Sfântul Iosif, Soţul Sfintei Fecioare Maria

2Sam 7,4-5a.12-14a.16; Ps 88; Rom 4,13.16-18.22; Mt 1,16.18-21.24a (Lc 2,41-51a)

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Celebrarea Sfântului Iosif intervine în acest timp binecuvântat al Postului Mare oferindu-ne prilejul de a ne exprima bucuria interioară chiar în atmosfera de post şi rugăciune specifică parcursului liturgic pe care îl trăim. Astăzi, Biserica vrea să ne spună că scopul suferinţei este bucuria, aşa cum întregul drum de 40 de zile de meditare a suferinţelor lui Cristos conduce spre bucuria Învierii. Să nu uităm însă că trăim bucuria în măsura în care îi permitem lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră.

Ne face plăcere fiecăruia dintre noi să recunoaştem că am dori să fim mereu, clipă de clipă, zi de zi bucuroşi, fericiţi. Dar din păcate nu prea ştim cum să realizăm această performanţă. Şi apoi dacă Dumnezeu ne poate asigura fericirea ce înseamnă să ne deschidem în faţa lui? Cum să procedăm ca să intre în viaţa noastră?

Pentru a găsi răspunsul la aceste frământări existenţiale ale creştinului, vă invit să privim la exemplul sublim pe care ni-l oferă sfântul Iosif, cel pe care îl sărbătorim astăzi.

Se spune că acolo unde intervine în forţă Dumnezeu, omul se teme, se agită, reacţionează cu judecata sa, deseori cu orbirea sa. Apoi în cele din urmă se deschide spre divin. Şi istoria este plină de astfel de situaţii. Să ne gândim la reacţia lui Abraham, a lui Moise, a profeţilor în momentul în care Dumnezeu îi cheamă. Au tendinţa să se eschiveze, să se retragă, să nu dea curs invitaţiei Domnului. Dar să privim mult mai aproape, chiar în zilele noastre. Şi astăzi putem experimenta această situaţie. Când cineva merge frecvent la biserică, se roagă des, se găsesc oameni care să nu îl înţeleagă, poate chiar prieteni apropiaţi. Pun pe seama slăbiciunii această orientare de credinţă. Dar mai târziu îl vor înţelege. Sau când unul vrea să devină preot sau călugăr, călugăriţă, apar persoane care emit tot soiul de judecăţi: că nu ar avea curajul să se confrunte cu viaţa, sau că nu e suficient de matur, sau că ar fi complexat. Însă, în faţa certitudinii chemării exprimate cu convingere vor renunţa la judecăţile lor. Să nu mai spun că şi atunci când facem bine unei persoane este un preţ de plătit. Am putea fi întrebaţi de unii dacă nu cumva avem vreun scop ascuns, vreo manevră cu dorinţa de a ne câştiga popularitate. Dar dacă noi vom arăta că acţionăm în mod cu totul gratuit, absolut fără niciun interes, atunci ne vor înţelege. Ce vreau să spun cu toate acestea? Că astăzi, mai mult ca oricând parcă, unul care vrea să-l urmeze pe Dumnezeu, să-şi deschidă inima în faţa lui, trebuie să fie gata să accepte povara criticilor celorlalţi.

Sfântul Iosif şi-a asumat riscul interpretărilor, a privirilor răutăcioase. A acceptat să suporte poate unele discuţii şi zâmbete pe la spate. Dar acestea nu valorează nimic pentru cel care crede în Dumnezeu. Iosif a crezut. A crezut totul. El nu a pus întrebări. Ceea ce a auzit în vis era clar. Era Mesia Mântuitorul, pe care îl aştepta Israel, pe care el însuşi îl aştepta.

Cum de a putut Iosif să treacă peste toate riscurile? Cum a reuşit să creadă totul?

Pentru că era un om drept, ascultător şi discret. Aşa ni-l descriu evangheliile. După cum ne este cunoscut, de fapt, evangheliile nu ne spun multe despre Iosif, însă ne dezvăluie totul.

Vă propun, aşadar, să medităm aceste trei aspecte: dreptatea lui Iosif, ascultarea lui Iosif şi acţiunea sa discretă, tăcută.

Dreptatea lui Iosif

În primul rând evanghelia ne spune despre Iosif, logodnicul Mariei, că este un bărbat drept. Pe acest fundal al dreptăţii sale îi apare îngerul în vis. El se comportă conform conştiinţei sale drepte în faţa lui Dumnezeu: drept în gânduri şi acţiuni. De aceea, privirea lui Dumnezeu se orientează spre dreptatea lui aşa cum tot privirea lui Dumnezeu observă şi umilinţa Mariei. Fecioara însăşi exclamă: "Dumnezeu a privit la smerenia slujitoarei sale" (Lc 1,48). Dar am putea pune şi în gura lui Iosif în mod similar cuvintele: Dumnezeu a privit la dreptatea slujitorului său.

