Anul A
Duminica a 3-a de peste an

Is 8,23b-9,3; Ps 26; 1Cor 11,10-13.17; Mt 4,12-23

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Urmându-l pe Isus în Evanghelia sfântului Matei, fragmentul de azi ne prezintă începuturile activităţii sale publice. Nu suntem, însă, în faţa unei relatări detaliate a modului în care a avut loc prima întâlnire a lui Isus cu mulţimile, ci o povestire foarte schematică, un sumar, o sinteză. Pentru a o înţelege, trebuie să căutăm să o citim în lumina a ceea ce Isus a făcut după aceea. Aici avem reunite, fără nicio grijă cronologică, toate elementele constitutive ale activităţii sale publice.

În primul rând, Isus se desparte de ambientul lui Ioan Botezătorul, poate din imprudenţă, întrucât Ioan fusese arestat de Irod, iar faptul acesta îi putea sugera lui Isus să fie precaut. Dar mult mai probabil, această decizie era sugerată ca să iasă la lumină persoana lui Isus, stilul său de viaţă şi de predicare, care nu mai era static, aşa cum era al lui Ioan, ci dinamic, constituit din mutări dintr-un sat în altul.

Al doilea element interesant care apare aici este chemarea apostolilor. Vedem că Isus cheamă imediat câţiva apostoli, îi cheamă ca şi colaboratori ai săi şi ca iniţiatori ai comunităţii sale: "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni". Acest lucru trebuie să-l luăm în considerare în primul rând. Sunt aleşi ca să realizeze o unitate profundă cu el, acea unitate la care vor fi chemaţi apoi toţi ucenicii lui Isus prin intermediul apostolilor.

Al treilea element care este scos la lumină este planul predicii lui Isus: împărăţia lui Dumnezeu. Isus a venit ca să vestească împărăţia lui Dumnezeu, apropierea ei. Şi această împărăţie, în intenţia lui Isus, era o societate nouă, cu o omenire nouă, o societate care trebuie construită pe marii pilaştri doctrinari, adică pe viziunea nouă a omului, a societăţii, a familiei, a relaţiilor dintre persoane, pe care le vom vedea mai târziu în predica de pe munte şi legate toate la un loc în marea poruncă a iubirii. Planul lui Isus este acela de a-i reuni pe toţi oamenii şi de a construi o societate pe modelul Sfintei Treimi, deci pe o iubire trinitară. Isus vrea să construiască o societate bazată în întregime pe acea iubire, iubirea adevărată, iubire nouă, pe care el a adus-o din paradis.

Şi, în sfârşit, vedem condiţia indispensabilă pentru a construi această omenire nouă: convertirea, convertire care constă în spiritul fericirilor, în lepădarea de sine, în lupta împotriva omului vechi, adică împotriva tuturor patimilor, tendinţelor şi înclinaţiilor spre păcat pe care le purtăm în noi.

Din acest sumar, ce putem lua noi pentru săptămâna pe care o începem? În primul rând, chemarea de a-l urma pe Isus la fel ca apostolii: să vrem să devenim adevăraţi discipoli ai lui Isus, realizând o relaţie intimă şi personală cu el. Iar modul de a o face ştim care este: este acela de a primi şi de a pune în practică cuvântul său; să stabilim cu el o relaţie de credinţă, de încredere şi de iubire sinceră. Cu alte cuvinte, să fim şi noi pescari, ca apostolii. Meseria de pescar este, în general, obositoare; cea de pescari de oameni e şi mai şi. E necesar să fim buni, altruişti, capabili să ne sacrificăm pentru alţii, cu timpul nostru, libertatea şi generozitatea noastră, fără a ne descuraja la primele insuccese. Uneori e de ajuns un zâmbet, un cuvânt, un gest, o alegere, pentru a lăsa o amintire de neşters în celălalt, pentru a-l ajuta să rămână sau să se întoarcă la calea binelui. Uneori, o lectură sugerată, o carte făcută cadou, o rugăciune recitată, o jertfă oferită au o influenţă benefică asupra istoriei mântuirii celuilalt.

