Anul A
Duminica a 29-a de peste an

Is 45,1.4-6; Ps 95; 1Tes 1,1-5b; Mt 22,15-21

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

"Nu vă fie teamă să-l acceptaţi pe Isus şi puterea sa. Iar cu puterea lui Isus să-l slujiţi pe om şi omenirea întreagă. Nu vă fie teamă! Deschideţi, sau, mai bine zis, deschideţi larg porţile lui Cristos! Puterii sale mântuitoare deschideţi hotarele statelor, sistemele economice, precum şi cele politice. Nu vă fie teamă! Numai Cristos ştie ce este înlăuntrul omului. Doar el. Astăzi, ca mai mereu, omul nu ştie ce poartă în interiorul său, în profunzimea inimii sale sau a sufletului său. Atât de des este nesigur, cât priveşte sensul vieţii sale pe acest pământ. Este copleşit de îndoiala care se schimbă, nu de puţine ori, în disperare. Permiteţi, vă rog, vă implor cu umilinţă şi încredere, permite-ţi-i lui Cristos să-i vorbească omului, pentru că doar el are cuvinte de viaţă. Da, de viaţă veşnică!"

Aşa îşi începea fericitul Ioan Paul al II-lea misiunea sa de păstor al Bisericii Universale. Şi am citat doar un fragment din această omilie de acum celebră, întrucât astăzi se împlinesc 33 de ani de la alegerea sa ca papă. Pe lângă aceasta, săptămâna care urmează, sâmbătă, 22 octombrie, avem şi prima sărbătoare liturgică a fericitului Ioan Paul al II-lea, şi dieceza noastră se bucură deja de o biserică dedicată lui, la Poiana Micului. Pe urmele sale şi actualul papă, Benedict al XVI-lea, tot în discursul său de început al slujirii sale petrine, pronunţa aceleaşi cuvinte: "Să nu vă fie teamă de Cristos. El nu ia nimic, dar dăruieşte totul. Deschideţi, deschideţi larg porţile lui Cristos şi veţi afla viaţa adevărată".

Ioan Paul al II-lea vorbea de un conflict, de dubiu şi de disperare, conflict prezent în inima omului şi, mai vorbea el, de incapacitatea omului de a cunoaşte în realitate ceea ce este în interiorul său, idee pomenită, indirect, şi de papa Benedict.

Ei bine, cu toţii simţim greutatea multor întrebări, care apasă viaţa noastră de fiecare zi şi, nu în ultimul rând, apasă şi credinţa noastră. Da, pentru că există o dorinţă puternică în noi, aceea de a reuşi să unim utilul sau necesarul cu profunzimea, locul de muncă cu Biserica, portofelul cu rozariul, politica cu credinţa, existenţa cu credinţa, profanul cu sacrul. Şi nu este chiar la îndemâna oricui să rămână senin în această privinţă, seninătate ce vine din conştiinţa de a fi reuşit să faci să convieţuiască în mod corect aceste realităţi aparent contrare.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cuvântul Domnului încredinţat nouă în această duminică vrea să dăruiască un plus de seninătate şi în această privinţă. Şi o face clarificând nişte priorităţi pe care noi, oamenii, când din slăbiciune omenească, când din neglijenţă, când din anumite dorinţe necontrolate, ajungem să ne complicăm atât de mult, încât apoi nu mai ştim ce este cu adevărat important şi ce nu.

Este vorba de locul pe care trebuie să-l aibă între priorităţile noastre implicarea noastră în viaţa comunităţii. Deşi intenţia fariseilor şi a adepţilor lui Irod nu era aceea de a rezolva dilema corectitudinii plătirii impozitelor faţă de puterea romană dominatoare, ci, intenţia lor era aceea de a-l pune în încurcătură pe Isus şi astfel să aibă un motiv în plus să-l condamne, Isus dă dovadă, încă o dată, că are o scară de valori foarte bine definită.

Deja în capitolul 17, câteva capitole înaintea capitolului din care am citit astăzi un fragment, Matei relatează cum Isus, deşi era conştient de faptul că fiii nu plătesc taxa pentru că stau în casa propriului tată, spun, deja în capitolul 17 Isus îi porunceşte lui Petru să achite taxa de doi dinari fixată de autorităţile templului.

Contextul discuţiei dintre evanghelia propusă în această duminică este un pic diferit. Repet, deşi interlocutorii lui Isus pun problema corectitudinii plătirii taxelor, de fapt, pe ei nu-i interesează în primul rând acest lucru, ci voiau să-i întindă o cursă lui Isus, folosindu-se de o situaţie, atunci, ca şi acum, delicată, şi foarte concretă, anume, aceea a impozitului, a participării la cheltuielile comunităţii. Trebuie remarcat cât de bine era gândită această provocare: orice răspuns pe care Isus l-ar fi dat, i-ar fi atras condamnarea, fie din partea poporului, în cazul în care ar fi răspuns că trebuie plătit impozitul, fie din partea irodienilor, dacă ar fi fost împotrivă, întrucât irodienii erau colaboratori cu puterea dominantă, cu puterea romană.

Şi, totuşi, este deosebit de semnificativ răspunsul devenit proverbial, răspunsul lui Isus: "Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu". Mulţi au interpretat răspunsul acesta diplomatic, ca fiind o afirmare a separării politicii de religie sau chiar o enunţare a inoportunităţii de a fi amestecate. În realitate, acest răspuns dovedeşte în primul rând faptul că pentru Isus erau clare unele lucruri, anume că pe primul loc în viaţa sa era Dumnezeu, iar celelalte, inclusiv taxele, se rotesc în jurul relaţiei cu Dumnezeu. Şi spunea Isus în capitolul 17: "Ca să nu scandalizăm, mergi şi plăteşte", îi spune lui Petru.

