Răul întotdeauna se propagă, creează înlănţuiri fatale, situaţii aparent fără ieşire, creează structuri, violenţa conduce la o altă violenţă, războiul produce război.

Un teolog elveţian, Hans Urs von Balthasar, spunea că acţiunile noastre sunt ca nişte valuri, care se propagă în istorie: unele sunt mai mici, altele mai mari; unele pozitive, altele negative. Însă, când un astfel de val - produs al răului - întâlneşte unul născut din iubire, se stinge.

Aceasta este logica crucii. În faţa răului imens, propagat şi înmulţit de păcatele oamenilor, Dumnezeu nu a reacţionat, nu a intrat în jocul acestei înlănţuiri, răspunzând cum am fi meritat, printr-un gest negativ, distrugându-ne. Dar a intrat în istoria noastră concretă, a permis ca răul - tot răul - să lovească din plin, întâmpinându-l, însă, cu un gest curat, simplu, de iubire, schimbându-i, astfel, cursul. În felul acesta, răul şi-a pierdut puterea, istoria s-a schimbat, viaţa a răsărit din nou, mântuirea a devenit posibilă.

Isus, care este calea, ne-a arătat că această logică a crucii este singura care poate schimba şi viaţa noastră. Ce-o mai poate salva pe o persoană căzută în abisul alcoolismului, al desfrâului? Ce poate salva o căsătorie ajunsă în pragul divorţului? Ce poate salva un om pierdut în goana materialismului, un tânăr rătăcit pe căi ce duc departe de viaţă, dacă nu o persoană care poate fi mama, tata, soţul, soţia, prietenii, fiul, fiecare dintre noi, care nu răsplăteşte păcatul celuilalt după cum ar merita, dar îl întâmpină cu răbdare, cu bunătate, cu încredere, cu rugăciune, lăsându-se, uneori, lovit chiar precum Isus de forţa celui rău, ştiind că doar puterea iubirii sale poate rupe lanţul acelor păcate?

Aceasta este logica profundă a crucii. Doar iubirea poate învinge răul şi păcatul. Doar stând la picioarele crucii, pe care a atârnat Isus, permitem ca izvorul vieţii să-şi urmeze cursul.

Dar mai e ceva în logica aceasta a crucii. E adevărat că nu suferinţa lui Isus, în sine, ne-a adus mântuirea. Totuşi, faptul că el a asumat-o şi a transformat-o, suferinţa, de orice fel, a căpătat o valoare mântuitoare. Am putea spune că suferinţa este unul din locurile privilegiate, unde noi putem experimenta prezenţa concretă a lui Dumnezeu. Câte persoane nu am auzit spunând: "Părinte, am avut un mare necaz, dar am simţit mereu o prezenţă, o forţă care mă întărea, îmi dădea curaj" sau "Părinte, am fost lovit de o boală, mi-a fost şi-mi este greu, dar, traversând încet-încet această experienţă, m-am schimbat, am înţeles lucruri nebănuite despre viaţă".

Noi nu putem dori suferinţa, nici nu trebuie să o căutăm, nici să ne credem viteji în faţa ei, mai ales când nu o experimentăm. Dar atunci când apare - şi oricum apare - dacă nu ne închidem în blesteme şi întrebări care nu au răspuns, noi îl putem atinge pe Dumnezeu, putem simţi trecerea lui în viaţa noastră şi ne putem da seama cum traversarea suferinţei împreună cu Domnul purifică, transformă, luminează. Rănile rămân, dar devin ca ale lui Isus înviat: luminoase. Întâmpinarea durerii, prezente la fiecare pas în viaţă, cu credinţă, ne învaţă ceva măreţ: suferinţa trece, dar faptul de a fi suferit rămâne; rămâne în formă de lumină, de purificare, de sfinţenie mai mare, semn că pe acolo a trecut şi Domnul.

"Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm

Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea. Amin".

14 septembrie 2014

Pr. Mihăiţă Blaj

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
519 accesări.

Alte predici pentru Înaltarea Sfintei Cruci:

Anul A
14 septembrie 2008 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]