Anul A
Duminica a 6-a a Paştelui

Fap 8,5-8.14-17; Ps 65; 1Pt 3,15-18; In 14,15-21

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În fiecare duminică şi sărbătoare, creştinul bun are grijă să-i ofere lui Dumnezeu o bună parte din timpul său. Cu multă precauţie şi nu rareori chiar cu sacrificiu, îşi organizează şi îşi planifică ziua Domnului în aşa fel încât prioritatea să fie şi să aparţină cu adevărat lui Dumnezeu şi sufletului. Iar dacă acest creştin bun şi conştient are familie, se îngrijeşte ca fiecare membru să ia contact cu Domnul şi cu ceilalţi membri ai comunităţii parohiale din care face parte. Astfel, se creează atmosfera de schimbare a priorităţilor obişnuite din cursul săptămânii, atmosfera de repaus, de relaxare, de sărbătoare, de bucurie, de împărtăşire fraternă şi comunitară, fapt care face ca efectiv să ne simţim deconectaţi de preocupările obişnuite şi zilnice şi să experimentăm "cât e de plăcut ca fraţii să fie împreună" şi în prezenţa Domnului. Iar cel care face de câteva ori această experienţă comunitară şi de strângere a legăturii cu Domnul prin sfânta Liturghie nu poate concepe duminica într-un alt fel.

De ce se verifică acest lucru? Pentru că venind la biserică ascultăm şi primim un mesaj al lui Dumnezeu prin cuvântul care este proclamat şi ne este adresat. Cuvântul tău, Doamne, este lumină pentru paşii noştri. Este însuşi Dumnezeu cel care ne vorbeşte, care ne luminează şi ne îndrumă, ne arată calea, ne mângâie şi ne încurajează, ne dă puteri noi ca să-i fim fideli şi să ne putem împlini cum se cuvine, cu dăruire şi statornicie datoriile şi obligaţiile stării noastre. Şi apoi, pregătiţi fiind de cuvântul Domnului, având sufletul curat sau curăţit prin sfânta Spovadă, facem un pas înainte şi ne apropiem şi de sfânta masă euharistică, primind trupul lui Cristos care, unindu-se cu fiinţa noastră, devine chezăşie, garanţie, arvună de viaţa viaţă veşnică şi forţă care ne ajută să depăşim greutăţile inerente ale vieţii în familie, în societate, la locul de muncă etc.

Acestea fiind zise, ne întoarcem la cuvântul Domnului proclamat aici cu câteva minute mai înainte. Dacă am vrea să sintetizăm cele trei lecturi pe care le-am auzit, am putea cu uşurinţă individualiza în toate un fir roşu: îl găsim pe Cristos, trimisul Tatălui, care înviat din morţi continuă să trăiască şi să acţioneze în oameni şi în istoria omenirii. În evanghelia de duminica trecută, la observaţia lui Toma: "Doamne, nu ştim unde te duci şi nici nu cunoaştem calea", Isus afirmă: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine". Iar Filip îi cerea lui Isus: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns"; la care Mântuitorul răspunde: "Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut şi pe Tatăl...; eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine; ...cel care crede în mine, va face şi el faptele pe care le fac eu" (In 14,5-12). Evanghelia propusă pentru duminica de azi este, de fapt, o continuare a celei de duminica trecută; Isus, fără a avea intenţia de a-i părăsi, de a-i lăsa orfani pe ucenicii săi, continuă să-i asigure de prezenţa sa permanentă care se va concretiza prin venirea şi asistenţa Duhului adevărului care va fi mângâietorul, apărătorul, avocatul nostru în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu. Dar pentru simţi şi experimenta această prezenţă vie şi asistenţă neîntreruptă printre noi, pentru a-l putea vedea, Isus ne cere să-l iubim şi să-i păzim poruncile, să rămânem uniţi cu el, să trăim în el. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi, mă veţi vedea şi veţi fi vii aşa cum eu sunt viu; "Cine mă iubeşte pe mine, va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui". Având această convingere a prezenţei lui Cristos şi experimentând-o personal, Filip, unul dintre cei şapte diaconi, aşa cum ne arată prima lectura din Faptele Apostolilor (8,5), ajunge într-o localitate a Samariei unde începe să-l predice pe Cristos, făcând semne şi minuni, alungând duhuri necurate, vindecând paralitici şi ologi, toţi locuitorii acelui oraş fiind cuprinşi de o mare bucurie. Iată cum Cristos, aşa cum a promis, îşi continuă prezenţa sa printre noi şi îşi manifestă acţiunea şi puterea. În acest sens este semnificativ îndemnul pe care ni-l adresează sfântul Petru în lectura a doua de azi. Dacă vrem să-i simţim prezenţa, puterea şi acţiunea lui Cristos, atunci este necesar ca inimile noastre să fie pătrunse de sfinţenia sa, să-l adorăm în inimile noastre, să ne purtăm cum se cuvine, cu blândeţe şi respect, să dăm dovadă de o purtare dreaptă în Cristos, să avem conştiinţa curată şi curajul să dăm răspuns potrivit celor care ne întreabă despre nădejdea noastră, despre comportamentul nostru. Chiar dacă unii un ne vor înţelege şi ne va face să suferim, dacă aşa e voia lui Dumnezeu, e mai bine să suferim pentru că am făcut binele, decât să suferim pentru că am săvârşit răul (1Pt 3,15-18).