Iosif era drept, adică împlinitor al Scripturii. El pune în balanţă judecata sa cu cea a lui Dumnezeu şi este străfulgerat de lumină. Îi dă dreptate lui Dumnezeu. Se pune în slujba dreptăţii divine. Sfântul evanghelist Ioan, descriind desfăşurarea evenimentelor pătimirilor lui Isus până la răstignire şi moarte face apel de mai multe ori la expresia "Ca să se împlinească Scripturile"; "S-au întâmplat toate acestea ca să se împlinească Scripturile". Spre exemplu când soldaţii au tras la sorţi pentru a decide a cui să fie tunica lui Isus, evanghelistul Ioan descrie momentul adăugând că aşa trebuia să se împlinească Scriptura (cf. In 19,24), evocând chiar versetul din Psalm care prevestea ce avea să se întâmple: "Au împărţit între ei hainele mele şi pentru tunica mea au aruncat zaruri" (Ps 22,19). Sau după ce Isus a fost răstignit, "văzând că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, a zis, «mi-e sete!»" (In 19,28). Şi din nou, acelaşi evanghelist, atunci când descrie intervenţia soldaţilor asupra trupurilor de pe cruce, pentru a le zdrobi fluierele picioarelor, indică expres faptul că lui Isus, care deja era mort, nu-i mai aplicase această procedură, menţionând: "Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: «Nu i se va zdrobi niciun os»" (In 19,36- 37).

Dreptatea lui Iosif se bazează pe cuvântul Scripturii. Dumnezeu îl alege pe Iosif, îl cooptează pentru a împlini prin el cuvântul Scripturii. Aşadar, pe acest fundal al dreptăţii sale, este cercetat, este ales de Dumnezeu. Dreptatea sa găseşte un grad mult mai sublim în dreptatea lui Dumnezeu. Cuvintele îngerului îi înlătură tulburarea sa şi în schimb primeşte pacea nu numai pentru el, dar pentru întreaga omenire. Iată cum lucrează Dumnezeu! Noi punem puţinul nostru pe care el îl dezvoltă într-un mod miraculos, neaşteptat, surprinzător.

Ascultarea lui Iosif

Un al doilea aspect care ne edifică spiritual când privim la sfântul Iosif este capacitatea sa minunată de a asculta. Ascultarea nu este doar perceperea unui mesaj, dar înseamnă adeziune, înseamnă a ne da consimţământul. Iosif percepe în vis mesajul îngerului de a o lua la sine pe Maria, care a zămislit prin puterea Duhului Sfânt urmând să-l nască pe Mântuitorul lumii. Dar această percepţie devine la Iosif ascultare, încredere totală în planul lui Dumnezeu transmis prin înger.

Cunoscutul scriitor Andrei Pleşu (cf. A. Pleşu, Despre îngeri, Ed. "Humanitas", Bucureşti, 2003, p. 95-97) constata la un moment dat că omul modern cu greu mai crede în îngeri. Şi aceasta pentru că nu mai crede în ordine. Pentru el lumea este o sumă de legi naturale severe, dezlănţuiri necontrolate ale naturii şi omului. Or lumea (continuă autorul) este ordine, e un ansamblu armonios de evenimente providenţiale. Aşa a creat-o Dumnezeu. Păcatul însă a stricat această ordine. Dar tot Dumnezeu ne dă forţa de a reface armonia pierdută. Omul tradiţional şi mai ales cel creştin abordează cu multă îndrăzneală problema nevăzutului, a îngerilor, pentru că vocea lor se percepe doar în linişte, în armonie, în prezenţa harului şi nu a păcatului. Dar pentru cel care nu crede sau care rămâne în păcatele sale, haosul este cel care guvernează. Iar în haos, în dezordine, în păcat nu poate fi perceput mesajul îngerilor, glasul lui Dumnezeu. Sfântul Iosif nu numai că recunoaşte glasul lui Dumnezeu prin înger în vis, dar îşi dă total asentimentul prin credinţă.

Credinţa acceptă autoritatea lui Dumnezeu ca iubire. Abia atunci Dumnezeu poate lucra prin oamenii pe care îi alege, aşa cum a procedat cu Abraham, făcându-l părintele unui mare număr de popoare (cf. Rom 4,17). Este ca iubirea tatălui care dă siguranţă copilului său, îi oferă protecţie şi stabilitate. Iosif înţelege că planurile sale, care se înscriu în tradiţia poporului din care făcea parte nu pot fi mai importante decât planul lui Dumnezeu. Doar supunând planul său celui al lui Dumnezeu va trăi adevărata pace şi bucurie interioară. De aceea, judecând ca un om drept, îşi dă adeziunea prin ascultare faţă de mesajul lui Dumnezeu.

