Anul A
Duminica a 13-a de peste an

2Rg 4,8-11.14-16a; Ps 88; Rom 6,3-4.8-11; Mt 10,37-42

"Cine-şi iubeşte tatăl ori mama mai mult decât pe mine,

nu este vrednic de mine".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

De multe ori în viaţa noastră ne confruntăm cu multe ezitări: ezităm în faţa alegerii unui canal de televiziune, ezităm în faţa unui platou cu dulciuri sau, şi mai mult, ezităm atunci când ne aflăm în faţa unor alegeri importante care fundamentează sau care ar putea schimba întreaga noastră existenţă. Cu toate acestea, suntem constrânşi să ne decidem şi să alegem.

Evanghelia de astăzi, datorită aserţiunilor sale radicale şi intransigente, ne face să şovăim, să ezităm în alegerile şi în deciziile noastre cu privire la viaţa creştină. De fapt, ascultând aceste fraze dure şi derutante ale evangheliei, ni se pare că Isus Cristos ne cere prea mult, ne cere imposibilul, punând în faţa noastră o serie de obiective imposibil de atins. Cum poţi să renunţi la iubirea maternă sau paternă? Cum poţi să renunţi la iubirea familiei tale, la iubirea căminului tău, când acesta reprezintă pentru tine locul cel mai preţios în care te simţi cel mai bine?

Trebuie să excludem încă de la început faptul că Mântuitorul s-ar împotrivi respectării poruncii a patra a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu se poate contrazice pe sine. În acest sens, iubirea faţă de părinţi este şi va rămâne întotdeauna sacră, însă ea va trebui să fie încadrată într-un spaţiu care să-l cuprindă şi pe Dumnezeu. Sentimentele noastre faţă de familie trebuie să fie "încreştinate", purificate. Cristos nu doreşte nicidecum să fie o piedică între noi şi rude. Ceea ce vrea el este să ne ofere un raport mai liber, mai autentic faţă de ei. Cristos vrea ca toate relaţiile interpersonale să poarte sigiliul comuniunii cu el, deoarece numai în el relaţiile umane îşi regăsesc sensul lor profund. De aceea, a fi ucenicul său nu înseamnă a-ţi ignora familia, ci înseamnă a-l plasa pe Cristos pe primul loc în scara valorilor şi a priorităţilor.

În capitolul patru al Regulii sfântului Benedict găsim următoarea precizare, care ar putea clarifica acest îndemn al evangheliei: "Nu puneţi nimic înaintea lui Cristos". Iubirea lui Dumnezeu nu anihilează iubirea pentru rude, ci ea va trebui să ocupe întotdeauna primul loc. Este în joc, aşadar, o alegere care vizează "o iubire mai mare". Dumnezeu nu acceptă locul doi în viaţa ucenicului şi nicio iubire pe jumătate. Cristos vrea totul, pentru că ne-a dăruit totul. Cristos vrea să fie unicul şi totul în viaţa ucenicului, de aceea nici măcar familia nu are dreptul să mai fie un obstacol în calea slujirii lui Cristos.

Însă, odată ce am făcut această alegere fundamentală în viaţa noastră, mai intervine o problemă: este vorba de cruce. A-l alege pe Cristos înseamnă a alege crucea care răsare întotdeauna pe terenul acestei prietenii cu el şi care produce rodul amar al suferinţei. Adevăraţii ucenici ai lui Cristos nu pot să nu se identifice cu viaţa, cu misiunea şi cu destinul său. Este adevărat că multora nu le place acest cuvânt, le dă fiori. De aceea, am putea traduce cuvântul cruce cu cel de a iubi până la sfârşit, cu cel de a se dărui până la capăt. Iar Mântuitorul ne avertizează de trei ori în evanghelia de astăzi că nimeni nu poate fi demn de el dacă elimină crucea din viaţa sa. A fi sau a nu fi demn de cineva sunt cuvinte care pătrund în adâncul fiinţei umane, tăindu-ne respiraţia.

Stăm însă şi ne întrebăm ce înseamnă în mod concret a accepta această cruce. Înseamnă, în primul rând, a ne accepta pe noi înşine aşa cum suntem, cu povara existenţei noastre şi a-i oferi lui Cristos acest rod al suferinţelor şi al fidelităţii noastre. Înseamnă a-i accepta şi a-i ajuta pe cei de lângă noi, aşa cum sunt, cu problemele şi dificultăţile cotidiene, conştienţi fiind că acest drum al crucii este unicul pe care înmugureşte viaţa veşnică.

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr: "Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!" Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă însă după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus: "Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul s-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din iubire pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm. Crucea înseamnă deci curaj, răbdare, dar mai ales iubire. Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea, o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă".

O altă frază controversată a textului evanghelic de astăzi este cea referitoare la viaţă: "Cine vrea să-şi păstreze viaţa pentru sine, acela o va pierde...". Este o frază care apare de şase ori în evanghelii şi exprimă un alt paradox al realităţii creştine, însă care devine lesne de înţeles dacă o raportăm din nou la misterul vieţii lui Cristos. El a pierdut prin moartea sa pe cruce această viaţă trecătoare, însă prin învierea sa a dobândit adevărata viaţă.

În înţelegerea acestei exigenţe ne vine în ajutor şi a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani. Imaginea folosită de Paul este cea a sfântului Botez: prin scufundare creştinul moare pentru păcat şi renaşte în acelaşi timp la viaţa nouă a harului. "Muriţi şi vă naşteţi în aceeaşi clipă - spunea sfântul Ciril din Alexandria - şi aceeaşi apă devine pentru voi şi mamă şi mormânt". Viaţa adusă de Cristos o transformă pe a noastră asemenea drojdiei, dospind întreaga noastră existenţă.

