Anul A
Duminica a 3-a din Advent

Is 35,1-6.8.10; Ps 145; Iac 5,7-10; Mt 11,2-11

"Întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului este aproape"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Avem multe imagini ale lui Ioan Botezătorul. Îl cunoaştem ca ascet auster. În deşert se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Îl cunoaştem ca biciuitor al moravurilor. Se adresa farizeilor spunându-le: "Pui de vipere!". Îl cunoaştem ca vestitor al împărăţiei cerurilor: "Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor". Există, însă, o imagine pe care o cunoaştem mai puţin, o imagine pe care evanghelia de astăzi vrea să o propună atenţiei noastre. Şi este aceea a omului care are îndoieli. El, Ioan Botezătorul, pe care eram obişnuiţi să-l considerăm un personaj solid, un personaj de stâncă, şi chiar un pic colţos, ne apare în acest text al lui Matei ca o fiinţă fragilă, o fiinţă care experimentează dezolarea îndoielii. Aşa încât, îl întreabă pe Isus: "Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?". Este teribilă această îndoială. Însă face mai umană figura lui Ioan Botezătorul. Dacă înainte îl simţeam distant, departe de noi, acum ni se pare unul dintre noi, pentru că, asemenea nouă, şi el îndură scandalul non-sensului.

De fapt, întrebarea lui se naşte în cadrul unei situaţii profund tulburate. Ceea ce îl face pe Ioan să sufere nu este atât închisoarea, cu perspectiva unei morţi foarte apropiate, cât mai ales criza pe care sunt constrânse să le îndure certitudinile sale. Ioan prevăzuse şi prevestise o pedepsire aspră a celor răi. Şi acum află că Isus în loc să aducă acel foc care ar fi trebuit să ardă orice formă de pervertire, Isus stă la masă cu vameşii şi păcătoşii. Ioan era în închisoare pentru că denunţase în mod curajos adulterul regelui. Şi, între timp, auzea spunându-se că Isus acordă iertarea şi persoanelor care s-au pătat de acest păcat, de adulter. Deci, Ioan se afla într-o situaţie dificilă din punct de vedere psihologic şi din punct de vedere moral. De aceea, se poate înţelege întrebarea adresată lui Isus, ba chiar am vrea să vorbim nu numai de legitimitatea acestei întrebări, ci şi de valoarea îndoielii sale. Se poate face elogiul îndoielii? Sub un anumit profil s-ar părea că da.

Există o linişte a credinţei, care nu are nimic merituos. Se aseamănă mult cu pasivitatea, cu indiferenţa, cu inconştienţa. Ce credinţă este aceea care nu cunoaşte ceva din chinul lui Iob şi nu se lasă rănită de provocările care se nasc din durere? Putem noi să ne numim oameni care credem, cu credinţă, dacă de exemplu n-am suferit din cauza scandalului atâtor copii, atâtor persoane, care în număr înspăimântător îndură în toate părţile lumii orice formă de violenţă? Deci, dacă e adevărat că o credinţă complet liniştită, fără zgâlţâieli, fără tulburări, este o credinţă săracă, este la fel de adevărat că o anumită tensiune în cadrul credinţei ar putea să fie semnul rodniciei, al vitalităţii sale. Înseamnă că credinţa nu trebuie să o înţelegem ca pe un drum liniştit, un drum odihnitor, ci trebuie să o înţelegem ca pe o aventură, o aventură în care nimic nu este previzibil, nimic nu este sigur.

O încurajare de a cultiva un asemenea sentiment ne vine şi din cuvintele cardinalului Carlo Maria Martini, care spunea: "Consider că fiecar dintre noi poartă în sine un credincios şi un necredincios. Aceste două personaje îşi vorbesc, se critică reciproc, îşi pun întrebări şi alegerea finală, fie ea pentru credinţă sau pentru necredinţă sau îndoială, nu elimină niciodată pe celălalt interlocutor. În fiecare dintre noi sunt aceste două personaje: credinciosul şi necredinciosul".

