Anul A
Trupul şi Sângele Domnului

Dt 8,2-3.14-16; Ps 147; 1Cor 10,16-17; In 6,51-58

"Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer.

Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci!" (In 6,51).

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Nu cu mulţi ani în urmă, în timpul comunismului, pe multe combine de cereale, hambare sau grânare puteai citi această lozincă: "Pâinea este viaţă". Această lozincă scurtă, dincolo de semnificaţia ei vădit materialistă, are şi un înţeles profund. Pâinea este legată de viaţă, iar oamenilor le este foarte greu să-şi imagineze viaţa fără pâine. Atunci când cineva suferă de foame, primul impuls este acela de a cere pâine. Dumnezeu ştie că omul are nevoie în fiecare zi de pâine. De aceea, Domnul Isus, învăţându-ne rugăciunea Tatăl nostru, ne-a invitat să ne adresăm Tatălui nostru ceresc cu aceste cuvinte: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!" Pâinea pe care o avem pe masă în fiecare zi, nu trebuie să uităm asta, este, înainte de toate, un dar şi o binecuvântare din partea lui Dumnezeu pentru care trebuie să-i mulţumim.

Dar tot Isus, care ne-a învăţat să cerem pâinea materială atât de necesară pentru viaţa trupului, a spus odată: "Nu numai cu pâine trăieşte omul". Cu alte cuvinte, nu este suficient pentru om să-şi hrănească doar trupul. Chiar dacă va avea din belşug pâinea materială, el poate rămâne flămând, nefericit. Pâinea materială nu poate potoli niciodată foamea inimii şi aspiraţiile profunde ale naturii noastre umane. La ce îi folosesc toate bogăţiile lumii celui care se simte singur, celui care îşi pierde o persoană dragă, celui care se simte stors de remuşcări sau celui care tremură în faţa morţii?

Dacă pentru pâinea materială are grijă industria gastronomică să ne ofere ceea ce avem nevoie, este ceva mai greu, cel puţin aparent, de a găsi pâinea spirituală de care avem nevoie. Oricum, gama este variată şi în acest sector.

Unii se hrănesc cu pâinea urii, a duşmăniei, a dispreţului. Ei aşteaptă mereu ziua revanşei, a răzbunării: pâinea lor este amară şi nu potoleşte deloc foamea inimii.

Alţii se hrănesc cu pâinea plăcerii; ei cred că aceasta este pâinea de care are nevoie inima. Dar imediat ce o consumă îşi dau seama că s-au înşelat amarnic.

Sunt şi unii care se hrănesc cu iluzii şi visuri; ei cred că viaţa este un roman, o telenovelă, şi îşi aşteaptă şansa, norocul. Pâinea lor este fără substanţă şi nu hrăneşte, ci doar adânceşte sentimentul de foame.

Există, din fericire, şi alte pâini, alte alimente ale inimii care nu au gustul eşecului. Unii trăiesc o nobilă ambiţie, alţii se hrănesc cu bucuria muncii, bucuria sportului, bucuria studiului sau a cercetării ştiinţifice, bucuria de a sluji ţara sau lumea. Mulţi sunt cei care caută pâinea prieteniei şi a iubirii. Toate acestea reprezintă pâini cu care se hrănesc inimile noastre, pâini pentru care trebuie să ştim, de asemenea, să-i mulţumim Domnului.

Dar, cu toate acestea, nici ele nu sunt capabile singure să potolească în întregime foamea inimilor noastre. Sunt doar bucurii pământeşti şi limitate. Cine iubeşte foarte mult o persoană apropiată va suferi la un moment dat durerea despărţirii; când iubeşti efortul, bucuria studiului şi a muncii, vei experimenta odată că puterile ţi-au scăzut şi că nu te mai poţi hrăni cu ele. Sportivul va îmbătrâni şi va privi cu nostalgie vremea când avea 20 de ani. Sau ce se întâmplă dacă la o vârstă fragedă, sau chiar în tinereţe, eşti răpus de o boală? Care va mai fi pâinea în astfel de condiţii?

Aşadar, munca, studiul, sportul, prietenia, chiar dacă sunt valori incontestabile, sunt incapabile să ne hrănească pe deplin, pentru că se găseşte în noi, în fiecare dintre noi, o foame nepotolită, o foame de veşnicie; nu doar dorinţa de a ne prelungi viaţa şi trăirile noastre şi dincolo de moarte, dar dorinţa de a fi în comuniune încă de aici cu veşnicia.

Oare care este această pâinea spirituală de care avem atâta nevoie?

Dacă vom deschide evangheliile vom descoperi oameni care au cunoscut şi ei aceeaşi foame.

Femeia samariteană a mâncat pâinea luxului şi a poftei; dar aceasta nu a hrănit-o; ea căuta o altă pâine.

Vameşul Levi avea pâine materială din belşug. Dar, cu toate acestea, el, în realitate, asemenea fiului risipitor, murea de foame.

Nicodim, intelectualul, se hrănea cu pâinea ştiinţei; se alimenta cu pâinea filozofiei, a gloriei, cea care i-a adus succesul între marii învăţaţi ai timpului din Ierusalim. Dar această pâine nu îi era suficientă, pentru că nu putea da un răspuns la întrebarea: "Ce trebuie să fac pentru a avea viaţa veşnică?"

Maria Magdalena a cunoscut o mare iubire, o pasiune vinovată care i-a adus multe clipe de plăcere. Dar beţia plăcerii a trecut şi rămâne cu un iremediabil sentiment de vinovăţie. Se simţea distrusă. Îi era foame.

Toţi aceştia au simţit foamea unei vieţi noi, foamea de veşnicie, de o iubire care să fie mai puternică decât păcatul, mai puternică decât moartea.

