Anul A
Preasfânta Treime

Ex 34,4b-6.8-9; Dan 3,52-56; 2Cor 13,11-13; In 3,16-18

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În aceste luni, urmând ciclul liturgic, am celebrat şi retrăit misterul mântuirii noastre în etapele sale fundamentale; astăzi Biserica sărbătoreşte solemnitatea Preasfintei Treimi, de la care derivă şi la care se întoarce totul.

În numele Treimii suntem adunaţi aici, în această catedrală; adunaţi pentru a adora şi celebra "misterul" lui Dumnezeu unul şi întreit, care ni se revelează şi ni se comunică în Euharistie, adică în darul suprem al iubirii Fiului care se oferă pe sine însuşi Tatălui în puterea Duhului Sfânt pentru viaţa şi mântuirea lumii.

1. După ce am considerat, în timpul Adventului şi al Crăciunului, iubirea milostivă a Tatălui, care l-a trimis pe Fiul său în lume; în timpul Postului Mare şi al Paştelui, bunătatea infinită a Fiului, pe care "Dumnezeu l-a adeverit între voi prin fapte puternice, minuni şi semne" (Fap 2,22), şi-a dat viaţa pentru noi şi a înviat a treia zi; în sfârşit, după ce am celebrat în sărbătoarea Rusaliilor coborârea Duhului Sfânt, trimis de Tatăl şi de Fiul pentru a duce la desăvârşire opera mântuirii, liturgia consideră oportun să reunească într-o singură celebrare toate cele trei persoane divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

2. Că Preasfânta Treime, adică existenţa unui singur Dumnezeu în trei persoane egale şi distincte, este o realitate, şi nu o închipuire şi un rebus, o putem afirma, cu siguranţă, deoarece însuşi Isus Cristos a revelat-o.

Sunt numeroase pasajele evanghelice care se referă la acest mister, în special Evanghelia după sfântul Ioan, şi nu este cazul să le amintim pe toate. Este suficient, cu titlul de exemplificare, să amintim unele afirmaţii ale lui Isus: "Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl" (In 16,28); "Credeţi-mă: eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine" (In 14,11); "Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite în numele meu, vă va învăţa toate" (14,26); în sfârşit, misiunea încredinţată de Isus apostolilor: "Mergeţi, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19). Aşadar, nu se poate pune în discuţie existenţa Preasfintei Treimi fără pericolul de a refuza întreaga revelaţie făcută de Isus.

Orice creştin, în faţa misterului Preasfintei Treimi, care în această solemnitate ne este propus reflecţiei şi veneraţiei noastre, se simte mic, tulburat. Exact ca şi Moise pe muntele Sinai, în faţa revelării maiestăţii lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte prima lectură, "Moise s-a prosternat îndată la pământ". Este exact atitudinea care ne este sugerată de liturgie: în faţa revelării misterului vieţii intime a lui Dumnezeu, creştinul recunoaşte limitele proprii, propriul nimic, şi nu-i rămâne decât să se plece la pământ şi să adore; înaintea maiestăţii şi perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu nu ne putem simţi decât ca Moise, un biet păcătos, şi să implorăm milostivirea divină.

Când sfântul Patrik a început evanghelizarea Irlandei, voind să explice misterul Preasfintei Treimi, s-a folosit de un mic exemplu; a luat în mâinile sale o frunză de trifoi şi a spus că, aşa cum cele trei frunzuliţe formau o singură plantă, la fel cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, formează un singur Dumnezeu. Exemplul i-a reuşit scopului propus: mulţimile care l-au ascultat au îmbrăţişat credinţa creştină şi de atunci, chiar şi în timpurile recente, în ziua sfântului Patrik, irlandezii pun pe pieptul lor un buchet de trifoi, în amintirea convertirii lor şi în cinstea sfântului care i-a evanghelizat.

