Anul A
Duminica a 20-a de peste an

Is 56,1.6-7; Ps 66; Rom 11,13-15.29-32; Mt 15,21-28

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Liturgia cuvântului din această duminică, a 20-a din timpul de peste an, scoate în evidenţă chemarea universală la mântuire. Din Sfânta Scriptură aflăm că universalitatea chemării divine la mântuire s-a manifestat într-o manieră diferită pe parcursul istoriei mântuirii.

După ce omul a păcătuit, Dumnezeu a ales un popor asupra căruia şi-a revărsat binefacerile sale, pentru a fi un semn pentru popoarele păgâne, pentru ca aceste popoare văzând minunile Domnului să se întoarcă de la calea lor cea rea. Dar Israelul a fost trimis către naţiunile păgâne în sensul mişcării centrifuge, deoarece naţiunile au fost invitate să vină spre poporul lui Israel, pentru că din el trebuia să se nască Mântuitorul tuturor popoarelor.

Centrul tuturor naţiunilor aşteptat de toţi drepţii şi lumina lumii era el, Mesia. Cu venirea lui Cristos, Dumnezeu a desăvârşit opera mântuirii umane. Vestea cea bună, care a fost promisă, a devenit o realitate care trebuie proclamată în lumea întreagă. Această proclamare devine misiunea noului popor al lui Dumnezeu care este Biserica lui Cristos.

În evanghelia din această duminică, ne este propus ca model de credinţă puternică credinţa femeii cananeene, credinţă care se opune credinţei slabe a lui Petru, din evanghelia de duminica trecută. Cristos Domnul spune că credinţa acestei femei este mare: "Femeie, mare este credinţa ta". În faţa acestei credinţe să punem şi credinţa noastră, pentru a vedea la ce nivel ne situăm. Să dea Bunul Dumnezeu ca şi credinţa noastră să fie la fel de mare, ca a femeii cananeene.

Scena cu femeia cananeană, pe care o întâlnim în evanghelia acestei duminici, este redată şi în Evanghelia după sfântul Marcu. Spre deosebire de evanghelistul Matei, evanghelistul Marcu scoate în evidenţă că Mântuitorul, mergând în ţinutul Tirului şi Sidonului, s-a retras din mijlocul mulţimii şi s-a ascuns într-o casă. Această femeie îl caută pe Cristos şi îl găseşte în acea casă, fapt care ne învaţă şi pe noi că cel care are credinţă îl găseşte pe Domnul indiferent de locul în care s-ar ascunde.

Dumnezeu trebuie căutat, pentru că dacă nu-l cauţi nu-l vei găsi niciodată. Atâta timp cât omul trăieşte în necredinţă, nu poate să-l descopere pe Dumnezeu, pe când, credinţa adevărată trebuie să-l conducă pe om să-l descopere pe Dumnezeu oriunde ar fi.

Din evanghelie aflăm că femeia cananeană s-a rugat. De multe ori, cădem în ispita de a crede că dacă am plătit o novenă la sfântul Anton ne-am rezolvat problemele fără să ne mai rugăm. Există riscul să ne gândim şi să spunem: "Lasă, că se roagă preotul, că doar am plătit slujbe". Greşit! Femeia din evanghelie ne învaţă că trebuie să ne rugăm şi noi.

Ea îi prezintă lui Dumnezeu cauza ei. Femeia se roagă şi-i cere lui Isus să-i vindece fiica. Şi ce descoperim în evanghelie? Isus pare că o ignoră pe acea femeie şi că nu o ia în seamă. Atunci ea ce face? Se retrage? Nicidecum, dar insistă mai mult. Merge, se aruncă la picioarele lui Cristos şi-l imploră cu mai multă stăruinţă. Ce învăţăm de aici? Că înaintea lui Dumnezeu trebuie să insistăm, chiar dacă avem impresia că Dumnezeu tace şi nu ne ascultă.

Un bărbat a venit în vizită la mama sa, care era pe patul de moarte. Cu lacrimi în ochi îi spune mamei: "Mamă, îţi mai aduci aminte că acum 30 de ani, tânăr fiind, am refuzat să merg împreună cu tine la biserică. De atunci", continuă bărbatul, "am rătăcit prin lume, departe de Dumnezeu. Dar acum, iată, l-am descoperit pe Dumnezeu şi am venit la tine, mamă, pentru a-ţi împărtăşi această bucurie".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Ce credeţi că i-a răspuns mama? "Fiule, de 30 de ani nu am încetat nicio clipă să mă rog şi să cer de la Dumnezeu ca tu să te converteşti. Cred că din acest motiv Domnul nu m-a luat încă la el, dar acum, fiindcă ştiu că l-ai descoperit pe Dumnezeu, pot merge liniştită în casa Tatălui".

30 de ani s-a rugat această mamă pentru fiul ei, dar oare câţi părinţi se mai roagă astăzi pentru copiii lor? A te ruga cu insistenţă, a spera până la sfârşit că Dumnezeu îţi va asculta rugăciunea este ceea ce învăţăm din exemplul sfintei Monica. Toată viaţa ea s-a rugat pentru fiul ei, Augustin, şi pentru convertirea soţului. "Nu se poate ca fiul atâtor lacrimi să se piardă", îi spunea sfântul Ambroziu sfintei Monica. De aceea, ea nu avea altă preocupare decât să-i vadă pe cei dragi mântuiţi.

