Anul A
Duminica a 19-a de peste an

1Rg 19,9a,11-13a; Ps 84; Rom 9,1-5; Mt 14,22-33

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Textele sfinte proclamate în această duminică ne oferă, pe lângă posibilitatea să descoperim cum se manifestă şi acţionează Dumnezeu în vederea realizării planului de mântuire a oamenilor, şi modul în care trebuie să acţionăm fiecare dintre noi, pentru a fi beneficiarii acestui dar. Profetului Ilie, după cum ne-a relatat textul primei lecturi din Cartea întâi a Regilor, persecutat şi ameninţat cu moartea de regina Izabela, traversând pustiul şi ajungând pe muntele Horeb, trebuie să distingă prezenţa şi glasul lui Dumnezeu din manifestările grandioase ale naturii. Manifestările atotputerniciei lui Dumnezeu prin cutremur, foc şi glas înspăimântător, văzute şi auzite de poporul lui Israel pe acelaşi munte, când au fost proclamate solemn cele zece porunci, acum sunt înlocuite de foşnetul unei adieri plăcute de vânt, semn al prezenţei divine. Asemenea profetului Ilie, fiecare dintre noi este chemat să distingă, dintre atâtea glasuri ademenitoare sau voci zgomotoase, uneori asurzitoare, vocea lui Dumnezeu. În zilele noastre se răspândesc furtuni năprasnice de idei false, capabile să despice stâncile ideilor creştine, să sfărâme pietrele convingerilor umane corecte şi să-i deruteze pe cei simpli şi pe cei lipsiţi de convingeri clare creştine. Astăzi, unele curente culturale noi sunt propuse cu atâta zgomot şi putere încât sunt capabile să cutremure principiile moralei creştine şi să se impună întregii societăţi umane. Pasiunile nestăvilite ale naturii umane, corupte de păcat, exaltate şi propagate prin toate mijloacele de comunicare socială, devin un foc mistuitor care poate să ardă toate sentimentele nobile, umane şi creştine. Printre atâtea voci zgomotoase este prezent şi glasul lui Dumnezeu, care propune oamenilor idei clare şi comportamente curate. Trebuie însă ca fiecare dintre noi, călăuzit de Duhul Sfânt, să deosebească glasul plăcut şi iubitor al lui Dumnezeu de toate celelalte glasuri false şi să se angajeze, cu fermitate şi statornicie, să-l urmeze, asemenea profetului Ilie.

Acum, să ne îndreptăm cu credinţă spre textul evangheliei de astăzi, pentru a descoperi ce ne sugerează şi ne învaţă. Constatăm că textul biblic ne descrie un eveniment ce a avut loc după ce Isus a înmulţit pâinile şi peştii şi a săturat, în pustiu, o mare mulţime de oameni. Isus, cunoscând spiritul exaltat al mulţimii care s-a săturat, datorită minunii înmulţirii pâinilor, spirit care putea să-i molipsească uşor şi pe apostolii săi, le porunceşte ucenicilor să urce în luntre şi să treacă pe malul celălalt al Mării Galileii, în timp ce el avea să trimită acasă mulţimile care voiau să-l facă rege (cf. In 6,14-15) şi Mesia naţional triumfător. Isus zădărniceşte planul mulţimii şi o trimite acasă, ferindu-i în acelaşi timp pe apostolii săi, trimişi cu luntrea pe celălalt mal al mării, să nutrească în sufletul lor un mesianism temporar şi triumfal, propagat de învăţătorii lui Israel. Astfel, Isus ne învaţă să nu ne lăsăm cuprinşi de mândrie şi să nu căutăm lauda oamenilor, ci, mai degrabă, să ne retragem, în singurătatea fiinţei noastre, pentru a intra, prin rugăciune, într-un dialog filial cu Dumnezeu, aşa cum a făcut el pe munte. Acest text ne sugerează ce înseamnă rugăciunea pentru Isus. Rugăciunea este un dialog intim de iubire dintre Tatăl şi Fiul, un dialog filial şi patern. Am putea să ne întrebăm pentru cine s-a rugat Isus. Uşor intuim că s-a rugat să-şi poată împlini misiunea sa de Mesia, supus voinţei Tatălui de a salva omenirea prin jertfa sa pe cruce. Dar s-a rugat, cu siguranţă, şi pentru sporirea credinţei apostolilor şi pentru împlinirea misiunii lor viitoare de întemeietori şi conducători ai Bisericii sale sfinte. Să ne întrebăm: Pentru mine, rugăciunea este o veritabilă valoare? Oare nu o consider un timp pierdut? Pentru cine mă rog, nu cumva numai pentru mine şi pentru binele meu temporar, uitând de ceilalţi şi de binele adevărat, mântuirea veşnică?

