Anul A
Duminica a 25-a de peste an

Is 55,6-9; Ps 144; Fil 1,20c-24.27a; Mt 20,1-16a

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Despre această parabolă am o amintire din copilărie. Eram singurul ministrant din timpul săptămânii (copilul care îl ajută pe preot la Sfânta Liturghie). Deşi eram mic, mama mea - Dumnezeu s-o odihnească! -, mă dădea jos din pat pentru slujba de la 5.30 dimineaţă, rostind acelaşi refren: "Grăbeşte-te, trebuie să mergi la Liturghie! Dacă nu mergi tu, care stai aproape de biserică, ştii bine că nu merge nimeni". Eu mă îndreptam spre biserică bombănind şi încercând să deschid, cât de cât, pleoapele, sau, uneori, de-a dreptul plângând. Vara mai mergea cum mergea, dar iarna, la 5.30... Mă întorceam îngheţat bocnă. Parohul nu-mi dădea nici măcar o bomboană, spunând că şi pentru înmormântări şi pentru cununii vom încheia conturile la începutul anului următor, la binecuvântarea caselor. Dar atunci, sacristia era plină de nenumăraţi alţi ministranţi concurenţi, care dădeau adevărate lupte pentru hainele de ministranţi. Iar eu mă întrebam de ce nunţile şi înmormântările nu se făceau tot înainte de răsăritul soarelui. Totul se împărţea în mod egal. Într-o zi i-am spus părintelui paroh că eu vin în fiecare zi şi că de abia mai duc misalul acela mare, cu tot cu suport, pe când aceştia vin numai la sărbători şi când trebuie să primească ceva; nu muncesc nici măcar o oră. Nici nu mai ştiu ce mi-a răspuns. Cred că mi-a explicat parabola de azi. Dar eu mă gândeam că cei de la ultima oră se asemănau cu colegii mei. Nu că n-ar fi avut de muncă. Au vrut să doarmă mai mult şi nu aveau pe cineva care să-i dea jos din pat la ora 5, aşa cum mi se întâmpla mie. Iar mama îmi şoptea liniştită: "Vezi, tu trebuie să fii bucuros că ai privilegiul să slujeşti la altar. Acela este adevăratul premiu pentru tine, dacă îţi dai seama de ceea ce faci şi pentru cine o faci". "De mâine am să las privilegiul acesta colegilor mei", spuneam eu. Dar, bine-nţeles, a doua zi, la ora obişnuită, mă trezea iar.

Parabola de azi nu este uşoară. Ea ne învaţă că răsplata depinde numai de bunătatea Domnului şi nu de oboseala sau de pretenţiile noastre virtuoase şi constă - după exegeza mamei - în bucuria de a face ceva pentru el, de a respecta legea sa.

Este o scenă tipică mediului agricol palestinian, dar se potriveşte multor şomeri de azi. Aşadar, un gospodar iese dis de dimineaţă ca să angajeze lucrători pentru via sa. Adună un prim grup, se înţelege cu ei asupra salariului - un dinar pe zi - şi-i trimite în vie. Repetă operaţiunea pe la ora 9, apoi la 3 după-amiază angajează alţi şomeri. Pe la 5 după-amiază mai găseşte câţiva: De ce staţi aici şi pierdeţi vremea? Nimeni nu ne-a dat de muncă. Vă iau eu, mergeţi în via mea. Aceştia din urmă vor lucra, ce-i drept, o singură oră. Seara, la momentul plăţii, ultimii sunt cei dintâi care primesc dinarul. Până acum nimeni nu are nimic de spus, cu atât mai mult cu cât cei dintâi se gândesc - pe bună dreptate - că, dacă aceştia din urmă au primit un dinar pentru o oră de lucru, ei, care au lucrat toată ziua, vor primi de 12 ori mai mult. Însă ei văd că primesc un singur dinar, cel prevăzut de contractul de dimineaţă. La acest punct, iată un murmur care se transformă într-un protest explicit. Se strigă împotriva nedreptăţii. Stăpânul îl abordează pe unul dintre zilieri şi-i spune: Prietene, nu ţi-am făcut nicio nedreptate, nu ne-am înţeles pentru o anumită sumă? Ei bine, ai primit-o! Deci, nu ai nimic să-mi reproşezi. Ia ceea ce ţi se cuvine şi dă-i drumul. Eu sunt liber, fiind vorba de banii mei, să dau şi ultimului cât ţi-am dat ţie. Nu pot să fac ce vreau cu lucrurile mele?