Permiteţi-mi câteva întrebări, dragi radioascultatori şi iubiţi credincioşi: ne regăsim şi vă regăsiţi în acest context al lecturilor de azi? Este şi trăieşte Cristos în mijlocul nostru, îi experimentăm prezenţa şi acţiunea solicitantă, milostivă şi binefăcătoare? Credem noi în el cu adevărat? Simţim necesitatea de a-l avea cu noi, lângă noi, în sufletul şi viaţa noastră, în ambientul în care trăim? Văd alţii în noi o legătură strânsă cu Cristos care apoi să influenţeze atitudinea şi comportamentul nostru exterior? Avem o conştiinţă liniştită şi senină care să fie consecinţa unei vieţi creştine în Cristos şi cu Cristos? Sfântul Paul spunea: Nu mai trăiesc eu, ci în mine trăieşte Cristos. Cu mâna pe inimă, putem spune şi noi acelaşi lucru? Din toată inima îmi doresc mie şi fiecăruia dintre dumneavoastră şi din familia dumneavoastră ca la aceste întrebări să putem răspunde mereu numai pozitiv.

Cum deja am amintit la începutul sfintei Liturghii, trăim încă în atmosfera euforică experimentată din plin la 17 mai 2014, fie în faţa televizorului, a radioului sau prin intermediul internetului, dar mai ales pe stadionul municipal Iaşi. Parteneriatul deosebit de reuşit dintre Episcopia Romano-Catolică de Iaşi şi autorităţile locale a făcut posibilă o trăire unică, profundă şi intensă, făcând să vibreze la unison toate fibrele fiinţei noastre, înălţându-ne pentru mai mult de două ore în sfere cereşti, simţindu-ne cu toţii uniţi cu Dumnezeu, cu sfinţii şi îngerii săi, dar mai ales cu episcopul nostru martir Anton Durcovici, ridicat la cinstea altarelor prin declararea sa ca fericit. Cei aproximativ 25.000 de pelerini sosiţi din ţară şi mulţi din străinătate au venit să-l preamărească pe Dumnezeu cel minunat în sfinţii săi, mulţumindu-i pentru darul făcut Bisericii şi slăvindu-l pe noul fericit căruia i s-au încredinţat şi pe care l-au luat drept model de răbdare şi tărie în credinţa. Au trecut mulţi ani de când episcopul nostru, PS Gherghel, a avut ideea unei iniţiative de introducere a procesului de beatificare. La sugestia Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, prima documentaţie şi încercare a foştilor săi elevi şi studenţi în acest sens a avut loc la 2 februarie 1986 la Viena, dieceza din care provenea fericitul Anton. Atunci când timpurile au permis, în anul 1997 s-au reluat formalităţile în cadrul unui parcurs de proces diecezan la Iaşi iar la 11 septembrie 1999 toate actele au fost prezentate Sfântului Scaun la Roma. După o analiză amănunţită care a durat 14 ani, la 31 octombrie 2013 Sfântul Părinte papa Francisc a semnat decretul de recunoaştere a martiriului episcopului Anton şi prin scrisoarea apostolică din 11 mai anul curent i-a acordat titlul de fericit. E bine să reluăm câteva cuvinte din această scrisoare care caracterizează pe scurt viaţa sa: "Venerabilul slujitor al lui Dumnezeu, Anton Durcovici, episcop de Iaşi şi martir, a fost un păstor neobosit, un apostol al adoraţiei euharistice şi martor eroic al comuniunii cu Scaunul lui Petru". Articolele şi cărţile bine documentate, care au fost scrise mai ales în ultima vreme, scot în evidenţă viaţa creştină exemplară a martirului nostru şi-l pun într-o lumină deosebită pe păstorul model, neînfricat, plin de curaj, demn de urmat atât de credincioşi cât şi de preoţi şi persoane consacrate. Cei care l-au cunoscut în viaţă au dat şi dau mărturie că au cunoscut un sfânt. Iată ce scria episcopul Marcu Glaser, în scrisoarea către clerul şi credincioşii Episcopiei de Iaşi, prin care anunţa numirea Mons. Anton Durcovici ca episcop de Iaşi: "Noul episcop este un preot învăţat, cu o experienţă rară în învăţământ şi în pastoraţie, este un om al lui Dumnezeu, evlavios şi zelos; este înţelept, delicat, prudent, energic şi posedă mai multe limbi. Activitatea lui s-a desfăşurat pe teren strict religios, astfel că se poate spune că este omul providenţial pentru Episcopia de Iaşi, în aceste timpuri grele".