Da! A oferi propriile cruci pentru celălalt este o cale care aduce mult rod, o cale parcursă şi de Isus. Toţi putem oferi crucile noastre pentru mântuirea fraţilor. Adevăraţii pescari de oameni, bolnavii care poate acum mă ascultă, sunt antrenaţi în această suferinţă, n-o refuză, ştiind cât este de preţioasă. Ea este dovada iubirii care îl face pe misionar să-şi părăsească patria; călugăriţa să-şi dedice viaţa celor bolnavi, copiilor, bătrânilor; sora de clauzură să se roage pentru fraţii din lume; soţii să se cucerească unul pe altul lui Cristos; părinţii să lumineze cu credinţa lor calea copiilor; muncitorul, prietenul, colegul să fie o cale spre Dumnezeu pentru cei care trăiesc alături de ei. Chiar copilul, dacă are entuziasmul credinţei, poate să-l ajute pe colegul de şcoală, de joacă, de sport. A fi pescari de oameni e o mare misiune pe care nimeni nu o poate refuza, dacă iubeşte. Este munca celui care ştie să privească departe şi vrea să lucreze cu mrejele lui Dumnezeu pentru binele omului. Apoi, să nu uităm ceea ce ne spun sfinţii: cine a contribuit să salveze un suflet, şi-a predestinat propriul suflet. Aceasta este misiunea cea mai frumoasă: să-l duci pe Dumnezeu omului şi pe om lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Toţi suntem pescari. Important e să ştim ce pescuim. Mulţi merg să pescuiască bani, în fiecare zi, în orice clipă ei nu se gândesc decât la asta, nu trăiesc decât pentru asta, nu au altă grijă decât să fructifice orice ocazie pentru a pescui bani. Şi toată viaţa şi-o consumă în această muncă de sclavi, ajutaţi mereu de cursul pieţei, bătuţi de valurile concurenţei, ameninţaţi de neprevăzutele vijelii economice. Până când, o ultimă furtună le loveşte nava înghiţind totul într-o clipă. Alţii pescuiesc în ape tulburi pentru a ajunge într-un post, într-un fotoliu, la un nume, cu orice mijloace. Şi când au ajuns, s-au aranjat, poate, în primul rând, aud în spate un glas care le strigă pe neaşteptate să iese de acum, spectacolul s-a încheiat. Altul pescuieşte în mlaştini, în noroi, în bazine de înot, din plăcere. Şi moare de plictiseală şi de tristeţe. Este unul care pescuieşte oameni pentru a-i face sclavi sau pentru a-i duce la târg sau la moarte. Dar mai sunt şi dintre aceia care pescuiesc oameni din marea istoriei, pentru a-i transfera în viaţa veşnică. Tu ce pescuieşti? Noroi? Nisip? Cochilii goale? Moluşte? Spini? Ranchiune? Invidii? Deziluzii? Sau doar faci baie la râme?

Ascultă-mă pe mine! Lasă-ţi mrejele, coboară din barca ta, care a prins apă din toate părţile, şi vino şi pescuieşte suflete. Da! Vino şi pescuieşte suflete! Nu este profesie mai nobilă, nu este carieră mai înaltă, nu este muncă mai necesară decât aceasta.

E bine şi e o datorie să procuri pâine celui înfometat, să dai un pat celui care nu are, să dai de muncă celui care caută, să uşurezi durerea celui care suferă, să îngrijeşti bolnavii, să-i înveţi pe cei neştiutori, să-i aperi pe cei slabi şi umili, să guvernezi un stat, să veghezi asupra legilor, să administrezi dreptatea. Pentru că toate acestea sunt indispensabile vieţii.

Dar e şi mai mare şi mai necesar să dai un sens şi valoare vieţii însăşi a oamenilor. Mulţi nu ştiu pentru ce s-au născut şi nici pentru ce trăiesc. Şi astfel îşi pierd orice valoare, şi casa, şi familia, şi pâinea, şi munca, şi societatea, cultura, legile, dreptatea. Dacă viaţa omului nu are un scop, totul e devalorizat, iar oamenii sunt în derivă. Această mlaştină omenească a devenit o pădure imensă de braţe, care cer mântuire. Asta îţi cer ţie oamenii, poate fără să-şi dea seama, poate tacit, dar insistent, cu nelinişte. Iar tu nu poţi sta să priveşti de la fereastră, în timp ce lumea se omoară pe străzi, în timp ce unul dispare în greşeală, în timp ce aproapele tău e cuprins de toate seducţiile, în timp ce fratele tău este împins la măcel, în timp ce tineretul este drogat cu opiul corupţiei, în timp ce copiii sunt contaminaţi cu lepra scandalului şi a viciului. Ajunge! Lansează-te în mare, în această mare a omenirii, între valurile erorilor, între vârtejurile violenţei şi ale viciului, e lume care se îneacă şi te cheamă. Cu mreaja credinţei, cu undiţa speranţei, cu cârligul iubirii vei pescui oameni pentru viaţa veşnică. Aşadar, în primul rând, să fim pescari de oameni, la fel ca apostolii.

