Anul A
Toţi Sfinţii

Ap 7,2-4.9-14; Ps 23; 1In 3,1-3; Mt 5,1-12a

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Astăzi, în sărbătoarea tuturor sfinţilor, Biserica priveşte spre toţi aceia care, după o viaţă pământească plină de încercări, dureri şi bucurii, au fost primiţi în împărăţia cerului. Ei se bucură acum în faţa lui Dumnezeu, cel în care au crezut, pe care l-au iubit şi în care au sperat.

Noi ştim că după moarte, omului i se oferă trei posibilităţi: iadul, purgatoriul şi paradisul. Purgatoriul este ceva trecător, un loc de purificare. Iadul şi paradisul, însă, sunt veşnice.

Sărbătoarea de astăzi îi are în centru pe toţi cei care au ajuns în paradis, fiind în acelaşi timp o sărbătoare a bucuriei şi, concomitent, o sărbătoare a speranţei. De ce? Sunt mai multe motive.

Unul dintre ele îl poate constitui rememorarea botezului fiecăruia dintre noi, atunci când la picioarele altarului am fost însemnaţi cu sigiliul lui Dumnezeu. La botez, cu toţii, am primit un nume, un nume al unui sfânt din calendar, pentru a ne servi ca model şi patron în pelerinajul nostru pe acest pământ. Astfel, puterea lui Dumnezeu ne-a unit pe noi cu cei care ne-au precedat în credinţă.

În Vechiul Testament a fi sfânt însemna a fi separat, a fi pus deoparte. Pentru noi, creştinii, a fi sfinţi înseamnă a fi uniţi cu Mielul şi cu toţi sfinţii care şi-au spălat hainele în sângele său. De aici unitatea.

Contemplăm misterul comuniunii sfinţilor din cer şi de pe pământ. Cu toţii formăm un singur trup. Cu toţii suntem fii ai aceluiaşi Tată, cu toţii suntem sfinţiţi de acelaşi Duh. Aceasta este comuniunea sfinţilor, mărturisită şi în formula Crezului, realitatea constituită încă din această lume şi desăvârşită în ceea viitoare.

Poate că omul de astăzi nu mai aşteaptă viaţa cea veşnică sau, mai mult, poate chiar o consideră ca pe un mit depăşit. Persoana umană, prin natura sa, este proiectată spre ceva sublim, care o transcende. Avem întipărită în fiinţa noastră dorinţa după dreptate, adevăr, fericire deplină, chiar dorinţa după sfinţenie.

Despre viaţa veşnic fericită, papa Benedict al XVI-lea ne spune în scrisoarea enciclică Spe salvi - Mântuiţi prin speranţă - că viaţa nu este o succesiune continuă a zilelor din calendar, ci punctul maxim al fericirii, în care veşnicia ne îmbrăţişează, iar noi îmbrăţişăm veşnicia. Este o viaţă cufundată din plin în iubirea lui Dumnezeu, eliberată pentru totdeauna de rău şi de moarte, înveşmântată de comuniunea iubirii. Şi nu trebuie să uităm nicio clipă că veşnicia poate fi deja prezentă în centrul vieţii pământeşti trecătoare, aşa cum a fost pentru toţi sfinţii, atunci când sufletul, prin intermediul harului, este unit deja, şi nu încă, cu Dumnezeu. Astfel, toate trec, supărarea, necazul sau suferinţa, durerea, însăşi frica de moarte, doar Dumnezeu rămâne.

"Preaiubiţilor, vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dobândit-o nouă Tatăl", ne spune sfântul Ioan, "el a voit ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu şi suntem".

A deveni sfinţi înseamnă a împlini ceea ce deja suntem în demnitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu prin botez. Dumnezeu ne-a împăcat cu sine şi ne-a chemat la împărtăşirea vieţii sale. Toţi avem misiunea de a deveni sfinţi. Deci, trebuie să avem picioarele pe pământ, însă inima deja în cer. Gândul la viaţa sfinţilor, care va fi într-o zi şi a noastră, dă sens trăirii noastre zilnice.