În anul 1974, când eram vicar parohial la Iaşi am găsit pe o etajeră de la corul capelei episcopale câteva fişe scrise de mâna episcopului Anton; erau rapoartele privind viaţa sa spirituală, un fel de examinare lunară a conştiinţei; erau rapoarte pe care le trimitea regulat asistentului general al Uniunii Apostolice a Clerului şi pe care le primea înapoi cu observaţiile acestuia; o parte dintre aceste rapoarte mai există încă în arhiva Episcopiei de Iaşi. Cine le citeşte, îşi dă uşor seama de nivelul înalt şi sublim al vieţii spirituale pe care o avea şi o trăia episcopul nostru. Aproape toate pătrăţelele fişei aveau semnul + sau X iar atunci când era însemnat un minus (-), nu era o neglijenţă, ci se găsea motivaţia: am fost să vizitez şi să îngrijesc un bolnav, am avut o întâlnire cu preoţii, eram în călătorie etc.

Dacă ne-am întreba: Cum de a reuşit episcopul Anton să trăiască astfel? Cum de a reuşit să facă faţă dificultăţilor anilor 40, în faţa furiei dezlănţuite de noul regim comunist împotriva Bisericii şi a credinţei? Ce l-a făcut pe episcopul Anton să rămână statornic, tare şi neclintit în faţa anchetatorilor impulsivi, sălbatici şi violenţi de la Ministerul de Interne, de la închisoarea Jilava şi Sighet? Ce l-a ajutat pe el să reziste înfometat şi însetat în singurătate în celula de izolare nr. 13 de la 15 noiembrie şi până la 10 decembrie 1951 când a murit? Răspunsul ni-l oferă firul roşu pe care l-am individualizat împreună în lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi. Credinţa şi iubirea lui faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul credincios precum şi speranţa că vor veni timpuri mai bune au fost cele trei virtuţi pe care episcopul le-a trăit în mod eroic, dar care au fost mereu alimentate din izvorul cuvântului divin şi de la masa euharistică. A fost conştient că Cristos este calea, adevărul şi viaţa şi ca în nimeni altul nu găsim mântuirea; de aceea ca şi diaconul Filip din prima lectură l-a predicat fără preget, cu tot curajul şi tăria şi şi-a pregătit poporul pentru timpurile grele ce aveau să vină. Căutând să fie pătruns de sfinţenia lui Cristos şi să fie gata să dea răspuns potrivit tuturor celor care îl întrebau despre motivaţia comportamentului său, aşa cum ne îndemna sfântul Petru în lectura a II-a, el a avut mereu o conştiinţă curată şi o purtare dreaptă în Cristos, acceptând suferinţa şi moartea pentru că nu voia să înceteze a face binele şi a propaga adevărul. Cristos i-a fost ghid şi cale; Cristos a fost adevărul pe care l-a mărturisit şi apărat; Cristos a fost pentru el viaţa din care a trăit şi pe care a împărtăşit-o mereu credincioşilor săi. Iar Preasfânta Fecioară Maria i-a fost stea călăuzitoare, sfătuitoare în încercări şi asistentă spirituală în viaţă şi la moarte.

Celebrarea beatificării episcopului Anton Durcovici ne obliga nu numai să-l cinstim şi să-i păstrăm vie memoria, dar înainte de toate să-l urmăm, să privim la el, să-l luăm ca model în viaţă şi să-l invocăm cu evlavie ca să fie mijlocitorul nostru pe lângă Cristos, pentru ca în întreaga noastră viaţă, ca şi dânsul, să ne cultivăm credinţa, s-o păstrăm cu grijă şi s-o mărturisim mereu şi pretutindeni prin vorbe, dar mai ales prin fapte. Amin.

25 mai 2014

Pr. Alois Fechet

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
450 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 6-a a Paştelui:

Anul A
27 aprilie 2008 - Pr. Romuald Bulai
29 mai 2011 - Pr. Laurenţiu Dăncuţă
21 mai 2017 - Pr. Iosif Iacob

[ Index predici şi predicatori ]