Femeia din evanghelie se roagă chiar dacă Domnul tace. Rugăciunea ei îi deranjează pe apostoli, astfel încât ucenicii vin la Isus şi-i cer: "Doamne, împlineşte-i dorinţa, că strigă mereu în urma noastră". Dar cred că rugăciunea ei îl deranja şi pe diavol.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Oare rugăciunea noastră mai deranjează pe cineva? Ne rugăm noi cu stăruinţă? Ne rugăm cu insistenţă? Vedem că, deşi rugăciunea femeii deranjează, răspunsul lui Isus este unul negativ: "Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel". Poate mulţi s-ar fi descurajat la acest răspuns, dar femeia aceasta a continuat să se roage şi să se apropie de Isus. Căzând la picioarele Domnului, ea spune: "Doamne, ajută-mă". Şi ce-i răspunde Cristos? "Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor". În mentalitatea acelor vremuri, păgânii erau consideraţi câini de către iudei. Chiar dacă cuvintele Domnului ar putea părea o jignire, totuşi, femeia îi răspunde: "Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor". Iată un răspuns la care puţini s-ar fi aşteptat. Mulţi s-ar fi simţit ofensaţi, jigniţi, pe când ea acceptă această situaţie. Să nu uităm că femeia se afla prosternată la picioarele Mântuitorului. De aceea, afirmaţia lui Cristos nu a reprezentat o jignire, deoarece jignit se simte, în astfel de situaţii, doar cel care se consideră la acelaşi nivel cu Mântuitorul.

Unui muncitor i-a murit fiul, un băiat tânăr, în floarea vârstei şi se spune că acesta s-a certat cu Domnul şi i-a zis: "Doamne, te rog să-mi spui un lucru şi apoi mă liniştesc. Unde ai fost tu atunci când mi-a murit băiatul? Dacă îmi răspunzi, eu mă liniştesc". Şi, într-un vis, Domnul îi apare. "Atunci când fiul tău a murit, am fost exact acolo unde eram când Fiul meu a murit". Şi acel om s-a liniştit. Şi-a dat seama că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor, doreşte să-i primească la ospăţul ceresc pe toţi oamenii.

Pentru credinţa şi simplitatea rugăciunii sale, femeia din evanghelie a fost primită la masă. Şi noi suntem invitaţi la masa euharistică să ne împărtăşim cu pâinea fiilor, cum o numeşte Isus, care e însăşi viaţa sa. Singura condiţie e credinţa şi curăţia inimii. Participând la această masă, sărăcia noastră e îmbogăţită de măreţia lui Dumnezeu. Să intrăm la banchetul euharistic cu dispoziţia şi dorinţa femeii cananeene, să intrăm cu foamea noastră susţinută de credinţă.

Femeia l-a căutat îndată pe Mântuitorul, nu a aşteptat niciun moment. Şi Domnul i-a răspuns imediat: "Femeie, mare este credinţa ta. Să ţi se împlinească dorinţa". Oare nu se întâmplă de multe ori să amânăm rugăciunea noastră pentru mâine sau poimâine? Cum este, oare, credinţa noastră? Este mare? Se aseamănă cu credinţa acestei femei? Sau este mică şi se aseamănă cu credinţa lui Petru, care se îndoieşte atunci când Domnul îl cheamă la el pe mare? Chiar dacă ar fi mică, credinţa noastră nu ar fi nicio problemă, deoarece însuşi Cristos ne spune în evanghelie: "De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi muta munţii din loc". Fiindcă credinţa, oricât de mică ar fi ea, creşte dacă este sădită într-un loc bine ales.

Problema apare abia atunci când acest grăunte de muştar este lăsat să moară, când nu este sădit într-un pământ bun pentru a se dezvolta. "Credinţa fără fapte este moartă", spune sfântul Iacob. Iată că avem nevoie de fapte care să confirme credinţa pe care o mărturisim. Dacă credinţa noastră este mică, să-l lăsăm pe Domnul să o hrănească cu harurile sale.

Să învăţăm, aşadar, de la femeia cananeană din evanghelia de astăzi cum să ne rugăm. Când ne rugăm, dacă Domnul tace, atunci noi să strigăm; dacă Domnul respinge cererea, noi să insistăm şi mai mult; dacă Domnul pare că ne jigneşte, să insistăm şi atunci şi să nu ne îndepărtăm de el. Să trăim cu convingerea că Domnul nu ne va părăsi. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Însă, unica cheie pentru a ajunge la mântuire nu este rasa, religia sau meritele, ci numai credinţa. Fără credinţă nu se poate da o orientare sigură propriei existenţe individuale, familiale, profesionale. Nu se poate menţine integră propria tărie interioară, mai ales în faţa crizelor, a tentaţiilor vieţii, dacă nu există o viziune creştină a lumii şi a evenimentelor, dacă nu există o măsură sigură de judecată. Şi aceasta o poate da numai credinţa. Amin.

14 august 2011

Pr. Alois Farţadi

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
445 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 20-a de peste an:

Anul A
17 august 2008 - Pr. Daniel Iacobuţ
17 august 2014 - Pr. Iosif Dorcu
20 august 2017 - Pr. Iosif Dorcu

[ Index predici şi predicatori ]