Revenind la textul evangheliei, constatăm că luntrea, în care se urcaseră apostolii, se îndepărtase deja la o bună distanţă de ţărm şi era aruncată de valuri încoace şi încolo, căci vântul le era împotrivă. Apostolii de pe luntre experimentează ce înseamnă să te lupţi cu forţele dezlănţuite ale naturii, numai cu puterile limitate umane. De multe ori am fost şi noi în aceeaşi situaţie, voind să facem faţă încercărilor vieţii numai cu puterile noastre umane, fără a cere ajutorul divin. Care a fost rezultatul? Frica şi spaima că vom fi înghiţiţi de valurile încercărilor cotidiene. Care ar putea fi remediul? Răspunsul îl putem găsi citind şi analizând în continuare, cu atenţie, textul evangheliei de astăzi. Spre ziuă, Isus a venit la ei, păşind cu puterea sa divină deasupra valurilor şi înfruntând forţa vântului. Acţiunea lui Isus de a merge pe apă, care ne dezvăluie divinitatea sa, vrea să ne spună că ceea ce este imposibil omului, şi anume, să înfrunte singur răul şi încercările vieţii, este posibil lui Dumnezeu. Apostolii din luntre, care se confruntau cu întunericul şi cu valurile ridicate de vântul puternic, au fost cuprinşi de panică, observând nu departe de ei o imagine, după părerea lor o stafie, şi au început să strige de frică. Atunci, Isus le-a vorbit: "Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!" Acest text ne învaţă că atunci când ne temem că vom fi înghiţiţi de valurile încercărilor şi al suferinţelor zilnice, când ni se pare că Dumnezeu este ca o nălucă şi nu o persoană bine definită, ce este departe de noi, realitatea este total diferită. Nu numai că Dumnezeu nu este insensibil la suferinţele şi încercările noastre şi departe de noi, din contra, este atât de aproape de noi, ba chiar prezent în intimul nostru, încât se pare că se identifică cu noi.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Iată un exemplu care ar putea să ne edifice cu privire la această învăţătură creştină:

O sfântă mistică se bucura deseori de dialoguri sfinte cu Isus. Într-una din zile, a fost asaltată de ispite atât de puternice încât s-a cutremurat de frică la gândul că nu va putea învinge ispitele şi că va cădea în păcat. După ce s-a luptat cu mult curaj şi a învins ispita i-a apărut Isus. Sfânta l-a întrebat: Doamne! unde erai când eu luptam singură să nu cad în păcat? Isus i-a răspuns: Eram chiar în sufletul tău, în inima ta, de acolo te încurajam şi te susţineam să nu cazi în păcat. Isus cel înviat, care ne-a promis "Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor", se arată prieten devotat şi gata să ne ajute în orice situaţie neplăcută a vieţii. Textul evangheliei proclamat astăzi continuă. Petru i-a spus atunci: "Doamne, dacă eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pe apă". Isus i-a spus: "Vino!" Petru a coborât din luntre şi a început să meargă pe apă, îndreptându-se spre Isus. Dar, văzând că vântul era puternic, l-a apucat frica şi, fiindcă a început să se scufunde, a strigat: "Doamne, salvează-mă!" Isus i-a întins îndată mâna, l-a prins şi i-a spus: "Om cu puţină credinţă, pentru ce te-ai îndoit?" Să observăm ce îi spune Isus lui Petru după ce a început să se scufunde în valuri şi a strigat către Isus: "Doamne, salvează-mă!" "Om cu puţină credinţă, pentru ce te-ai îndoit?" Reproşul blând, făcut de Isus lui Petru, ne arată ce este credinţa ca încredere şi cât de importantă este aceasta în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Credinţa, pe lângă faptul că este un dar gratuit, turnat de Dumnezeu în sufletul creştinului la Botez, include şi aspectul încrederii în cuvântul şi acţiunile lui Dumnezeu. Nu este suficient doar să credem că Dumnezeu există, aşa cum ne avertizează sfântul Iacob, care, în epistola sa scrie că "şi diavolii cred", ci se cere mai mult, să ne încredem în Dumnezeu, în iubirea lui statornică. Credinţa înseamnă acceptarea revelaţiei divine şi încrederea deplină în Dumnezeu-iubire, care ni se revelează.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cred că am putea înţelege mai bine aceste aspecte ale credinţei printr-un exemplu.

