Anul A
Duminica 1 din Postul Mare

Gen 2,7-9;3,1-7; Ps 50; Rom 5,12-19; Mt 4,1-11

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cu Miercurea Cenuşii a început Postul Mare; avem 40 de zile la dispoziţie pentru a ne converti, 40 de zile pentru că o adevărată convertire are nevoie de timp.

În limba latină termenul folosit pentru a desemna Postul Mare este Quadragesima, adică cifra 40. Aceste zile sunt nu numai de post, dar şi de pregătire la sărbătoarea Paştelui, după cum spune un document oficial al Bisericii: "Timpul Postului Mare are scopul de a pregăti pe credincioşi la sărbătoarea Paştelui; liturgia din Postul Mare ne conduce la celebrarea morţii şi Învierii Domnului (...) prin amintirea Botezului nostru şi a Pocăinţei, la care suntem invitaţi într-un mod deosebit". De aceea, Postul Mare se prezintă creştinilor ca un timp special: de seriozitate, de angajare la luptă împotriva păcatului, la o conştiinţă mai mare a demnităţii noastre. Şi trebuie să sperăm că va fi din nou un timp de maturizare creştină şi de îmbogăţire spirituală.

Cu Postul Mare revine, aşadar, cifra 40: ştim că este vorba de un număr simbolic, ce ne indică o provocare, o încercare, un examen, care premerge la ceva care este nou şi mare. După 40 de zile de potop, Dumnezeu a încheiat noul legământ cu Noe şi l-a pecetluit prin apariţia curcubeului; după 40 de ani de pustiu, Moise a format noul popor vrednic să intre în ţara făgăduită; locuitorilor din Ninive, Iona le-a oferit 40 de zile pentru convertirea lor la Dumnezeu; 40 sunt şi zilele petrecute de Isus în pustiu înainte de începerea misiunii sale publice; 40 de zile sunt şi zilele care preced sărbătoarea Paştelui. Cele 40 de zile care formează întregul arc al Postului Mare sunt un timp forte, un timp special de trezire spirituală, un timp de revenire la viaţa adevărată de credinţă.

Postul Mare devine timpul verificării fidelităţii noastre faţă de Dumnezeu: poate l-am trădat, poate l-am mutilat în modul nostru de a-l gândi, poate l-am dat uitării, şi toate acestea din laşitate, din interes, din oboseală, din nepăsare. De aceea, Postul Mare este timp de convertire, de întoarcere.

Orice civilizaţie îşi are luminile şi umbrele sale; astăzi umbrele par să fie cele ale indiferenţei, ale nepăsării, ale "trăirii ca şi cum Dumnezeu nu ar exista". Poate fi şi modul de a trăi ca într-un ţarc închis al bunăstării pământeşti, mereu mai sofisticat şi mereu mai periculos.

Şi diavolul ne împinge să intrăm în ţarcul său de consum, în biserica sa de condamnaţi, cu tehnicile de convingere pe cât de puternice, pe atât de rafinate, plăcute şi măgulitoare; adică prin tot felul de momeli şi ispite.

Şi aici se cuvine să facem o consideraţie despre prezenţa acestei fiinţe malefice, care este diavolul. Aş vrea să mă opresc mai întâi cu o consideraţie asupra diavolului, amintit de evanghelia de astăzi, nu pentru că ar fi o persoană importantă, dar pentru că este o fiinţă periculoasă.

Nu, nu trebuie să glumim cu diavolul, aşa cum au făcut Adam şi Eva (cum am auzit în prima lectură), ei care dialoghează şi "se înhăitează" cu Cel Rău: Cristos, înaintea diavolului, a rostit puţine cuvinte, precise, hotărâte, toate scoase din Sfânta Scriptură, ca şi cum a voit să indice că numai cuvântul lui Dumnezeu este capabil să alunge diavolul; Cristos nu a răspuns la ispitirile diavolului cu sofismele noastre complicate şi sau cu tratative. Diavolul era tot la fel de prezent pe timpul lui Isus, ca şi astăzi. Numai că noi nu dăm importanţă formelor sale de manifestare.

