Anul A
Duminica a 2-a a Paştelui

Fap 2,42-47; Ps 117; 1Pt 1,3-9; In 20,19-31

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Trăim azi, în duminica a II-a a Paştelui, momente deosebite, am putea spune un eveniment unic, un eveniment planetar din istoria umană şi creştină: doi papi, papa Francisc şi papa emerit Benedict al XVI-lea, înconjuraţi de circa 150 de cardinali, 1.000 de episcopi, 6.000 de preoţi, 93 de delegaţii oficiale dintre care 24 de şefi de state şi capete încoronate, şi probabil peste 1.000.000 de pelerini veniţi de pe toate continentele vor fi prezenţi în Piaţa "Sfântul Petru" de la Roma pentru a asista la sfânta Liturghie şi la ceremonia solemna de canonizare a doi papi: Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea. Vor fi prezenţi mulţi musulmani, evrei, fraţi ortodocşi, anglicani şi protestanţi pe care cei doi noi sfinţi i-au respectat în credinţa şi trăirea lor şi cu care au dialogat în vederea găsirii unor noi căi comune de convieţuire spre propăşirea paşnică şi spirituală a omenirii. Canonizarea sau declararea ca sfinţi a celor doi papi înseamnă recunoaşterea bisericească oficială că ei au exersat în grad eroic virtuţile naturale şi teologale iar în condiţiile concrete ale vieţii au fost mereu uniţi cu Dumnezeu, trăind în harul şi prietenia sa, vestindu-l cu sârguinţă, cântându-i gloria şi promovând binele oamenilor şi al Bisericii. Săvârşind actul solemn de canonizare a lor, Biserica este ferm şi perfect convinsă că ei văd faţa lui Dumnezeu, sunt alături de toţi sfinţii şi drepţii tuturor veacurilor şi că pe drept ei pot fi consideraţi mediatorii noştri pe lângă divina îndurare. În acelaşi timp ei au fost şi devin prin confirmarea Bisericii odată în plus jaloane şi indicatoare pe drumul credinţei fraţilor călători încă pe pământ şi modele la care trebuie să privim şi pe care să le imităm; în aceasta constă cinstirea pe care le-o datorăm şi pe care dorim să le-o oferim cu recunoştinţă.

Ce au in comun aceşti doi noi sfinţi? Fără îndoială ambii au avut înainte de toate o credinţă profundă pe care au trăit-o şi au mărturisit-o prin fapte obişnuite, împlinindu-şi cu fidelitate şi disponibilitate generoasă toate obligaţiile izvorâte din chemarea la viaţa umană, creştină şi apostolică. Ambii au dat dovadă de o iubire contagioasă care, chiar fără intenţia şi efortul de căutare a lor, i-a făcut simpatici, atrăgând pe mulţi să-i imite. Au iubit omul, umanitatea, natura, mediul înconjurător, respectând şi valorificând în toate acestea opera lui Dumnezeu. Nu degeaba papa Roncalli, Ioan al XXIII-lea, era numit papa buono, papa cel bun, iar despre Ioan Paul al II-lea se spune că a avut mereu numai atitudini prietenoase, paşnice şi împăciuitoare, fiind surprins doar o singură dată că şi-a ieşit din fire, şi anume atunci când a luat atitudine împotriva mafiei italiene. Şi unul şi altul au preţuit Biserica pe care au apărat-o şi promovat-o în plin secol al XX-lea spre binele spiritual al omului expus atâtor pericole şi tentaţii provenite din partea duşmanilor credinţei sau a celor laşi şi indiferenţi. Atât Roncalli cât şi Wojtyla au deschis nu numai fereastra, dar şi uşa Bisericii pentru a lăsa să intre aerul proaspăt al Duhul Sfânt, suflul lui Cristos dornic să continue a-i mântui pe oameni. În acest sens Ioan al XXXIII-lea a avut curajul să deschidă la 11 octombrie 1962 cel de al 21-lea conciliu ecumenic din istoria Bisericii Catolice, cunoscut sub numele de Conciliul Vatican II, care avea scopul de a aborda fără frică, de a analiza în amănunţime şi a îmbunătăţi permanent relaţiile dintre Biserică şi lumea modernă. Ioan Paul al II-lea a participat la conciliu mai întâi ca episcop auxiliar şi apoi ca arhiepiscop de Cracovia, iar ca papă a avut grijă ca documentele conciliului să fie cunoscute, preţuite şi aplicate în viaţa Bisericii. Cu această intenţie a cerut să fie prelucrat şi editat Catehismul Bisericii Romano-Catolice care a apărut în anul 1992 şi care, după cuvintele papei, reprezintă şi prezintă roadele coapte ale conciliului. Aceşti doi papi ai secolului al XX-lea, contemporani cu unii dintre noi, au călcat pământul românesc; Ioan al XXIII-lea a fost la Bucureşti de trei ori: odată în 1930 când era în misiune diplomatică în Bulgaria a fost oaspetele nunţiului Angelo Maria Dolci, vizitând apoi şi mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani; s-a reîntors în anul 1932 venind tot din Bulgaria; în anul 1940, fiind nunţiu apostolic în Turcia, a fost rugat de către Isaac Herzog, rabinul şef al Ierusalimului, să-i ajute pe evreii români deportaţi în Transnistria. Totodată a intervenit pe lângă autorităţile turceşti pentru ca o navă cu evrei români plecaţi din portul Constanţa cu destinaţia Israel să poată traversa apele teritoriale ale Turciei, fiind în felul acesta salvaţi circa 750 de evrei, dintre care 250 de copii orfani. Cei mai mulţi dintre noi însă mai avem încă vie în minte memorabila vizită a lui Ioan Paul al II-lea în România în zilele de 7-9 mai 2009. A fost o vizită istorică, deoarece era primul papă care a vizitat o ţară majoritar ortodoxă; primul papă care ne-a sărutat pământul şi ne-a vorbit în română; primul papă care a adus un profund omagiu ţării noastre, grădina Maicii Domnului. De neuitat gestul de îmbrăţişare dintre suveranul pontif şi patriarhul ortodox Teoctist sau parcă ne mai răsună încă în urechi strigătul spontan al tinerilor: Unitate, unitate!