Acţiunea discretă a lui Iosif

În sfârşit, un al 3-lea aspect din viaţa lui Iosif este discreţia sa. Am putea zice că este un om al acţiunii discrete, al lucrării tăcute, în linişte, fără mare răsunet, fără a atrage atenţia. Sfântul Matei remarcă în evanghelia sa că "trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului" (Mt 1,24). Dar ce anume a făcut deosebit sfântul Iosif? Dacă cercetăm şi în Noul Testament şi în Tradiţia Bisericii, nu găsim descrise multe evenimente la care să fie Iosif de faţă şi aproape nici unul în care să fie el protagonist. Aflăm astfel că după ce îngerul îi prezintă în vis planul de mântuire al lui Dumnezeu prin Fiul său Isus care se va naşte din Maria, Iosif trăieşte alături de soţia sa bucuria Naşterii Mântuitorului. Dar experimentează şi greutatea de a găsi un loc potrivit pentru naşterea Pruncului, iar mai târziu va înfrunta o altă dificultate şi mai mare: de a fugi în Egipt împreună cu Maria şi Pruncul pentru a scăpa de prigoana regelui Irod. E pătruns de asemenea de bucurie când îl vede pe Isus crescând în statură şi în har şi apoi vorbind în mijlocul învăţătorilor legii, dar e cuprins de grijă şi de nelinişte când nu-l mai găseşte pe adolescentul Isus în timpul pelerinajului de Paşte de la templu.

Aceste câteva momente le trăieşte Iosif mai ales cu inima sa grijulie, cu sufletul său pătruns de iubire faţă de Dumnezeu, dar şi conştient de responsabilitatea sa pe care o simte nu doar ca pe o misiune umană, dar mai ales ca pe o conlucrare la planul lui Dumnezeu de mântuire. Văzând astfel implicarea sa, înţelegem că esenţialul vieţii sale nu-l regăseşte în multe cuvinte, explicaţii, justificări; nici într-o cantitate mare de acţiuni, dar în iubirea pe care o pune în umilele activităţi casnice, gospodăreşti şi meşteşugăreşti de fiecare zi. Este, de fapt, ceea ce ne atrage cu adevărat la el: a trăi intens puţinele lucruri ale unei vieţi obişnuite şi modeste de familie; a trece cu mult dincolo de graniţa unei datorii de împlinit. El face în schimb din datorie o adevărată pasiune pentru familie. Arată devotamentul, plăcerea de a se ocupa de familie. Iosif consacră viaţa sa proprie şi a familiei sale planului lui Dumnezeu, voinţei sale preasfinte. Cu alte cuvinte el se hrăneşte din sacralitatea, din sfinţenia care iradiază orice acţiune a sa, pentru că este sub protecţia Domnului.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Oare nu ne este şi nouă la îndemână să facem ca viaţa noastră obişnuită să fie compusă din adevărate momente de fericire? Să faci unele lucruri numai pentru că ţii la semenul tău, la soţul, la soţia sau la copiii tăi, este minunat şi pentru aceasta nu trebuie să fii erou. Să vii acasă cu bucurie, împărţind experienţa zilei cu cei dragi! Să faci gesturi de iubire pe neaşteptate! Să dai un telefon cuiva care este singur, numai ca să întrebi ce face! Să faci un serviciu care nu ţi-a fost cerut! La birou, la serviciu, să dai o relaţie cu amabilitate! Fapte mărunte zilnice, care în loc să devină o rutină plictisitoare au puterea să ne sfinţească!

Să implorăm astăzi mijlocirea sfântului Iosif, care să ne fie călăuză şi model în practicarea dreptăţii, a ascultării cu fidelitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi a faptelor obişnuite de fiecare zi. Exemplul sublim de viaţă simplă, dar activă, discretă, dar grăitoare, pe care ni-l sugerează sfântul Iosif să ne devină tot mai familiar, tot mai aproape de suflet. Atunci şi în casa noastră, şi în inima noastră va locui iubirea, bucuria, pacea. Va locui Cristos. Amin.

19 martie 2014

Pr. Egidiu Condac

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
420 accesări.

Alte predici pentru Sf. Iosif, sotul sf. Fc. Maria:

Anul A
19 martie 2011 - Pr. Iosif Enăşoae

[ Index predici şi predicatori ]