A pierde viaţa nu înseamnă a o irosi, ci a o încredinţa şi dedica iubirii sale. Viaţa se pierde dacă devine obiect de posedat şi se regăseşte numai dacă se dăruieşte. Iar a te dărui înseamnă a şti să pierzi multe, a uita de tine. Ar putea fi cazul părinţilor care se sacrifică pentru copiii lor sau al ucenicului care se sacrifică pentru împărăţia lui Dumnezeu. În orice caz, a ne pierde viaţa înseamnă a ieşi din noi înşine şi a ne deschide spre alţii.

Această idee însă contrastează cu viziunea lumii de astăzi care vede în apărarea vieţii, a bogăţiilor, a intereselor, a conservării de sine cu orice preţ, ca fiind unica perspectivă a realizării de sine.

Un ultim gând al duminicii de astăzi este cel legat de ospitalitate. "Cine primeşte un profet - ne spune Isus - va fi răsplătit ca un profet". Şi aceasta datorită faptului că există o legătură intimă între ucenic şi Cristos: "Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte". Însuşi Mântuitorul a experimentat beneficiile ospitalităţii în misiunea sa, în casa prietenilor săi: Marta, Maria şi Lazăr.

Ideea de ospitalitate este subliniată şi de prima lectură luată din Cartea Regilor care, cu aproximativ 800 de ani înainte, ne relatează ospitalitatea exemplară a femeii din Şunem, acordată profetului Elizeu. La prima vedere, putem spune că această femeie n-a făcut nimic deosebit. Dacă privim însă mai îndeaproape, ne dăm seama cât de primejdioasă era în acel timp găzduirea unui profet, de obicei din cauza prigoanei sau cel puţin a relaţiilor tensionate cu autorităţile publice, cu care polemiza profetul. Cu toate acestea, femeia din Şunem îl primeşte în casa sa, îi pregăteşte o cameră şi se ocupă de toate detaliile, deoarece recunoaşte în el prezenţa lui Dumnezeu. De aceea şi Dumnezeu o premiază cu un fiu, darul cel mai mare pe care o femeie ar fi putut să-l primească.

Atunci când este vorba despre ospitalitatea unui slujitor de-al său, putem spune că Dumnezeu este cel care garantează întotdeauna recompensa. O recompensă însă care depăşeşte întotdeauna ajutorul oferit, fie aici pe pământ, fie în ceruri.

"Şi cel care va da de băut şi numai un pahar cu apă... nu-şi va pierde răsplata". Orice gest de iubire, fie el cât de mic, nu este evaluat de Dumnezeu în parametrii economiei moderne sau utilitariste, ci în baza iubirii. Nu e nevoie de cine ştie ce gesturi extraordinare. Un pahar cu apă este aproape nimic, însă este totul pentru cel însetat. Un pahar cu apă oferit unui călător este deja mult, mai ales în ţările calde, unde apa reprezintă o adevărată minune. Nimic nu e prea mic în evanghelie care să nu aibă ecou în ceruri. Darul se măsoară doar cu inima.

Ospitalitatea pentru ucenicii lui Cristos se extinde şi la cei mici, la cei aflaţi în necesitate, la cei săraci care aparţin comunităţii, căci în spatele lor nu se ascunde nimeni altul decât Mântuitorul. În fiecare comunitate sunt "cei mici" care trebuie primiţi.

Am putea spune că astăzi ar trebui să pornim cu toţii în căutarea profeţilor lui Dumnezeu care umblă travestiţi: într-un coleg de serviciu, într-un cerşetor sau într-o mamă de familie care are nevoie de ajutorul nostru. Să le oferim un mic pahar cu apă proaspătă, care ar putea să fie tradus prin intermediul unui surâs, al unui salut, al unei strângeri de mână, al unui mic ajutor, al unui sfat sau al unei lamentaţii de ascultat.

De multe ori am văzut prin magazinele noastre diferite super-oferte: cumperi un produs şi primeşti bonus alte două sau trei chiar. Am putea spune acelaşi lucru şi despre ospitalitatea slujitorilor lui Cristos: dacă primeşti un ucenic ca oaspete, pe lângă el primeşti gratis alţi trei mari oaspeţi: este vorba de Sfânta Treime. Cu alte cuvinte, trebuie să te pregăteşti şi să aşezi la masa inimii tale alte trei pahare cu apă proaspătă. Şi cine nu ar vrea să-l aibă ca oaspete pe Dumnezeu? Iată, astăzi avem ocazia... să profităm de această super-ofertă!

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Daţi-mi voie să închei aceste gânduri cu cuvintele Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, pronunţate în prima sa predică în calitate de papă, cuvinte care se potrivesc perfect cu învăţătura evangheliei din această duminică: "Cine-l lasă pe Cristos să intre, nu pierde nimic, absolut nimic din ceea ce face ca viaţa să devină liberă, frumoasă şi măreaţă... Doar în această prietenie se deschid în mod real marile potenţialităţi ale vieţii umane. Numai în această prietenie noi putem experimenta ceea ce este frumos şi ceea ce ne eliberează... Aşadar, nu vă fie teamă de Cristos! El nu vă ia nimic, dar vă dăruieşte totul... Dacă deschideţi porţile lui Cristos, veţi primi adevărata viaţă". Amin.

26 iunie 2011

Pr. Petru Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
540 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 13-a de peste an:

Anul A
2 iulie 2017 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]