Diavolul pare să se fi întors şi mai mult în scenă şi actualitate.

Un scriitor italian, într-un text din operele sale, spunea că "diavolul s-a dus, a plecat, pentru că şi-a dat seama că oamenii au învăţat să facă mult mai bine meseria decât el". (L. Sciascia, Cavalerul şi moartea).

Deja înainte de acest scriitor, marele Göthe scrisese în opera sa Faust că oamenii "l-au alungat pe Marele Rău şi răii mai mici au rămas".

Se vorbeşte astăzi puţin despre diavol, despre prezenţa Celui Rău în mijlocul lumii. Pe de o parte credinţa în Cel Rău este catalogată ca fiind ceva de domeniul fanteziei sau ceva scos din mitologiile primitive; pe de altă parte creşte interesul pentru această fiinţă misterioasă şi tragică; altfel, cum se explică atâtea fenomene de magie, superstiţie, secte satanice, delicte inexplicabile, atrocităţi halucinante pe care le auzim în fiecare zi în mijloacele de comunicaţie?

Cum se explică faptul că unii, după exemplul unui Nietzsche, exaltă diavolul ca un erou plin de curaj, care aspiră la libertate şi frumuseţe, şi sfidează interdicţiile divinităţii, ca Prometeu. Un scriitor ateu exalta diavolul, spunând că "aduce omului sănătate şi lui Dumnezeu moarte". Că aduce sănătate, o ştiu prea bine oamenii corecţi şi credincioşi, ce fel de sănătate aduce: atâtea rele fizice şi morale de care suferă omenirea astăzi, ca şi imediat după căderea lui Adam! Realitatea este că puţini oameni se mai gândesc la diferitele manevre pe care le face diavolul în mijlocul nostru.

Cu cât o civilizaţie este diabolică, cu atât mai puţin crede în diavol. Dacă oamenii ar crede în existenţa diavolului, poate nu am asista la atâtea delicte şi decadenţă morală.

Prima duminică din Postul Mare ne aduce în faţă imaginea lui Isus ispitit de diavol în pustiu. Chiar şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost ispitit de diavol, aşa cum suntem şi noi ispitiţi de nenumărate ori pentru a săvârşi răul, păcatul.

Ce naiv este diavolul, am putea spune! Să-l ispitească chiar pe Cristos! Poate aşa se gândeşte cineva. Totuşi, cred că diavolul este atât de inteligent, încât nu pierde timpul fără folos. Este singurul lucru la care se pricepe cel mai bine şi cred că aceasta face "cinste" numelui său.

Diavol înseamnă "acuzator"; îi mai spune "satana" şi înseamnă "duşman ispititor"; îl numim demon, care apoi echivalează cu "geniu, zeitate", un "geniu malefic", plin de răutate. Şi apoi diavolul echivalează cu a fi mincinos; el se transformă în înger de lumină, şi de aceea i se potriveşte foarte bine şi numele de Lucifer, care înseamnă "purtător de lumină", o inteligenţă perversă, şireată, altfel nu ar putea să înşele pe oameni; o voinţă mereu activă, altfel nu ar putea să adune atâţia complici.

Isus îl numeşte "principele acestei lumi şi tatăl minciunii"; sfântul Petru îl prezintă pe Satana ca un "leu neobosit care rage şi caută să devoreze"; iar sfântul Paul ne îndreptă atenţia spre puterea sa tiranică numindu-l "falsul zeu al acestei lumi".

Aşadar, nu putea să scape acestui "principe al întunericului" figura luminoasă a lui Cristos. Şi ca unul care întinde curse, diavolul a încercat să-l ispitească pe Cristos după cele 40 de zile şi nopţi petrecute în pustiu în post şi rugăciune.