Dragi credincioşi,

Iată, în mai puţin de trei ore, adică la ora 11.00, ora noastră, în Piaţa "Sfântul Petru", aceşti doi papi vor fi ridicaţi de papa Francisc la cinstea altarelor şi proclamaţi sfinţi. Ne bucurăm că acolo va fi prezent şi PS Petru Gherghel împreună cu un numeros grup de preoţi şi credincioşi români care ne vor reprezenta şi ne vor prezenta mijlocirii celor doi sfinţi. Va fi, desigur, o celebrare minunată care a fost precedată şi pregătită de o noapte alba de rugăciune şi adoraţie în circa 15 biserici din centrul Romei.

Participând şi noi de aici, de acasă, la acest eveniment, bine ştiind că această chemare la sfinţenie nu este rezervată doar unor anumite persoane sau grupuri, ci este universală şi se adresează tuturor, ne vine spontan în minte o întrebare: ce i-a condus pe aceşti doi papi pe drumul sfinţeniei sau ce au făcut ei în mod deosebit că astăzi Biserica îi proclamă sfinţi? Dacă le vom analiza mai îndeaproape viaţa, şi s-au scris deja despre ei extraordinar de multe cărţi şi articole, vom putea observa cu uşurinţă că ei au fost oameni ca şi noi, dar care au căutat să împlinească în toate planurile şi voinţa Domnului, hrănindu-se zilnic din cuvântul său pe care apoi l-au pus în practică chiar şi în cele mai mici lucruri, slujind cu credinţă şi iubire eroică pe Dumnezeu şi pe oameni. Au ştiut să caute apropierea de izvorul vieţii şi al sfinţeniei, au practicat zilnic unirea cu Dumnezeu pe care l-au întâlnit în lectura şi meditarea mesajului său adresat oamenilor. Ceea ce a urmat de aici a fost că ei au simţit necesitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor, colaborând cu harul său şi mărturisindu-l cu stăruinţă, prezentându-l lumii ca pe acela fără de care nu există mântuire.

Dacă am vrea să-i raportăm la liturgia cuvântului din duminica de azi numită Duminica Albă sau Duminica Tomei, am putea spune că ei au trăit ca şi primii creştini şi s-au împlinit, s-au desăvârşit duhovniceşte datorită faptului că i-au permis lui Dumnezeu să vieţuiască în ei, să sălăşluiască în viaţa şi activităţile lor pentru ca apoi împreună cu el să se apropie de oameni cu care să împărtăşească greutăţile vieţii, dar şi bucuria credinţei şi a păcii adevărate cu Dumnezeu, cu sine şi cu oamenii. Referindu-ne la prima lectură de azi din Faptele Apostolilor, ne dăm seama care au fost caracteristicile şi structurile principale ale primei comunităţi creştine. La o citire atentă, le individualizăm în patru puncte: "Fraţii stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciune". Nimic mai simplu şi mai uşor. Era un program de viaţă a primilor creştini şi poate să fie şi astăzi un model şi un exemplu de urmat. Şi dacă societatea zilelor noastre se confruntă cu atâtea sincope şi cu o criză îngrijorătoare în toate domeniile, am putea găsi cauza tocmai în faptul că nu mai ţinem cont de aceste patru puncte: nu ne mai lăsăm ghidaţi în viaţă de învăţătura Domnului, dar avem principii proprii; suntem individualişti, egoişti şi nedrepţi în împărţirea şi folosirea bunurilor fără să ne uităm la necesităţile celor de aproape sau de mai departe; ne hrănim mintea, inima, sufletul şi trupul doar cu articole sintetice şi digitale care treptat sau fulgerător de repede ne duc spre dezintegrare personală, familială şi socială în loc să apelăm la hrana oferită de Dumnezeu în cuvântul său ori la masa euharistică; iar dacă e vorba de rugăciune, în vâltoarea vieţii stresante şi galopante, cine-şi mai ia timp să găsească o pauză, să îngenuncheze, să-şi împreuneze mâinile, să se reculeagă şi să privească rugător spre Domnul, stăpânul vieţii şi al istoriei? Iată, iubiţi credincioşi, ar fi cazul să ne facem un scurt examen de conştiinţă, analizându-ne dacă viaţa noastră e impregnată de aceste patru lucruri: de cuvântul lui Dumnezeu, de comuniunea fraternă, de puterea pe care o primim apropiindu-ne de Isus euharisticul şi simţim necesitatea rugăciunii zilnice şi o practicăm în mod regulat.