Făcând referinţă la întrebarea lui Ioan, în acest moment putem să înţelegem mai bine şi poziţia celor care se întreabă dacă mântuirea mai poate să vină de la Isus sau nu cumva trebuie să fie căutată în altă parte. În altă parte. Adică? Acest "în altă parte" este ocupat de toate acele personaje care s-au arătat şi încă se arată pe scena istoriei ca salvatori, făcând să se creadă că ei au soluţia la toate problemele. Acest "în altă parte" este reprezentat şi de ideologii sau sisteme de viaţă, care propun să asigure tuturor un viitor sub semnul unei organizări raţionale eficiente. De aceea, credinţa simte că trebuie să-l interpeleze încă o dată pe Domnul, pentru a-l întreba: Putem spera că mântuirea despre care ne vorbeşti poate în vreun fel să devină vizibilă pentru ochii noştri? Ce anume ne oferi pentru a întări speranţa noastră şi pentru a nu trebui să îndurăm dezamăgiri care să ne pună în ispita de a căuta în altă parte o posibilă mântuire?

Am încheiat Anul Credinţei. Un an întreg am reflectat asupra conţinutului credinţei noastre. Şi iată că şi astăzi trebuie să-l interpelăm pe Isus. Putem spera încă să vedem şi noi cu ochii sufletului nostru această mântuire pe care ne-o promiţi? Credinţa adevărată, ca aceea a lui Ioan, încearcă să rezolve propriile tulburări, adresându-se, înainte de toate, celui care trezise atâtea speranţe. Ajută-ne să înţelegem! Acesta este strigătul celui care suferă datorită propriei credinţe şovăielnice.

Şi Isus ne răspunde, ne răspunde aşa cum i-a răspuns lui Ioan. Observăm că Isus nu vrea să se demonstreze pe sine însuşi. El nu se preocupă să afirme: Da, da, eu sunt Cristos! Nu! Lasă ca la această recunoaştere să ajungem noi, să ajungem noi de-a lungul unui parcurs care cere atenţie, cere răbdare. Folosind cuvintele profetului Isaia, Isus ne invită să dăm atenţie semnelor de mântuire pe care el le presară în istoria oamenilor. Este importantă atenţia, pentru că e vorba până la urmă, să le spunem aşa, sărace. Isus niciodată nu a pretins să rezolve problemele noastre cu minuni din acestea spectaculoase. Pasiunea lui Isus era aceea de a îngriji trupurile şi conştiinţelor cu răbdare şi cu încredere. De aceea, el îi privilegia cu prezenţa sa pe leproşi, pe cei posedaţi de duhuri rele, pe samariteni, pe vameşi, pe păcătoşi. În locul binelui, el a preferat bunătatea. Observăm că binele apare în programele tuturor celor care trag mulţimile după ei. Ştim cu ce retorică sunt capabili să celebreze marile valori. În schims, Isus propune revoluţia bunătăţii. A fi buni în mod gratuit, făcând multe gesturi mici de bunătate, chiar şi atunci când ar putea să apară nesemnificative, neproductive. Aceasta este bucuria pe care o găsim în evanghelie: Evangelii gaudium, Bucuria evangheliei. Este ceea ce ne învaţă Sfântul Părinte Francisc cu ultima exortaţie apostolică post-sinodală. El însuşi este un exemplu de bunătate. Se apleacă asupra celor săraci, asupra celor suferinzi, asupra celor de la periferie. Dacă noi practicăm această cale mică, nu vom schimba lumea, dar ne vom da seama, chiar şi când trecem prin multe îndoieli şi dificultăţi că acesta este lucrul cel mai frumos pe care l-a imaginat Dumnezeu pentru a transforma lumea. Nu este calea minunilor ieftine, ci este calea răbdării, a speranţei, a creşterii împărăţiei, ca a unui germen care se dezvoltă încet-încet, ia formă, ia vizibilitate.

"Priviţi agricultorul", ne spune în lectura a doua sfântul Iacob. Voia să ne spună: priviţi la truda lui, dar priviţi şi la speranţa lui. Pune-ţi inima şi sufletul dincolo de truda prezentă. Fericit cel care în timp ce mângâie fiecare mlădiţă care se naşte, este capabil să privească departe şi să viseze timpul plinătăţii.

"Întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului este aproape".

Lăudat să fie Isus Cristos!

15 decembrie 2013

Pr. Mihai Patraşcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
478 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 3-a din Advent:

Anul A
16 decembrie 2007 - Pr. Cornel Cadar
12 decembrie 2010 - Pr. Cristinel Fodor
11 decembrie 2016 - Pr. Daniel Iacobuţ

[ Index predici şi predicatori ]