A fi ispitiţi este semn de măreţie, şi Cristos, mai mult decât alţii, şi-a arătat cu adevărat măreţie, învingându-l pe diavol pe parcursul celor trei tentative de a-l îndepărta de la adevărata sa menire.

Am citit în evanghelia de astăzi că ispitirile diavolului la adresa lui Cristos au fost trei, ispitiri care se succed pe trei scenarii diferite (în pustiu, în templu, pe munte).

Diavolul prezintă lui Cristos şi viitorilor săi ucenici, inclusiv nouă, creştinilor de astăzi, trei forme de religiozitate.

Prima este aceea a puterii economice: o Biserică bogată, o existenţă plină de bunuri până la saturaţie, cu condiţia de a ne asocia lui. Dar Isus proclamă: "Nu numai cu pâine trăieşte omul". Omului îi este foame, dar nu numai de pâine; îi este foame de adevăr, de frumuseţe, de veşnicie, de infinit, de Dumnezeu. Numai Dumnezeu singur poate potoli foamea omului.

A doua ispitire este aceea a puterii religioase, înţeleasă ca publicitate, magie, superstiţie. Isus este ispitit să "corecteze" planul Tatălui ceresc cu privire la misiunea lui Cristos: adică un mesianism glorios, nu plin de durere, victorios, zgomotos, plin de lucruri surprinzătoare. Diavolul îi propune un drum mai uşor şi mai rentabil, mai puţin sacrificiu şi mai mult succes! Isus nu acceptă să-l ispitească pe Dumnezeu, să pretindă de la el un miracol, dar acceptă să ducă până la capăt planul plin de mister, dar şi de durere al Tatălui prin jertfa crucii. Isus proclamă clar şi categoric: "Să nu ispiteşti pe Dumnezeu".

Omul devine adevărat fiu al lui Dumnezeu prin iubire şi nu prin afirmarea dezordonată de sine.

A treia ispitire este aceea a puterii politice: diavolul îi propune lui Isus să sacrifice adevărul în favoarea puterii, să se vândă Satanei, adică principelui minciunii, pentru un pic de putere pământească, să cumpere puterea lumească cu preţul adorării minciunii. Diavolul, ca un adevărat idol sacru, ca un monstru, cere dăruire absolută şi necondiţionată faţă de el. Însă, Isus proclamă categoric: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

De câte ori nu-l adorăm şi noi pe diavol, adică răul, păcatul, diviziunea, minciuna; şi de câte ori nu ne prosternăm şi noi înaintea lui, pentru nişte momeli trecătoare.

De câte ori numim noi, Dumnezeu ceea ce nu este Dumnezeu, ceea ce este o caricatură amară a lui Dumnezeu, în plăcere, putere, sau succes!

Isus ne spune în mod solemn: "Să-l cinsteşti pe Domnul Dumnezeul tău şi numai lui să i te închini!" Să nu te pleci în faţa nimănui, să nu te prosternezi niciodată, pleacă-te numai înaintea lui Dumnezeu. Ce demnitate şi ce libertate este să facem acest lucru!

Cine este mai asemănător lui Dumnezeu, omul Isus care adorându-l numai pe Tatăl, nu se apleacă în faţa niciunei puteri sau omul care pentru un pic de putere, succes, bunăstare, îşi pleacă genunchii înaintea diferiţilor idoli al momentului?

Neascultarea este calea ce duce la distrugerea persoanei. O demonstrează, în cazul lui Adam şi Eva, ruşinea de a fi goi, semn al armoniei pierdute dintre suflet şi trup, teama de Dumnezeu, diviziunea care se naşte între ei ca urmare a păcatului. Succesul diavolului este acceptarea păcatului, al cedării în ispită. De aceea, este importantă şi meditaţia asupra păcatului. Poate îl neglijăm de multe ori. Cine nu are simţul păcatului, cine a pierdut sensul păcatului, nu are nici simţul lui Dumnezeu. A medita asupra păcatului înseamnă a medita asupra măreţiei noastre care, din cauza păcatului, a pierdut şi pierde din strălucire. Un lucru este evident: păcatul este un refuz de a asculta de Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat cu Adam şi Eva.