Despre această posibilitate a tuturor oamenilor de a se sfinţi, ne vorbeşte şi prima lectură de astăzi. Apoi, am văzut numărul celor însemnaţi: 144.000 din toate triburile fiilor lui Israel. În interpretarea acestui număr, trebuie să ţinem cont că acest text face parte din genul literar apocaliptic, în care acţiunile, expresiile, numerele simbolice sunt extrem de frecvente. De fapt, 144.000 nu este decât produsul numărului 12 înmulţit cu el însuşi şi cu o mie. În Biblie, numărul 12 aplicat persoanelor îi desemnează întotdeauna pe cei aleşi. Astfel, se vorbeşte despre cele 12 triburi ale fiilor lui Israel, popor ales de Dumnezeu; cei 12 apostoli aleşi de Cristos; cele 12 porţi ale noului Ierusalim, prin care vor intra toţi cei aleşi. Numărul 1000 este considerat a fi numărul lui Dumnezeu. "În faţa ta, Doamne, 1000 de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut", spune psalmul 90, la versetul al patrulea. Acest număr semnifică totalitatea, perfecţiunea. Prin urmare, numărul 144.000 nu limitează nicidecum numărul sfinţilor, al celor aleşi, ci, dimpotrivă, exprimă universalitatea mântuirii, posibilitatea fiecărui om de a se sfinţi, de a fi mântuit. Completarea "o mulţime imensă pe care nimeni nu o poate număra din toate naţiunile şi rasele şi limbile" exclude orice condiţionare de timp sau de spaţiu, toţi se pot sfinţi, nimeni nu este exclus.

"Toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie", spune cu convingere şi Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium.

Participarea sfinţilor la victoria şi la regalitatea lui Isus Cristos este scoasă în evidenţă de mulţimea de oameni îmbrăcată cu veşminte albe şi ramuri de palmier în mâini. Mulţimea e adunată în faţa tronului unde stătea Mielul. Cei mântuiţi sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, culoare care în Cartea Apocalipsului indică victoria lui Cristos asupra morţii. Cei care le poartă vin din marea strâmtorare, unde şi-au spălat hainele în sângele Mielului făcându-le albe. Sfinţenia, deci, se primeşte de la Cristos, nu este doar o artă de a noastră.

Cum putem ajunge la sfinţenie? Care este calea cea mai sigură?

Una dintre surorile sfântului Toma de Aquino, l-a întrebat pe acesta ce trebuie să facă pentru a ajunge la sfinţenie, iar el a răspuns simplu: "Doreşte-o!". Secretul sfinţeniei se află în această dorinţă sinceră de a ne sfinţi.

Cu toţii trebuie să fim sfinţi. Calea sfinţeniei se alege prin aderarea le fericirile evanghelice, cale indicată de Isus în evanghelia de astăzi. Aceasta este cărarea pe care sfinţii şi sfintele au păşit.

Isus ne prezintă o listă a fericirilor, care îi permit credinciosului să experimenteze, încă aici pe pământ, o anticipare a paradisului. Fericirile prezentate de Isus sunt un fel de regulament pentru cei care vor să guste din frumuseţea sfinţeniei, din bucuria prezenţei lui Dumnezeu în inimile lor.

Enunţul fericirilor este asemenea formulărilor specifice unei constituţii. Însă, o constituţie stranie, care numeşti fericiţi pe cei săraci cu duhul; pe cei mâhniţi; sau pe cei blânzi; pe cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate; sau pe făcătorii de pace; sau pe cei milostivi; sau pe cei curaţi cu inima. Este o constituţie care vorbeşte mai degrabă despre datorii şi nu despre drepturi.

Ştim cu toţii că în lumea de astăzi mulţi sunt acei oameni care văd fericirea altfel decât ceea ce ne prezintă Isus. Omul zilelor noastre, reformulând Fericirile, ar spune astfel: "Fericiţi cei bogaţi, fericiţi cei care râd şi se distrează, fericiţi cei vicleni care nu sunt prinşi şi scapă nepedepsiţi, fericiţi cei care pretind, care cer şi obţin totul imediat, fericiţi cei puternici, fericiţi cei care duc războaie şi le câştigă sau fericiţi cei care îi persecută pe alţii".

Situaţiile pe care ni le prezintă Isus în Fericirile sale sunt diametral opuse de acestea din urmă. Sunt situaţii de dezlipire, de detaşare, atitudini de generozitate, de angajament, de dăruire. Pentru Isus, sfinţii sunt cei care trăiesc în felul acesta, sunt cei care în mod natural şi spontan trăiesc fericirile.

Şi aproape 400 de sfinţi pe care îi găsim în calendarul nostru, ne dovedesc că sfinţenia este posibilă, urmând programul Fericilor, indiferent de naţiune, de rasă, de limbă sau chiar de poziţie socială. Între ei găsim numele Sfintei Fecioare Maria şi al sfinţilor apostoli. Între ei se află prezenţi reprezentanţi ai clerului, papi, cum ar fi Leon cel Mare sau fericitul papă Ioan Paul al II-lea, episcopi, precum ar fi Policarp sau Augustin, preoţi, Ioan Maria Vianney, Maximilian Maria Kolbe, diaconi, precum Ştefan sau Laurenţiu. Între ei se află mulţi sfinţi laici, regi, cum ar fi regele Cazimir al Poloniei, regine, Elena şi Irina a Portugaliei, medici, precum Luca, Cosma sau Damian, tineri şi tinere, Alois de Gonzaga, Dominic Savio, Cecilia, Lucia sau Agneza, apoi Isidor, agricultorul, sau Zita, servitoarea, sau Iosif muncitorul.