Într-o noapte, o casă cu etaj a fost cuprinsă de incendiu. Părinţii, care dormeau la etaj împreună cu copiii lor, s-au trezit din cauza fumului şi a căldurii emanate de incendiu. Imediat, părinţii, speriaţi de incendiu, şi-au luat în braţe copiii care erau în preajma lor şi au ieşit în grabă din casă. Când au ajuns jos, în curtea casei, au constatat cu groază că au uitat să meargă într-un alt dormitor şi să-l scoată de acolo pe copilul lor mai mare. Fumul a devenit gros şi înecăcios, iar flăcările au cuprins intrarea în casă. Părinţii priveau neputincioşi la incendiu şi se gândeau cu groază la copilul lor care, rămas în casă, ar putea să fie mistuit de viu în incendiu. Dar, între timp, băiatul mai mare s-a trezit şi el şi, mergând în camera unde dormeau părinţii cu fraţii săi mai mici, a constatat că aceştia nu erau acolo. Atunci, speriat, a ieşit pe balconul casei şi a început să strige: Mamă, tată, unde sunteţi? Tatăl l-a auzit şi l-a văzut la lumina flăcărilor. Suntem în curte, i-a răspuns tatăl, iar de aici eu te văd. Copilul a spus: Tată, dar eu nu te văd. Tatăl i-a răspuns, stăpânindu-şi emoţiile: Nu-i nimic, important este că te văd eu. Nu te teme! Ascultă-mă cu atenţie şi ai încredere! Urcă pe balcon şi sari de acolo, pentru că eu te voi prinde în braţe! Copilul, încrezător în tatăl, a sărit de la balcon, iar tatăl l-a prins în braţe, salvându-l din incendiu. Textul evanghelic ne invită să ne analizăm nivelul nostru de credinţă şi să ne întrebăm: Nu cumva suntem creştini cu puţină credinţă, neîncrezători în Dumnezeu? Evanghelia continuă: După ce "au" urcat în luntre, vântul s-a oprit. Când Isus urcă în barca sufletului nostru, vântul suferinţelor şi al necazurilor, care ameninţă viaţa noastră, se opreşte. Pentru că unde este Cristos acolo este pace şi seninătate, chiar şi în mijlocul furtunilor suferinţelor şi a ispitelor. Dacă îl recunoaştem pe Isus ca adevărat Fiu al lui Dumnezeu, atunci nu mai trebuie să avem niciun motiv de îndoială, de frică sau de neîncredere. El este cel mai devotat frate şi prieten ce ne întinde mâna pentru a ne salva din orice încercare. Dacă am înţeles cât de important este să credem şi să ne încredem în Cristos, atunci putem înţelege şi imensa suferinţă pe care o mărturiseşte sfântul Paul în Scrisoarea către Romani, aceea cu privire la iudeii care l-au refuzat pe Cristos şi l-au răstignit pe cruce. Atitudinea lor înseamnă refuzul ofertei de mântuire, făcută de Dumnezeu prin jertfirea Fiului său pentru mântuirea omenirii.

Astăzi, înconjuraţi de valurile suferinţelor şi ale încercărilor vieţii, să ne îndreptăm, cu încredere deplină, spre Cristos şi să ne rugăm cu sfântul Petru: Doamne, salvează-mă şi condu-mă la portul fericirii veşnice! Amin.

7 august 2011

Pr. Iosif Enăşoae

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
469 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 19-a de peste an:

Anul A
10 august 2008 - Pr. Cristinel Farcaş
10 august 2014 - Pr. Alois Fechet
13 august 2017 - Pr. Cristian Bîrnat

[ Index predici şi predicatori ]