În schimb, ascultarea însă este calea ce duce la plinătate, la iubire, la viaţă, la libertate, la demnitate, la domnia asupra lumii întregi.

Neascultarea este specifică sclavilor; ascultarea, în schimb, este specifică fiilor. Isus este modelul suprem al acestei ascultări filiale.

Timpul Postului Mare ne invită să medităm şi asupra păcatului, asupra păcatelor noastre, care sunt rodul diferitelor ispitiri ale diavolului şi ale neascultării noastre; numai cunoscând în profunzime ceea ce este în sufletul nostru, putem porni pe calea convertirii, a întoarcerii; numai aşa putem recupera adevărata noastră măreţie, demnitatea noastră, libertatea, vocaţia la viaţa veşnică.

Relatarea din evanghelia de astăzi despre ispitirea lui Isus, trebuie să provoace în noi o întrebare: am devenit creştini sau ne-am păstrat creştini? Iar textul evanghelic indică, de asemenea, condiţiile pentru a-l urma pe Cristos pe drumul său dureros şi victorios.

Şi noi suntem chemaţi să spunem "nu" primatului economiei (nu numai cu bunăstare trăieşte omul), să spunem "nu" primatului puterii (să nu-l ispitim pe Dumnezeu pentru lucruri spectaculoase), să spunem "nu" primatului politic (numai pe Dumnezeu să-l cinstim şi numai lui să ne închinăm).

A fost greşeala lui Adam şi Eva, deoarece ei au preferat calea uşoară, prin acel gest al lor de a mânca din pomul oprit, pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu.

Şi poporul evreu ducea dorul după ceapa şi usturoiul din Egipt; în cele din urmă acest popor îşi construieşte un nefolositor viţel de aur şi refuză să meargă pe calea dificilă spre libertate, libertatea pe care le-o oferă Dumnezeu prin ieşirea din sclavia Egiptului.

Calea dificilă nu trebuie să înspăimânte pe nimeni: legea vieţii şi experienţa cotidiană ne amintesc cât de frumoasă, dar şi cât de dificilă este această cale!

O căsătorie frumoasă nu se naşte în întregime frumoasă şi perfectă (ca Minerva în capul lui Zeus), dar ea trebuie cultivată şi îngrijită în fiecare zi ca o plantă plăpândă. Nimic mai frumos decât o familie unită, o comunitate autentică, deşi trece prin multe greutăţi!

Timpul Postului Mare este timp de convertire, de întoarcere la adevăratele valori, la o viaţă autentică de credinţă, la o viaţă nouă. Isus este omul nou care ne învaţă cum trebuie să respingem ispita diavolului, şi odată cu ispita, cum să respingem păcatul, ascultând de "orice cuvânt care vine de la Dumnezeu".

Fericitul papă Ioan al XXIII-lea, papa cel bun, care în curând va fi proclamat sfânt, spunea: "Sfântul post al Paştelui este un timp deosebit de potrivit pentru cei care doresc să trăiască după preceptele evangheliei, să se ridice din păcatele lor şi să-şi purifice sufletul".

"Astăzi dacă veţi auzi glasul Domnului, să nu vă împietriţi inimile voastre!"

Amin.

9 martie 2014

Ep. Aurel Percă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
488 accesari.

Alte predici pentru Duminica 1-a din Postul Mare:

Anul A
10 februarie 2008 - Pr. Toni-Mihăiţă Cântaciu
13 martie 2011 - Ep. Petru Gherghel
5 martie 2017 - Ep. Aurel Percă

[ Index predici şi predicatori ]