Se povesteşte că un călugăr spăla într-o dimineaţă vesela mănăstirii. Îngerul Domnului i-a apărut şi l-a anunţat că i-a sosit ceasul să treacă la cele veşnice. Călugărul ar fi răspuns afirmativ imediat dar, văzând teancul de vase, i-a cerut îngerului o amânare. După câteva ore, a terminat cu această muncă şi s-a apucat de prăşit în grădina mănăstirii. Pe la amiază, i-a apărut îngerul iarăşi, dar şi de data aceasta a fost nevoit să-l amâne, deoarece călugărului îi venea greu să lase această activitate istovitoare altui frate. Terminând şi aici, călugărul s-a dus la infirmerie. Un frate era grav bolnav. Îngerul Domnului i-a apărut din nou călugărului, chiar când acesta îi oferea bolnavului nişte apă proaspătă. De această dată, îngerul şi-a dat singur seama că nu a ales momentul potrivit. Seara, târziu, întins pe patul său de scânduri, călugărul se simţea nespus de ostenit. Şi-a adus aminte că în timpul zilei, de trei ori îşi respinsese trecerea la cele veşnice şi s-a aruncat în genunchi, cerându-i Domnului să-l ia în împărăţia sa. "Tu eşti în împărăţia cerurilor, încă de azi dimineaţă", i-a răspuns îngerul care l-a aşteptat toată ziua.

Dorinţa de sfinţenie... unde se potoleşte aceasta? Răspunsul este: la altar, acolo unde slujirea şi comuniunea sfinţilor este deplină.

Spune Sfântul Părinte, Benedict al XVI-lea, în enciclica Deus Caritas est - Dumnezeu este iubire: "În sfinţi este evident cine merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci rămâne cu adevărat aproape de ei". Deci nu poate exista o ruptură între iubirea faţă de Dumnezeu manifestată în ataşamentul faţă de Euharistie şi iubirea faţă de aproapele, care găseşte mii şi mii de căi de manifestare, care sunt totodată mii de căi de sfinţire.

"Suntem fii, dar ceea ce vom fi nu s-a arătat încă", ne spune sfântul apostol Ioan în cea de a doua lectură de astăzi. Este foarte simplu: să ne gândim că acum suntem asemenea embrionului care urmează să se nască. Sfinţii sunt cei care deja s-au născut pentru cer.

Avem nevoie de o măsură a sfinţeniei? Căutăm un ceva care să ne ritmeze viaţa? Răspunsul este: iubirea, marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni, marea iubire a sfinţilor faţă de Dumnezeu, iubirea care trebuie pe noi toţi să ne mistuie, să ne purifice. Iubirea este principiul care animă sufletele sfinte, atât aici, pe pământ, cât şi sus, în cer. Ele tind, sufletele, spre plinătatea iubirii.

Parafrazând-o pe sfânta Tereza, găsim răspunsul: Cheia sfinţeniei este iubirea, iubirea care ne umple sufletele. Fiecare dintre noi este asemenea unei amfore: în timpul vieţii noastre pământeşti ne umplem de iubire. Sfinţii sunt astfel de vase dar toate, absolut toate, sunt pline cu desăvârşire de iubire, sunt pline ochi, cum am spune noi.

Cu toţii trebuie să fim sfinţi. Nu putem alege noi cât de mari să fim. Aceasta a hotărât-o deja cel de trei ori Sfânt. Însă noi, noi alegem cu cât de multă iubire ne umplem. Fericirea în ceruri nu va consta în mărirea noastră, ci în plinătatea iubirii pe care o purtăm în suflet.

Sfânta Fecioară Maria, regina tuturor sfinţilor, care străluceşte între toţi sfinţii ca cea mai umilă şi mai mare între creaturi, ea, cea plină de darul sfinţeniei, să ne mijlocească înţelepciune în alegerea permanentă a vieţii veşnice, a vieţii din lumea care va veni, aşa cum mărturisim în Crez, a cărei venire o putem grăbi cu convertirea noastră sinceră şi cu faptele noastre de iubire.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Să ne încredinţăm mamei noastre cereşti şi să o rugăm cu speranţa înflăcărată de a ne regăsi şi noi, cu toţii, într-o zi, în mulţimea glorioasă a sfinţilor. Amin.

1 noiembrie 2011

Pr. Cristinel Farcaş

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
426 accesari.

Alte predici pentru Toţi Sfinţii:

Anul A
1 noiembrie 2008 - Pr. Isidor Mocanu
1 noiembrie 2014 - Pr. Mihai Pătraşcu
1 noiembrie 2017 - Ep. Aurel Percă

[ Index predici şi predicatori ]