În al doilea loc, acest fragment evanghelic ne propune să construim societatea creştină ca pe o familie, adică o societate având la bază iubirea reciprocă între toţi membrii care o compun. Isus vrea să vestească lumii mesajul său de mântuire nu singur, ci prin intermediul unei familii, o comunitate de fraţi uniţi cu el şi între ei, aşa cum vrea el. Pentru Isus trebuie să facem să se vadă această familie în faţa lumii, să facem să se vadă această viaţă creştină, nu numai individual, ci ca un grup, în aşa fel încât lumea să vadă că noi facem parte din comunitatea sa.

Ce păcat că noi, creştinii, încă mai oferim lumii spectacolul divizării, ca în lectura a doua, pe care am ascultat-o. În Corint au apărut diferite facţiuni care apelează una la Paul, alta la Apolo, alta la Chefa; am spune noi, clanul catolic, clanul ortodox, clanul protestant. Apostolul vede în această discordie un mare pericol pentru vestirea evangheliei. Astăzi mişcarea ecumenică stagnează. În faţa marilor probleme ale omenirii de azi, noi rămânem în ghetoul vechilor controverse confesionale.

Cât de răvăşitoare sunt recentele cuvinte ale episcopului nostru, Petru Gherghel: "Săptămâna de rugăciune din luna ianuarie a fost considerată de peste un secol octava căutării unităţii şi timpul forte de rugăciune pentru realizarea dorinţei şi voinţei lui Cristos, ca toţi să fie una. A fost voinţa sa ca pe pământ să existe o singură Biserică şi o adevărată comuniune în dragoste. Ce păcat că în ultimii doi ani, nori negri s-au ridicat în faţa speranţelor consolidate prin rugăciunile comune, atât de frumoase din ultimul timp, mai ales cele din timpul vizitei papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi apoi a Patriarhului Teoctist la Roma. Minunate erau întâlnirile şi rugăciunile care aveau loc în luna ianuarie, în diferitele catedrale, biserici parohiale şi centre bisericeşti din ţară şi din lume. Cu tristeţe trebuie să spunem că au apus, au încetat. Mare păcat! Mare păcat care ne-a întors înapoi în vechea epocă a răcelii şi a înstrăinării. Cum vom putea răspunde în faţa lui Cristos, care şi-a pus speranţa în ucenicii săi, pentru care nu încetează să se roage ca toţi să fie una? Ne este oare permis să-i refuzăm rugăciunea? Deşi avem un fundament comun - pe însuşi Isus Cristos - trăim mai departe străini unii de alţii şi în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos. Din această cauză, nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi ca fiind definitive şi nici să ne obişnuim cu ele sau să le amplificăm. Ele sunt contrare voinţei lui Dumnezeu şi, astfel, sunt expresia păcatului, sunt eşecul misiunii noastre istorice, anume că lumina noastră ar trebui să-l mărturisească pe Isus tuturor oamenilor şi să pledeze pentru unitatea şi pacea între oameni".

De aici, a treia propunere inspirată de evanghelia de astăzi: lupta împotriva omului vechi. Să ne propunem să realizăm tocmai această convertire pe care Isus o aşteaptă de la noi şi care constă în a fi mereu şi cu orice preţ oameni noi, oameni care vor să trăiască spiritul fericirilor şi să realizeze în felul acesta inima nouă, indispensabilă de a face din noi instrumente, constructori ai acelei societăţi noi pentru care a venit el în lume. Sau, cum găsim în aceeaşi scrisoare pastorală a episcopului nostru, "trebuie să ieşim din această dramă a păcatului, trebuie să redescoperim valorile mari şi sfinte comune, trebuie să refacem vasul nostru de lut distrus din cauza orgoliilor şi să-l sudăm cu bucuria convertirii, a rugăciunii comune şi a apropierii, spre o cunoaştere reciprocă, spre o stimă pe care ne-o oferă Dumnezeu, acel Dumnezeu care ne-a creat pe toţi după chipul şi imaginea sa şi ne-a răscumpărat prin fiul său venit între noi". Amin.

23 ianuarie 2011

Pr. Cristinel Fodor

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
531 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 3-a de peste an:

Anul A
27 ianuarie 2008 - Pr. Felician Tiba
26 ianuarie 2014 - Pr. Petru Sescu
22 ianuarie 2017 - Pr. Iosif Iacob

[ Index predici şi predicatori ]