În Vechiul Testament via era simbolul poporului lui Dumnezeu. Să ne amintim de renumita Cântare a viei din Cartea profetului Isaia, capitolul 5. De aceea, subliniem imediat acea constatare amară: Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?

Parabola ne spune că putem fi buni lucrători, dar să fim bolnavi de ochi rău. Să spunem adevărul: este mai uşor să acceptăm severitatea lui Dumnezeu, decât milostivirea sa. Mai uşor acceptăm pedepsele sale decât generozitatea sa. Şi totuşi, proba cea mai importantă la care este supus creştinul este tocmai aceasta: Eşti capabil să accepţi bunătatea Domnului? Eşti capabil să nu bombăneşti atunci când iartă, când compătimeşte, când uită ofensele, când este răbdător şi generos cu cel care a greşit? Eşti dispus să ierţi lui Dumnezeu "nedreptatea" sa, rezişti la ispita de a-l învăţa tu pe Dumnezeu cum trebuie să fie Dumnezeu?

Necazul nostru este invidia, ochiul rău, meschinăria. Nu suntem dispuşi să sărbătorim atunci când Dumnezeu îl sărbătoreşte pe cel care nu merită. Milostivirea infinită a lui Dumnezeu are un singur duşman: ochiul rău. Dar cel care are ochi rău şi nu caută să se vindece este şi duşmanul său propriu, deoarece riscă să-şi piardă veşnicia.

Dacă nu călcăm în picioare mentalitatea noastră de mercenari, dacă aşteptăm viaţa veşnică drept recompensa justă care ni se cuvenea pentru meritele noastre, ne blocăm posibilitatea de a ne mira, la fel ca lucrătorii din ceasul al 11-lea în faţa generozităţii stăpânului. Ne vom petrece veşnicia numărând meritele noastre, confruntându-le cu cele ale altora. Aici ideea fundamentală este că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se pot exprima în termeni de justiţie, ci sunt reglementate numai de har. Nu se pot reduce la "a da" şi "a avea", la muncă şi salariul just; totul este har.

Ce stăpân minunat! Mai mult decât stăpânul viei, el este stăpânul propriei generozităţi, străbate străzile la fiecare ceas al zilei, îi cheamă pe toţi, tuturor le repetă propunerile sale, nu se uită la subtilităţi, nu supune la probe de aptitudini, singura condiţie este să răspundă la apel atunci când sunt chemaţi. Nici măcar nu se uită la ceas. Pentru el oricând este timpul potrivit. Nu se uită la referinţe: vameşi, păcătoşi, tâlhari, oameni de nimic pot fi lucrători ideali pentru via sa. Iar în recompensă apare în mod scandalos libertatea sa. Observăm, nu caută subterfugii, nu are nimic de ascuns. Într-adevăr, îi cheamă pe ultimii sosiţi, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă faptul că el este liber să fie generos în mod disproporţionat. Banii pe care îi dă acestora nu este recompensa pentru oboseala lor, ci numai expresia bunătăţii stăpânului. De ce îi sunt simpatici stăpânului lucrătorii din ultimul ceas? Nu e greu să intuim: nu au avut revendicări, nu au făcut nici un contract, s-au încredinţat orbeşte libertăţii sale. Primii, în schimb, au pus condiţii, au stipulat un contract: 12 ore de lucru, un dinar salariu. Şi au primit ceea ce era drept. Ultimii, din contră, nu au fost interesaţi de salariu, nu au vorbit, au primit simplu invitaţia sa: Mergeţi şi voi în vie! De aceea au putut gusta bucuria generozităţii stăpânului.

Mai sunt creştini care cred că religia constă în ceea ce ei îi dau lui Dumnezeu. În schimb, religia constă în ceea ce Dumnezeu face pentru noi. Există creştini al căror examen de conştiinţă seara, în loc să fie un inventar al datoriilor faţă de Dumnezeu, se aseamănă cu un inventar al creditelor pe care le flutură în faţa lui Dumnezeu, prezintă un cont detaliat şi, dacă ar putea, ar lungi gâtul, să vadă dacă stăpânul a notat totul, a înregistrat cu grijă orice faptă bună a lor. În fiecare seară repetă exerciţiul. Întotdeauna este bine să-i împrospătezi memoria lui Dumnezeu!

Mentalitate de mercenari... Incapacitate înnăscută de a se considera slujitori nefolositori. Nu înţeleg că este periculos să ceri de la Dumnezeu ceea ce este drept. Ce pretenţie absurdă să-i ceri cont lui Dumnezeu! Şi dacă el, la rândul său, ne-ar cere cont, cu o rigoare extremă, cum ne-am descurca?