Misterul Preasfintei Treimi este primul mister al credinţei creştine, cel mai important şi cel mai puţin accesibil minţii umane. Putem doar să surprindem reflexe palide în creaţie, care, fiind opera lui Dumnezeu, poartă în ea amprenta Creatorului. Din acest motiv, mintea omenească nu poate să ajungă să înţeleagă acest mister, dar înţelege că un asemenea mister, deşi depăşeşte capacitatea de înţelegere a minţii noastre, totuşi nu este contrar raţiunii; omul înţelege că asemănările pe care le găsim în opera creaţiei confirmă actul nostru de credinţă. Mintea omului nu ar fi reuşit niciodată să cunoască faptul că Dumnezeu este în trei persoane egale şi deosebite; acest adevăr îl ştim numai pentru că Isus ni l-a revelat. Fraza Sfintei Scripturi care ne face să înţelegem mai mult acest mister este afirmaţia sfântului Ioan evanghelistul: "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8). În această mică frază este închis tot misterul lui Dumnezeu unul şi întreit. Dumnezeu este Treime, în trei persoane, tocmai pentru că este iubire. Când vorbim de iubire, vorbim totdeauna de o comuniune de persoane: persoana care iubeşte, persoana iubită şi iubirea reciprocă. Tatăl îi iubeşte pe Fiul, Fiul îl iubeşte pe Tatăl şi iubirea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul este Duhul Sfânt. Există iubire numai acolo unde există comuniune. Dar, deşi este vorba de trei persoane, este un singur Dumnezeu, deoarece iubirea uneşte şi, în Dumnezeu, iubirea este atât de perfectă încât cele trei persoane sunt un singur Dumnezeu. Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Duhul Sfânt este Dumnezeu şi împreună nu formează trei divinităţi, dar un singur Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Într-adevăr, este greu să înţelegem cu mintea limitată şi slabă a noastră cum este posibil aşa ceva; şi totuşi acesta este misterul pe care îl celebrăm astăzi: un singur Dumnezeu în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Este dificil să vorbim despre Dumnezeu! Noi suntem în el, trăim cufundaţi în prezenţa sa: pentru aceasta este greu să vorbim despre el. Cum ar putea să vorbească un peşte despre apă?

Totuşi, ceva evident putem spune. Dacă scrisul unei persoane descoperă caracterul şi starea sufletească a unei persoane, dacă un tablou exprimă sufletul unui pictor, la fel, şi lumea ne spune ceva despre autorul ei: adică despre Dumnezeu!

Isaac Newton (fizician englez, matematician şi filozof natural, este considerat unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor), plin de uimire pentru armonia care există pe firmamentul cerului, a făcut următoarea mărturisire: "În această noapte m-am cufundat în meditarea naturii. Admiram numărul, dispunerea, cursa acelor globuri infinite. Dar admiram mai mult inteligenţa infinită care are în mână acest vast mecanism. Îmi spuneam mie însumi: Trebuie să fii orb să nu rămâi extaziat în faţa acestui spectacol, nechibzuit, pentru a nu recunoaşte autorul, nebun, pentru a nu-l adora!"

Diderot (figură complexă a iluminismului francez, având o influenţă majoră asupra spiritului raţionalist al secolului al XVIII-lea), care nu a excelat deloc printr-un spirit religios, a mărturisit: "Ochiul şi aripa unui fluture sunt suficiente pentru a anihila un ateu".

Şi marele botanist Carlo Linneo spunea: "Dumnezeul veşnic, Dumnezeul imens, cel mai înţelept, atotputernic, a trecut prin faţa mea. Eu nu l-am văzut la faţă, dar i-am văzut urmele trecerii sale".

În fine, Boris Pasternak, decernat cu premiul Nobel pentru literatură, a notat în mod fericit: "Spaţiul, aici pe pământ, este ca interiorul unei catedrale. De la ferestre îmi este dat să simt ecoul unui cor îndepărtat şi ceresc".

Şi totuşi lumea poate să spună foarte puţin despre Dumnezeu! O persoană poate fi cunoscută doar întâlnind-o. Noi credem că Dumnezeu s-a lăsat întâlnit de om: este sărbătoarea de astăzi. Credem că Dumnezeu a venit pentru a ne spune ceva despre sine. Nu este o fabulă: este istoria lui Cristos, o istorie pe care toţi o pot verifica!