De fapt, prima lectură pune în evidenţă foarte incisiv acest lucru, atunci când, fiindu-i atribuite lui Cirus, regele persan şi păgân, caracteristici profetice. Şi spune textul: "L-am luat de mână, te-am chemat pe nume" şi apoi, caracteristici mesianice, i se adresează folosind termenul de "uns", "consacrat". Bine, prima lectură insistă asupra faptului că, la urma urmelor, Domnul este cel care trebuie să fie pe primul loc în orice ierarhie: "Eu sunt Domnul şi nu este altul", se spune două ori în această primă lectură pe care am ascultat-o împreună, astăzi.

Aşadar, ceea ce este important în viaţa noastră este această convingere: Domnul este cel care trebuie să fie pe primul loc. Şi atât timp cât această prioritate este reală, este autentică, deja lumea începe să se schimbe în bine, harul şi pacea capătă mai mult spaţiu şi în comunitatea civilă, iar credinţa este dovedită şi mărturisită prin fapte.

Cineva ar putea să remarce faptul că Isus nu răspunde explicit la întrebarea asupra dreptăţii plătirii impozitelor. Lucrul acesta îl va face sfântul Paul în Scrisoarea către Romani, în capitolul 13, atunci când va spune: "Oricine să se supună autoritătăţilor rânduite, pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, ele sunt rânduite de Dumnezeu. Aşadar, să vă supuneţi nu doar din cauza pedepsei, ci din conştiinţă. Doar pentru aceasta să plătiţi şi impozite, pentru că cei care îndeplinesc această misiune sunt slujitori ai lui Dumnezeu", spune sfântul Paul în capitolul 13 către romani.

Însă Isus nu răspunde. Nu răspunde prin cuvinte, pentru că o făcuse deja prin exemplul dat, deşi ştia că era nedrept, percepând bine ce se ascundea în spatele întrebării, şi anume ipocrizia, şi mai ales cunoscând confuzia din inima fariseilor şi a irodienilor. Pe Isus îl interesează să sublinieze rolul pe care Dumnezeu trebuie să-l aibă faţă de celelalte realităţi ale vieţii. Cu foarte mare probabilitate, tocmai această cunoştinţă, tocmai această cunoaştere a lui Isus, trebuie să fi fost motivul pentru care răspunsul pe care-l dă a provocat uimirea interlocutorilor săi. Isus cunoştea care era adevărul din inima lor.

În faţa Domnului şi a cuvântului său viu şi plin de putere, dacă avem curajul să ne lăsăm provocaţi de el, putem găsi soluţii pentru orice dilemă a noastră, inclusiv cele legate de dreptatea socială sau de relaţia cu autoritatea. Nu avem multe ancore de salvare într-o lume în care e mai important, se pare, nu atât căutarea adevărului adevărat, ci punerea în încurcătură a celuilalt. Doar pentru cel care vrea cu adevărat să se mântuiască, să ajungă la plinătatea omenităţii sale, relaţia vie cu Domnul este fundamentală.

Spunea sfânta Tereza de Avila, a cărei sărbătoare am avut-o ieri: "Cine îl are ca prieten pe Cristos Isus şi urmează un conducător aşa de mărinimos ca el, poate să abordeze orice, pentru că Isus ajută, Isus dă putere, nu înşală pe nimeni, niciodată, şi iubeşte în mod sincer". Cred că această convingere poate să-mi dea curajul, nu doar de a suporta sistemele politice, nu arareori complexe, dificile, ba chiar agresive şi nedrepte faţă de oameni, ci de a da o mărturie, cu deplină convingere, cum spunea cea de a doua lectură, despre frumuseţea de a crede, despre frumuseţea de a avea alături un Dumnezeu care nu ne lasă singuri şi care se foloseşte de orice şi de oricine, pentru a ne călăuzi spre viaţa deplină, spre viaţa veşnică. Cât de folositor, cât de util ar fi să avem această convingere, că Domnul ne este alături, chiar şi atunci când nu-l simţim, chiar şi atunci când ni se pare că nedreptatea lumii în care trăim ne copleşeşte.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Să avem curajul să deschidem porţile vieţii inimii noastre lui Cristos, singurul care poate să dea răspuns întrebărilor noastre celor mai profunde şi delicate. Să nu ne fie teamă să ne apropiem sincer de Domnul. Nu se poate să nu simţim prezenţa sa, ori de câte ori ne apropiem de el cu inimă sinceră.

Spunea rugăciunea de la începutul Sfintei Liturghii următoarele cuvinte: "Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul, să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-i slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită". Doar astfel vom putea să devenim pentru ceilalţi oameni nişte făclii mereu aprinse şi să-i provocăm să înalţe Domnului recunoştinţa şi cântarea ce i se cuvine, cântare sugerată şi de psalmul din această duminică, din care citez prima strofă: "Cântaţi Domnului un cântec nou!/Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului!/Vestiţi printre neamuri gloria lui, tuturor popoarelor, minunile sale!".

Să ne dea Domnul harul să putem deschide larg poarta inimii noastre, pentru că numai el este mare şi vrednic de toată lauda şi recunoştinţa.

Lăudat să fie Isus Cristos!

16 octombrie 2011

Pr. Eduard Patraşcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
473 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 29-a de peste an:

Anul A
19 octombrie 2008 - Pr. Claudiu Iştoc
19 octombrie 2014 - Pr. Florin-Petru Sescu
22 octombrie 2017 - Pr. Iosif Iacob

[ Index predici şi predicatori ]