Aceştia şi mulţi alţii, ne spune Sfânta Scriptură, s-au pus în mişcare şi au ajuns la cel care a zis: "Eu sunt pâinea vieţii, pâinea care coboară din cer şi dă viaţă lumii. Dacă cineva mănâncă din această pâine, va trăi în veci". Pe aceştia şi pe mulţi alţii, evangheliile ni-i prezintă după întâlnirea cu Cristos transfiguraţi, mulţumiţi, împliniţi de prezenţa lui Cristos. "La cine să mergem, Doamne, tu ai cuvintele vieţii veşnice", "Domnul meu şi Dumnezeul meu".

Acest Cristos care a împlinit atâtea visuri, care a schimbat vieţile atâtor oameni, care a potolit foamea atâtor inimi, în iubirea sa nemărginită a ales să rămână prezent cu noi şi în noi, până la sfârşitul veacurilor, oferindu-se ca hrană pentru sufletele noastre. Acesta este marele mister pe care îl celebrăm noi astăzi: misterul prezenţei lui Cristos în mijlocul nostru în Euharistie, hrana cea vie de care avem cu toţii atâta nevoie.

În general, Biserica îşi trăieşte existenţa fără prea mult zgomot. Isus însuşi este tăcut pe altarele bisericilor noastre. Dar este o zi pe an în care Biserica vie, formată din noi, credincioşii, nu poate să tacă. Ea iese pe străzile satelor şi oraşelor pentru a da o mărturie publică despre credinţa ei în prezenţa sacramentală a lui Cristos în mijlocul nostru. Sărbătoarea de astăzi este, într-adevăr, o adevărată explozie de bucurie şi de recunoştinţă din partea Bisericii întregi faţă de darul prin excelenţă al lui Dumnezeu, care este sfânta Euharistie. Să ne gândim doar la sfântul Ioan al Crucii care, potrivit lui Ioan de Avila, dansa pur şi simplu în jurul preasfântului sacrament, în timpul procesiunii de Joia Verde, exprimându-şi, astfel, bucuria faţă de acest dar divin.

Toate celebrările, toate procesiunile care au loc astăzi şi duminica următoare în lumea întreagă reprezintă un imens strigăt de bucurie care se înalţă din toate colţurile pământului spre cer, spre tronul dumnezeirii, pentru că Dumnezeu a voit să rămână atât de aproape de noi, atât de accesibil nouă, pentru că a voit să devină pâine, adevărata pâine din cer, pâinea vieţii, singura capabilă să împlinească dorurile cele mai profunde ale inimilor noastre.

Iată ce sărbătorim noi astăzi: misterul prezenţei reale a lui Isus în pâinea euharistică. Această pâine din cer pe care atâţia bolnavi şi bătrâni o aşteaptă cu lacrimi în ochi când merge preotul în vizită la ei la prima vineri din lună sau în spitale; această pâine după care suspină de dor atâţia oameni, mobilizaţi în patul suferinţei. Această pâine fără de care mulţi creştini nu pot lăsa nici măcar o zi să treacă fără a o primi ca hrană pentru sufletele lor. Această pâine care aduce atâta alinare în încercare, atâta speranţă în inimile deznădăjduite, atâta pace şi bucurie în sufletele celor care o primesc cu credinţă. Această pâine pe care o caută chiar şi aceia care nu-şi dau seama că o caută. Această pâine, care este Cristos însuşi.

În decursul secolelor, mulţi au fost aceia care au considerat Euharistia singura lor bogăţie. Mulţi sfinţi au făcut din ea centrul vieţii lor şi centrul fiecărei zile. Cristos din Euharistie a fost, de exemplu, secretul fericitei Tereza de Calcutta, care începea fiecare zi cu sfânta Liturghie şi o termina cu o adoraţie prelungită în faţa preasfântului sacrament. Cristos prezent în sacramentul altarului a fost şi forţa fericitului papă Ioan Paul al II-lea care stătea ore în şir, mai ales noaptea, în capela sa, prosternat la pământ în rugăciune. Euharistia, pe care o celebrau în ascuns, a fost darul care i-a întărit pe preoţi şi credincioşi în temniţele comuniste.

Cristos prezent în Euharistie este sau poate deveni şi forţa noastră. El ne spune astăzi fiecăruia: "Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi [...] Eu sunt pâinea vieţii". Da, el ştie că ne este foame şi că inimile noastre sunt neliniştite până când nu-l vor găsi pe dânsul. El ştie că suntem adesea afectaţi; ştie că pâinea noastră este de prea multe ori amestecată cu lacrimi, cu eşecuri şi dezamăgiri, cu dificultăţi şi probleme cu care ne întâlnim la fiecare pas. El ştie toate acestea şi ni se oferă ca pâine a vieţii. Să-l primim, să ne bucurăm şi să-i mulţumim!

Cât de frumos ni se adresa fericitul Ioan Paul al II-lea în urmă cu câţiva ani: "Uniţi-vă cu Cristos, printr-o participare reală şi profundă la sacramentul Euharistiei. Apropiaţi-vă cât mai des de sfânta Împărtăşanie pentru a-l primi pe Dumnezeu însuşi. În tabernacolul fiecărei biserici, Dumnezeu este prezent în mod real: Vorbiţi-i, rugaţi-l, ascultaţi-l! Creştinilor, nu vă îndepărtaţi de acest Dumnezeu care vă iubeşte nespus şi vi se oferă ca hrană în Euharistie".

23 iunie 2011

Pr. Vasile Petrişor

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
587 accesari.

Alte predici pentru Trupul şi Sângele Domnului:

Anul A
22 mai 2008 - Pr. Florin Spătariu
19 iunie 2014 - Pr. Petru Sescu
15 iunie 2017 - Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ Index predici şi predicatori ]