Şi pasajul evanghelic de azi ne ajută să înţelegem necesitatea şi binefacerile întâlnirii cu Domnul şi a prezenţei sale continue în viaţa noastră, aşa cum ne îndemna şi papa Francisc duminica trecută. Să ne reamintim contextul: Isus pătimise, fusese îngropat. Ucenicii fricoşi, de teama iudeilor se împrăştie sau stau cu uşile încuiate. Isus nu-i părăseşte, îi înţelege, vine liniştit în mijlocul lor şi le spune: "Pace vouă"; nu e o urare sau o promisiune, dar e o afirmaţie: pacea e aici, pacea e cu voi; el însuşi era pacea, acea pace care linişteşte, care dă curaj, acea pace care dizolvă simţământul de vinovăţie, pace care înlocuieşte visele neîmplinite, o pace care umple golul provocat de lipsa de satisfacţii ce ne cuprinde viaţa, o pace pe care ne-o conferă prezenţa sa şi suflul Duhului Sfânt pe care îl oferă apostolilor. Şi ca să concretizeze ceea ce înseamnă întâlnirea cu el, prezenţa sa şi acţiunea Duhului Sfânt, îl priveşte pe Toma pe care noi, din cauza dubiilor sale, l-am poreclit "necredinciosul". Fără să-l străpungă cu privirea, se uită la el gingaş, cu dragoste, şi, fără reproş, îl cheamă pe nume, invitându-l să-şi ridice ochii, să-l vadă şi să-l atingă. E admirabilă atitudinea lui Isus: respect total faţă de cel descumpănit şi dezorientat, nu se retrage, ci se apropie şi se încredinţează mâinilor şi ochilor lui Toma, nu se impune, ci se propune. E extraordinar! Poate că pe apostolii prezenţi la această scenă i-a încercat şi un gen de invidie, iar noi nu ne-am fi aşteptat la atâta delicateţe, grijă şi gingăşie. Atitudinea lui Isus faţă de Toma se repetă şi azi cu oamenii şi cred că şi noi am experimentat-o nu doar odată. Mare educator mai este Isus! Ne dă lecţii cum putem ajunge la libertate, ne ajută să ne fim mereu liberi şi nestânjeniţi sau împiedicaţi de legături ciudate şi periculoase, ne dă lecţii de seriozitate în alegeri. E stilul său de a veni în întâmpinare, de a adresa primul cuvânt, de a face primul gest care ne dă curaj. De ce acest lucru? Ne-o spune psalmul responsorial care ne invită să-l lăudăm pe Domnul pentru că este bun şi pentru că îndurarea lui este veşnică.

Iată de ce astăzi, în duminica Divinei Îndurări, Dumnezeu ne oferă încă o dată dovada iubirii şi milostivirii sale faţă de omenire: ne face un cadou: ni-i dă pe cei doi papi ca model de fidelitate faţă de credinţă şi Biserică, aşa cum o va face după trei săptămâni cu episcopul martir Anton Durcovici sau la sfârşitul lunii mai cu Maica Speranţa de la Collevalenza care a fost precum sfânta Faustina apostola iubirii milostive şi a Divinei Îndurări.

Să-i fim recunoscători Domnului şi să-l slujim şi noi în iubire şi fidelitate continuă. Amin.

27 aprilie 2014

Pr. Alois Fechet

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
415 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 2-a a Paştelui:

Anul A
30 martie 2008 - Pr. Anton Despinescu
1 mai 2011 - Pr. Alois Hîrja
23 aprilie 2017 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]