Şi aici se impune o precizare: În Cristos, Dumnezeu ne spune că a venit aproape de noi, am putea spune că s-a tradus în cuvintele noastre omeneşti, totuşi, pe acest pământ, nu va fi niciodată posibil să-l cunoaştem pe Dumnezeu faţă-n faţă. Condiţia noastră pe acest pământ este o condiţie specială, se aseamănă cu situaţia unui copil în sânul mamei: copilul o simte pe mama, dar o cunoaşte foarte puţin, pentru că nu este în măsură să o cunoască pe deplin. O va vedea la timpul său!

La fel se întâmplă şi cu noi: aici, pe pământ, nu putem pretinde evidenţa, nu putem vedea faţa lui Dumnezeu. A-l vedea pe Dumnezeu faţă-n faţă înseamnă a intra în lumea de dincolo: şi când vom intra în lumea de dincolo, acela va fi momentul primei noastre naşteri.

Totuşi, să fie clar, chiar când îl vom vedea pe Dumnezeu şi vom ieşi din lumea semnelor, chiar şi atunci Dumnezeu va rămâne un mister. Adică, chiar şi în paradis Dumnezeu va fi mereu un mister: dacă am putea să-l înţelegem pe Dumnezeu, noi am fi ca el! Acest lucru nu se va întâmpla niciodată şi nu se poate întâmpla. Este o precizare care luminează misterul Treimii lui Dumnezeu. Constatăm că dacă vrem să explicăm măreţul mister, putem doar să bâlbâim numai ceva, foarte puţin; nu pentru că ar fi o absurditate, dar pentru că sunt limitate capacităţile noastre de înţelegere.

Atâta timp cât suntem pe acest pământ, mai mult decât a ne strădui să înţelegem misterul lui Dumnezeu, este important să cunoaştem cum se manifestă, care sunt semnele prezenţei sale şi modul său de acţiune. Pentru a urma această cale ne vin în ajutor cele trei lecturi ale Liturghiei de astăzi.

În prima lectură, Dumnezeu se revelează lui Moise ca "Domnul Dumnezeu este bun şi îndurător, încet la mânie, fidel şi plin de dragoste": acesta este Dumnezeu unul şi întreit. Înaintea maiestăţii şi bunătăţii sale infinite, ca şi Moise, simţim micimea şi mizeria noastră, invocăm prezenţa sa în mijlocul nostru şi iertarea păcatelor noastre.

Chiar şi în fragmentul evanghelic de astăzi Isus revelează faţa sau natura lui Dumnezeu, nu atât pentru ceea ce este în sine însuşi, cât mai ales pentru ceea ce el a făcut în favoarea oamenilor, adică pentru acea dovadă supremă de iubire pe care Dumnezeu Tatăl ne-a manifestat-o dăruindu-ni-l pe Fiul său unul-născut şi voind ca "lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17); este acea dovadă la fel de extremă a Fiului care s-a făcut om, jertfindu-şi viaţa pentru noi.

Într-adevăr, Isus ne-a descoperit secretul unui Dumnezeu care este Tată şi, cu acest nume dulce, ne-a învăţat să-l invocăm. Ne-a învăţat, în afară de aceasta, să recunoaştem în sine însuşi pe Fiul unul-născut al Tatălui, cel care cu un gest de infinită iubire, Tatăl l-a trimis pentru ca lumea să fie mântuită, aşa cum ni se spune în Evanghelia după sfântul Ioan: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,17).

Isus, în al treilea loc, ne-a îndemnat să ne recunoaştem cu toţii fraţi, fii ai aceluiaşi Tată ceresc şi să ne iubim unii pe alţii. Şi pentru a trăi în comuniune de iubire cu el, cu Tatăl şi cu fraţii noştri, Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt: "Când voi fi plecat de pe pământ, vi-l voi trimite", le-a spus el ucenicilor; şi apoi "le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, dar să aştepte împlinirea promisiunii Tatălui... veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt" (Fap 1,2-3); în fine, a spus: "Veţi avea puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori" (Fap 1,8).

