|
Anul A Is 5,1-7; Ps 79; Fil 4,6-9; Mt 21,33-43 Iubiți credincioși, dragi radioascultători, Ne aflăm în perioada culesului roadelor de pe câmp, în mod special a strugurilor și ne este ușor să înțelegem lecturile pe care Biserica ni le propune în această a 27-a duminică de peste an. "Voi cânta pentru prietenul meu cântecul celui ce mi-e drag despre via sa", așa se deschide prima lectură, invitându-ne parcă în mod simbolic la o terasă, alături de prietenii dragi, pentru a împărtăși o experiență de viață, o trăire interioară sau de ce nu, o experiență de credință. "Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă, am citit în lectura luată din Cartea profetului Isaia. El a săpat-o, a curățit-o de pietre și a sădit viță de soi bun. A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat un teasc. Până aici totul e frumos, chiar cu aspecte patetice. Cine nu și-ar dori un astfel de prieten! E harnic, e bine orientat, pentru că știe unde îi merge bine viei și știe ce soi să aleagă. E și prudent, pentru că zidește un turn de pază, dar e și încrezător, pentru că sapă și un teasc. El știe că, investind, într-o zi va culege și roade, dar, după toată investiția, via sa, cea în care a pus atâta pasiune, cea pe care a plantat-o cu atâta pricepere, cea de la care aștepta roade, i-a făcut struguri sălbatici, aguridă. Cine nu ar fi mâhnit! Să știi că ai făcut totul pentru idealul pe care ți l-ai propus, că ai investit ceea ce ai și ceea ce ești, că mai mult decât totul, nu aveai ce să mai pui. Dragi credincioși, dragi ascultători, În momentul în care Dumnezeu a creat universul și în el pe fiecare dintre noi în parte, a știut că în om a pus totul, mai mult, s-a pus pe sine însuși: l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa. Și tocmai el, omul, capodopera mâinilor lui Dumnezeu îi face surpriza cea mai mare. În Adam și Eva, în primii oameni, prin neascultarea lor, intră păcatul în lume și odată cu el și suferința, într-un cuvânt, "strugurii sălbatici, agurida". Nu o dată mi-a fost dat să aud din gura unui părinte, a unui tată sau a unei mame: "Și am făcut tot ce s-a putut! Mai mult decât atât, nu aveam ce să mai fac!" Câte idealuri au părinții pentru copiii lor! Câte nopți nedormite, câte emoții din prima zi de școală până să-i vadă în ziua absolvirii, câtă investiție în creșterea și educarea lor! Și câtă dezamăgire când toate aceste investiții sunt zădărnicite de un comportament contrar a ceea ce așteaptă ei. Câtă deziluzie și cât de bine se potrivește cuvântul Domnului din prima lectură: "Ce aș fi putut să-i mai fac viei mele și nu i-am făcut!" Suntem, dragi credincioși, dragi ascultători, în fața unei adevărate provocări. Sigur că prima lectură se referă în mod special la poporul ales, cel care, deși ales de Dumnezeu, refuză iubirea lui, îmbrățișând propriul egoism. Vorbim de un popor care în mod indirect îi transmite lui Dumnezeu un mesaj clar: "Nu avem nevoie de tine! Creștem și fără tine! Nu ne interesezi! Ne descurcăm și fără tine!", iar mai apoi, în exil fiind, strigă din nou spre Cel pe care îl abandonaseră, asemenea unui copil mic care, căzând, strigă către mama spre a-l ridica, spre a-i da mâna. Acesta este omul tuturor timpurilor, omul care în momentele de bine, de bunăstare, de sănătate, de forță, dă impresia că nu are nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu. Este el Dumnezeu atât pentru sine cât și pentru alții, iar adevăratul Dumnezeu l-ar incomoda! Vine însă un moment, ca de altfel în viața fiecăruia dintre noi, în care începem să suferim: poate o boală, un eșec, o problemă în familie, la serviciu, și apoi reîncepem să strigăm, asemenea poporului ales din robia Egiptului sau a Babilonului. Oare de ce avem nevoie de altcineva doar în momentele de încercare? Oare nu a pus Dumnezeu în noi tot ceea ce are și este el mai mult?! Nu s-a pus pe sine în noi? Nu l-a trimis el pe Fiul său să moară pentru mântuirea noastră, în timp ce noi eram păcătoși?! Oare de ce în evanghelia de astăzi, viticultorii, văzându-l pe fiul stăpânului, pe moștenitor, așa cum îl numesc ei, vor să-l ucidă?! Oare nu era stăpânul cel care le-a dat de muncă, le-a oferit încredere lăsând via pe mâna lor? Dragi credincioși, dragi ascultători, Dacă în prima lectură accentul cade pe vie, iată că în evanghelie este invers, accentul cade pe lucrători. Nu via se află în prim-plan, ci cei cărora le este încredințată. Știm cu toții că în Cristos fiecare dintre noi a fost reînnoit, aluatul vechi a fost schimbat cu unul nou. Cristos a venit să reînnoiască întreaga creație, inclusiv via pentru care în Vechiul Testament, viticultorul a pus atâta suflet ca ea să dea roade, adică poporul ales. Isus a venit pentru toți, pentru cei din poporul