Adevăratul lucrător - după inima lui Dumnezeu - este cel care se dezinteresează de salariu. Ultimii devin primii pentru că s-au încredinţat orbeşte în bunătatea stăpânului. Primii - veteranii, muncitorii model - vor avea ultimele locuri în împărăţia cerurilor pentru că s-au tocmit, au făcut comparaţii.

Cine nu înţelege frumuseţea supremă a tuturor acestor lucruri, cine ar dori un calculator în locul inimii Tatălui, este un mercenar mizerabil.

O cheie de lectură a acestei parabole o găsim în prima lectură: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele".

Toate necazurile depind de faptul că ochii noştri sunt mai aproape de creier decât de inimă. Remediul, totuşi, nu stă numai în a schimba ochii mai aproape de inimă. Trebuie ca ochii noştri să fie mai aproape de inima lui Dumnezeu, numai atunci vom vedea puţin mai clar.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Parabola ne obligă să ne întrebăm dacă în Biserică, în comunităţi, legea în vigoare este producţie-recompensă, prestare-retribuţie, servicii-promovare, sau dacă comportamentele lasă să transpară bunătatea şi generozitatea Domnului, care nu evaluează după criterii de eficienţă şi productivitate.

Parabola rămâne complexă, amară, chiar neplăcută. Şi trebuie să o lăsăm aşa. Cine a zis că trebuie să înţelegem totul perfect? Şi dacă Dumnezeu nu ne tulbură, nu ne scandalizează, ce Dumnezeu este?

Oricum, avem câteva puncte clare: mai întâi, a fi chemaţi în slujba lui Cristos este un har. Deja faptul de a lucra în via Domnului, pentru împărăţia sa, constituie cea mai mare răsplată. Apoi, în faţa lui Dumnezeu nu este o chestiune de merit, nici de cantitate sau calitate a muncii şi nici măcar de premiu pentru producţie sau vechime în slujire. Se pare că în paradis nu vor fi jubilee de 25 sau de 50 de ani şi nu se înregistrează nici titlurile şi onorurile câştigate pe pământ; şi premiul este un dar, la fel ca şi chemarea la muncă. Bucuria lui Dumnezeu este să poată da fără măsură, iar răsplata omului constă în a se putea dărui fără rezerve sau pretenţii. În sfârşit, parabola nu-i priveşte atât pe păcătoşi, ci pe cei buni, nici nu are scopul de a justifica comportamentul lui Dumnezeu, care rămâne inexplicabil după criteriile omeneşti. Trebuie să înnebunim de bucurie! În faţa ultimului venit, care primeşte şi el dinarul, credinciosul nu spune: "Prea comod!", mai degrabă exclamă: "Este minunat, este splendid!".

Şi a primit fiecare câte un dinar... Dar acest dinar este într-adevăr recompensa finală? Nu e mai degrabă viaţa însăşi? Dinarul suntem noi, viaţa noastră, talentele, libertatea, tot ceea ce suntem, în sfârşit - totul primit de la Dumnezeu. Atunci, murmurarea împotriva dinarului încasat echivalează cu murmurarea împotriva înşine, înseamnă a nu ne accepta.

Acum 48 de ani, Dumnezeu mi-a dat un dinar: Ai aici un dinar, viaţa ta, intră în via mea - universul - fă ceea ce poţi. Ca răsplată, în fiecare zi îţi voi da aceeaşi monedă, în fiecare zi îţi voi face acelaşi dar: viaţa ta. În felul acesta, fiecare zi devine o declaraţie de iubire din partea lui Dumnezeu. De peste 17520 de ori, Dumnezeu a repetat darul. Mi-a oferit cadou pe mine însumi. A avut atâta încredere în mine, încât mi-a încredinţat viaţa mea. Şi numai eu am trista posibilitate de a deprecia acea monedă.

Parabola rămâne neterminată: oare cum au reacţionat cei care murmurau? Reacţia pe care o atribuim acelor lucrători, oglindeşte reacţia noastră în faţa bunătăţii şi generozităţii lui Dumnezeu. În via lui lucrăm gratuit, nu pentru un loc mai bun în paradis. Nu facem un bine fratelui pentru a primi un premiu; ar fi cel mai mare egoism, să mă folosesc de cel sărman pentru a acumula merite.

O, ce şansă, să lucrez în via Domnului!

18 septembrie 2011

Pr. Cristinel Fodor

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
544 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 25-a de peste an:

Anul A
21 septembrie 2008 - Pr. Bogdan Herciu
21 septembrie 2014 - Pr. Claudiu Dumea
24 septembrie 2017 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]