Aşadar, Dumnezeu Treime nu este o divinitate îndepărtată şi inaccesibilă, în afara vieţii omului. Ceea ce Cristos ne revelează, din contra, descoperă un Dumnezeu Tată care ne dăruieşte existenţa şi ne vrea pe toţi salvaţi; un Dumnezeu Fiu care cu jertfa sa ne răscumpără, după ce s-a făcut om ca noi; un Dumnezeu Duh care ne renaşte la viaţa harului şi ne sfinţeşte. Un Dumnezeu - unul în natură şi trei în persoane - care este motivul existenţei noastre, care acţionează şi operează încontinuu în Biserică şi în fiecare dintre noi, care de-a dreptul locuieşte în mod minunat în orice suflet aflat în starea harului: "Dacă cineva mă iubeşte va păzi cuvântul meu - spune Isus - şi Tatăl meu îl va iubi şi noi vom veni la el şi vom locui la el" (In 14,23).

Desigur, înţelegerea misterului Preasfintei Treimi depăşeşte capacităţile intelectului uman, oricât de pătrunzătoare şi ascuţite ar fi. A-l înţelege pe Dumnezeu înseamnă să fim Dumnezeu. A voi să-l înţelegem pe Dumnezeu înseamnă a pretinde absurdul, deoarece ceea ce este limitat şi mărginit, aşa cum este mintea omenească, nu va putea niciodată să îmbrăţişeze ceea ce este infinit şi nelimitat cum este Dumnezeu.

Dar ceea ce ştim despre el, despre viaţa sa intimă, despre acţiunea sa în viaţa Bisericii şi în suflete, este deja mult şi este extrem de mângâietor pentru noi.

Când sfântul Benedict Labre vorbea despre misterul Preasfintei Treimi, chipul său strălucea ca soarele sau plângea cu lacrimi fierbinţi. Într-o zi un teolog i-a spus: "Vorbeşti mereu despre Preasfânta Treime, dar ce ştii despre ea?" Şi Benedict a răspuns: "Nu ştiu absolut nimic despre ea..., dar mă atrage după ea!" Şi spunând aceasta făcea cu mâna un gest mai expresiv decât cuvintele! Cât de drag îmi este acest răspuns al lui Benedict Labre, observă teologul. Dacă ar mai fi viu v-aş invita să mergeţi la el.

Să ne gândim şi noi la gestul pe care îl săvârşim în fiecare zi, când ne însemnăm cu sfânta cruce: un semn frumos, solemn, plin de semnificaţii. L-au inventat primii creştini şi umple rugăciunile noastre în fiecare timp. Extraordinar de minunat, dacă nu-l reducem cu graba noastră la un gest mecanic, cum fac mulţi fotbalişti când intră pe terenul de joc.

Prin sacramente, Preasfânta Treime invadează viaţa noastră. Suntem botezaţi cu semnul crucii, în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cu semnul trinitar am fost miruiţi, uniţi în Căsătorie, introduşi în Preoţie, iertaţi la scaunul de spovadă, însoţiţi în moarte.

Ca şi cum nu ar fi de ajuns, Biserica ne invită să deschidem zilele noastre şi să le încheiem cu semnul creştin al crucii. Biserica ne sugerează să-l trasăm pe noi în momentele de tăcere şi de reculegere, de bucurie şi de durere.

De fapt, cu semnul sfintei cruci intrăm în dinamismul nou al prezenţei Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sfântul Paul, în scurta lectură din Scrisoarea către Corinteni, ne oferă nu numai o afirmaţie explicită despre existenţa Preasfintei Treimi, dar şi despre faptul că Treimea Preasfântă este prezentă în noi, dacă nu rupem prietenia noastră cu cele trei persoane divine prin păcat; apostolul doreşte credincioşilor din Corint "harul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi". Sfântul Paul adaugă încă ceva foarte important şi concret, şi anume că "Dumnezeul iubirii şi al păcii" va fi cu noi dacă vom tinde spre perfecţiune, dacă vom căuta să ne susţinem şi să ne ajutăm reciproc, dacă vom trăi în înţelegere şi pace.

E ceea ce trebuie să ne propunem să facem în cinstea Preasfintei Treimi, pentru ca, efectiv, să locuiască permanent în sufletul nostru. Amin.

19 iunie 2011

Ep. Aurel Percă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
451 accesări.

Alte predici pentru Preasfânta Treime:

Anul A
18 mai 2008 - Pr. Lucian Păuleţ
15 iunie 2014 - Pr. Cornel Cadar
11 iunie 2017 - Pr. Iosif Dorcu

[ Index predici şi predicatori ]