ales, dar și pentru cei din afara lui, pentru noul popor ales care este Biserica. În el fiecare creatură își găsește rațiunea de a fi, își motivează greutățile vieții, bucuriile, realizările sau chiar și insatisfacțiile. Accentul, așadar, nu mai cade pe vie, ci pe viticultori. Cu alte cuvinte, nu mai cade pe popor, pe mulțime, ci pe persoană, pe omul trimis să lucreze via, pe omul căruia i s-a acordat încredere, pe fiecare om în parte, pe fiecare dintre noi, fie prezenți în biserică, fie ascultători la radio, fie pe drum în mașină, fie țintuiți în patul suferinței. Fiecare dintre noi este chemat de către Dumnezeu și trimis să lucreze în via sa, iar trimiterea a avut loc prin Botez. Am fost, așadar, aleși să mergem și să lucrăm în via Domnului. Dar, suntem noi umili lucrători în via Domnului, așa cum se numea pe sine papa Benedict al XVI-lea în momentul alegerii lui ca papă sau, cum spuneam în prima parte, suntem stăpâni, suntem Dumnezeu? Faptul că viticultorii îi disprețuiesc sau chiar îi omoară pe trimișii stăpânului, arată în mod sistematic dezinteresul lor față de stăpân. Și apoi, oricum e departe, e în călătorie și până la întoarcerea lui mai este. E ca și în prima parte, un mod de a gândi specific nouă. "Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată", spune sfântul Ioan evanghelistul, afirmație întărită în atâtea feluri de mulți filozofi atei, întărită de multe ori și prin comportamentul multora de astăzi, care se comportă ca și cum Dumnezeu nu ar fi. Sfântul Ioan însă continuă afirmația spunând că "chiar dacă nu l-a văzut nimeni vreodată, el s-a revelat în Isus Cristos". Isus este Fiul Tatălui, cel despre care Conciliul al II-lea din Vatican spune că e ultima revelație a Tatălui, că mai mult de atât nu are ce să ne mai trimită. În acest caz, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: "Cine este Isus Cristos pentru mine? E doar un trimis al Tatălui, este Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeți, așa cum gândeau oamenii din timpul său sau este cu adevărat Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu trimis pentru mântuirea noastră? Răspunsul îl găsim în cea de-a doua lectură de astăzi. Prea ne lăsăm cuprinși de griji, de diverse griji, în timp ce apostolul Paul ne spune: "Fraților, nu vă lăsați tulburați de nicio grijă, ci în orice împrejurare arătați lui Dumnezeu trebuințele voastre prin rugăciuni, prin cereri și aduceri de mulțumire. Îndreptați-vă gândul și cugetul la tot ceea ce este adevărat și vrednic de cinste, la tot ceea ce este drept și curat, la tot ceea ce este vrednic de iubire și cu faimă bună, la tot ceea ce este virtute și vrednic de laudă". Acesta nu este nicidecum un îndemn la ignoranță, la lene sau la comoditate. Noi știm că împărăția lui Dumnezeu se câștigă cu luptă și tocmai de aceea trebuie să luptăm. Viața e o luptă, deci luptă, spune poetul. Suntem creați să luptăm! Așa se explică și complotul vierilor față de trimișii stăpânului și mai ales față de fiul lui, de moștenitor, dar trebuie să folosim bine acest potențial. Trebuie să luptăm împotriva răului, trebuie să avem grijă ca viața noastră să nu producă roade rele, struguri sălbatici, așa încât, ca și în prima lectură, stăpânul să fie nevoit să-și retragă din jurul nostru gardurile, iar în viața noastră să intre să pască animalele sălbatice sau și mai rău, viața noastră să se sălbăticească. Trebuie să luptăm împotriva răului pentru ca în mintea și în sufletul nostru să nu se cuibărească gânduri de răzbunare, de ucidere a trimișilor, a semnelor care vin din partea lui Dumnezeu prin care ne invită la convertire. Să nu ne trezim într-o zi că l-am ucis chiar pe el, pe Fiul stăpânului, pe Isus Cristos pe care, împreună cu celelalte persoane din Sfânta Treime, l-am primit la Botez. S-ar putea ca grijile acestei lumi să ne facă să ne distrugem între noi, să facă din noi rivali și să ne facă să uităm că suntem frați în Cristos. Lecturile de astăzi, cum spuneam și la început sunt o reală provocare. Am primit un dar care este viața, noi înșine, persoana noastră și a aproapelui nostru constituie un dar, am fost trimiși prin vocație sfântă să lucrăm în via Domnului, adică în Biserică, așadar, avem toate atuurile să corespundem planului și voinței lui Dumnezeu. Nu ne rămâne decât să cerem mereu darul convertirii continue, al conștientizării măreției chemării la viața veșnică și să continuăm să luptăm lupta cea bună, lupta credinței, a speranței și a iubirii. Așa să ne ajute Dumnezeu! 5 octombrie 2014 Pr. Felician Tiba [ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ] Alte predici pentru Duminica a 27-a de peste an: Anul A [ Index predici și predicatori ]
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |