Anul A
Duminica a 24-a de peste an

Sir 27,33-28,9; Ps 102; Rom 14,7-9; Mt 18,21-35

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cuvântul Domnului din această duminică, a 24-a din timpul de peste an, ne prezintă o temă importantă pentru viaţa noastră: tema iertării. Ben Sirah, autorul primei lecturi, susţine că două sunt lucrurile dezgustătoare de care se lasă stăpânit cel păcătos: supărarea şi mânia. De aceea, îndemnul pe care îl face autorul sacru este acesta: "Iartă aproapelui tău orice ţi-ar fi făcut, şi atunci rugăciunea ta va fi ascultată şi păcatele tale iertate". Sfântul Paul, în a doua lectură, ne spune că noi îi aparţinem lui Dumnezeu, fie că trăim, fie că murim. Iertând pe aproapele nu facem altceva decât să dăm mai departe ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, suntem doar nişte instrumente purtătoare de pace. Fragmentul evanghelic de astăzi face parte din ciclul parabolelor prin care Isus vesteşte venirea împărăţiei cerurilor. Dacă duminica trecută am văzut cum trebuie să aibă loc îndreptarea fraternă în cadrul comunităţii creştine, începând cu această duminică, Biserica ne propune o serie de parabole referitoare la intrarea în împărăţia cerurilor.

Tema iertării este determinată de întrebarea pe care Petru i-o adresează lui Isus: "Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?" Observăm în această întrebare concepţia lui Petru, tributară tradiţiei iudaice, care spune că cineva trebuie să ierte, dacă cel care i-a greşit îşi cere iertare de trei ori, în faţa a doi martori. Petru vrea să facă un pas înainte, propunând numărul şapte. Însă, răspunsul lui Isus este categoric: "Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte", adică întotdeauna. Modul în care trebuie să aibă loc această iertare, Isus îl exemplifică printr-o parabolă. Iată că unui rege, care voia să se socotească cu servitorii săi, îi este adus unul care îi datora zece mii de talanţi, o sumă imensă pentru acea vreme. Situaţia acestui servitor este disperată, căci nu are cu ce plăti şi aceasta ar însemna sclavia sa şi a familiei sale. Aşadar, se aruncă la picioarele regelui, cerându-i îngăduinţă. Este evidentă aici comparaţia pe care evanghelistul Matei o face între regele din parabolă cu regele ceresc aflat la judecata de apoi. De asemenea, suma pe care o datora servitorul este simbolică: ea vrea să arate că, în faţa lui Dumnezeu, toţi suntem datornici neputincioşi, care nu pot onora nimic din tot ce le-a oferit Dumnezeu, stăpânul cel mare.

Încă de la o vârstă fragedă, noi, creştinii, obişnuim să rostim zilnic splendida rugăciune pe care însuşi Mântuitorul ne-a învăţat-o: Tatăl nostru. Zilnic buzele noastre rostesc cuvintele: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Le rostim adesea cu uşurinţă, distraţi, neatenţi, sau chiar mecanic! "Nu ştiţi ce cereţi!", ne-ar spune Isus, aşa cum le-a spus într-o zi celor doi ucenici ai săi. Dacă ne-am gândi la ceea ce spunem, poate că de multe ori am sări peste aceste cuvinte când ne rugăm Tatăl nostru. E o cerere foarte riscantă. Îi cerem lui Dumnezeu să ne trateze aşa cum îi tratăm noi pe cei care ne-au greşit, să se comporte cu noi aşa cum noi ne comportăm faţă de ceilalţi, să ne ierte în măsura în care noi îi iertăm pe ei. Iar dacă rostim aceste cuvinte cu ură, supărare, resentimente faţă de cei care ne-au ofensat, ne-au supărat, ne-au făcut un rău, îl autorizăm pe Dumnezeu să nu ne ierte, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri; cu alte cuvinte, ne cerem osânda.

Isus ne arată cum trebuie să fie iertarea noastră. Mai întâi trebuie să fie o iertare din inimă, adică să fie sinceră, reală, nu fictivă, nu falsă; fără condiţii, fără restricţii. Nu poate fi din inimă iertarea atunci când este însoţită de completări ca acestea: Te iert, dar să nu te mai văd în ochi, să treci de partea cealaltă a drumului când mă întâlneşti; te iert, dar să fie pentru ultima dată; te iert, dar n-am să uit niciodată ce mi-ai făcut; te iert, dar Dumnezeu de sus vede. Apoi, iertarea trebuie să fie atotcuprinzătoare, nu selectivă. Pentru toţi, fără excepţie. Nu există o limită a iertării, iertarea nu este o chestiune de contabilitate, ci de credinţă, ea nu are de-a face cu matematica, ci cu mântuirea. Dacă vrei să te mântuieşti, ierţi neîncetat. Iertarea trebuie să devină un mod de viaţă pentru fiecare creştin.

Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a iubirii. Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu-i poate iubi pe oameni, nu-l poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca să-l putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcaţi cu semenii noştri. Deci trebuie să iertăm, ca să putem trăi în bună înţelegere şi cu semenii şi cu Dumnezeu, pentru că noi, oamenii, nu putem trăi izolaţi în societate. Avem nevoie unul de altul.

Aşa cum fraţii dintr-o familie, funcţionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o secţie a unei fabrici au nevoie să comunice unii cu alţii, în diferite momente ale zilei, la fel, fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu celălalt; închipuiţi-vă însă că toţi aceştia pe care i-am numit fraţi, funcţionari ori muncitori, ar fi certaţi între ei, pentru că din diferite motive şi-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semănat vrajbă şi ură. Fiind certaţi, toţi tac, muncesc cu ciudă, se ceartă. Clocotesc de mânie. Iar din când în când răbufnesc certuri, insulte, ameninţări şi chiar se ajunge până la vărsare de sânge. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare: o viaţă de chin, o viaţă de iad. Sunt familii în care soţii se urăsc şi nu vorbesc între ei cu săptămânile. Sunt fraţi ori rude care au fost în bune relaţii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat şi, în loc să se împace cât mai repede, au tăcut şi unii şi alţii şi supărarea şi duşmănia s-au adâncit şi s-au învechit şi le vine foarte greu să se mai împace. Sunt vecini certaţi între ei, care nu vorbesc unii cu alţii zile, luni sau chiar ani, iar când se întâlnesc fără voia lor, nu ştiu încotro să se uite, să nu se vadă unii pe alţii.

Atunci, mă întreb: Asemenea oameni, care de obicei sunt creştini şi au nevoie de Dumnezeu, cum pot să se roage şi cum pot să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu se pot ierta între ei? Omeneşte vorbind, mai uşor este să te răzbuni şi să loveşti, decât să te stăpâneşti şi să ierţi.

Se spune că într-un sat locuiau doi oameni care aveau fermele unul lângă altul. De altfel, aceşti doi fermieri erau fraţi şi pământul l-au moştenit fiecare de la tatăl lor. Cu timpul însă s-au certat de la nişte lucruri mărunte şi, supăraţi fiind şi ambiţioşi, nu au mai vorbit unul cu celălalt.

După câteva săptămâni vitele celui mai tânăr au trecut pe păşunea celuilalt frate, iar fratele cel mare nu a mai putut răbda. Ca să delimiteze terenul dintre ei, a săpat un pârâu mare care se scurgea din lacul din apropiere, pârâu care acum servea drept graniţă între cei doi. După câteva zile, la uşa fratelui mai mic a bătut un om.

- Sunt tâmplar şi caut ceva de lucru... Nu cumva aveţi ceva de lucru pe la fermă?

- O! Cum să nu! Vezi pârâul acela? Fratele meu l-a făcut spunând că nu vrea să aibă nimic de-a face cu mine. Ei bine, vreau să-i arăt eu lui! Nu mai vreau să-l văd pe fratele meu când vine cu vitele prin apropierea pământului meu. Fă, te rog, un gard înalt de trei metri pe marginea pârâului, că nu-mi mai trebuie să-l văd înaintea ochilor. Voi pleca pentru câteva zile de acasă şi când vin înapoi vreau să fie gata gardul.

- Bine, domnule, i-a zis tâmplarul.

Fermierul a plecat în călătoria lui, iar tâmplarul nostru s-a apucat de lucru. După câteva zile, fermierul a venit acasă şi tâmplarul l-a întâmpinat, spunându-i că a terminat lucrarea. Fermierul, curios, s-a dus să vadă, dar când s-a apropiat, în loc de gard, a văzut un pod frumos şi lat peste pârâu. În câteva minute l-a văzut la mijlocul podului pe fratele său care, cu braţele deschise şi cu ochii în lacrimi, i-a spus:

- Tu eşti, într-adevăr, un om deosebit! După tot ce ţi-am făcut, să construieşti un pod!

Şi au stat amândoi pe pod şi s-au îmbrăţişat împăcându-se. Deodată s-au întors spre tâmplar, care îşi a luat sculele în spate şi voia să plece. Nu pleca, i-au spus ei, mai găsim noi încă ceva de lucru pentru tine pe aici!

Tâmplarul a zis:

- Aş mai sta, dar mai am atâtea poduri de făcut!

Tot aşa şi Isus este azi în bisericile noastre, în casele noastre, în societatea în care trăim şi e gata să construiască poduri ale iertării. Dorinţa lui este ca noi să înţelegem imperativul iertării. Dacă l-am înţelege şi l-am aplica, viaţa noastră s-ar schimba radical. Pătrunşi de acest cuvânt pe care l-am ascultat şi conştienţi că Domnul este bun şi plin de îndurare, să avem puterea de a ne ierta greşelile unii altora, fiind în acest fel mesagerii de pace ai Tatălui nostru ceresc. Amin

11 septembrie 2011

Pr. Claudiu Robu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
499 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 24-a de peste an:

Anul A
17 septembrie 2017 - Pr. Daniel Iacobuţ

[ Index predici şi predicatori ]