Anul A
Duminica a 6-a a Paştelui

Fap 8,5-8.14-17; Ps 65; 1Pt 3,15-18; In 14,15-21

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

"E mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul!" (1Pt 3,17)

Părintele Michel Quoist este unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi contemporani. Într-una dintre cărţile sale, intitulată Iată-mă Doamne!, vorbind despre suferinţă, îşi imaginează acest dialog cu Dumnezeu:

Azi după-amiază am vizitat un bolnav la spital.
Mergând din secţie în secţie, am cutreierat toate drumurile oraşului suferinţei, întrezărind toate acele tragedii care se
desfăşoară dincolo de aleile verzi şi înflorite, dincolo de
pereţii albi ai spitalelor.
A trebuit să trec mai întâi prin primul salon;
Privirea îmi aluneca de la un capăt la celălalt,
pe deasupra bolnavilor care zăceau în pat,
la fel ca mâna uşoară a infirmierei care îngrijeşte o rană deschisă
şi e atentă să nu provoace noi dureri.
Mă simţeam stânjenit, ca un vizitator dezorientat
care s-a rătăcit în templul misterelor,
Ca un păgân într-o bazilică străveche.
Într-un colţ al salonului următor, am dat peste bolnavul meu.
M-am oprit lângă patul lui, bâlbâindu-mă, neştiind cum să-l salut.
Doamne, suferinţa mă tulbură, mă apasă şi mă striveşte.
Nu pot să înţeleg cum de o permiţi.
De ce, Doamne?
De ce aceste arsuri îngrozitoare pentru care geme acest copil?
De ce stă în agonie de trei zile şi trei nopţi acest bărbat în toată firea,
repetând neîncetat numele mamei sale?
De ce a îmbătrânit zece ani într-o lună această femeie bolnavă de cancer?
Şi acest muncitor de numai douăzeci de ani care s-a prăbuşit de pe schelă,
zdrobindu-se la fel ca o jucărie?
Şi acest străin sărman, al cărui trup, ca o epavă pribeagă şi izolată,
este tot numai o rană purulentă?
Sau această fată care stă de peste treizeci de ani turnată în ghips
pe o scândură goală şi tare?
De ce, Doamne? Nu înţeleg.
De ce atâta suferinţă în lume, suferinţă care maltratează, răzvrăteşte, izolează, zdrobeşte?
De ce aceste suferinţe înspăimântătoare şi monstruoase care, fără niciun rost, se năpustesc orbeşte asupra lumii, lovindu-l pe nedrept pe cel bun şi cruţându-l pe cel rău?
În faţa ştiinţei, parcă se dau înapoi, dar, pe de altă parte, izbucnesc cu mai multă forţă şi viclenie. Nu înţeleg.
Suferinţa e odioasă şi mă umple de spaimă, căci nu înţeleg, Doamne, de ce pe unii îi loveşte, şi pe alţii îi cruţă?
De ce i-a atins pe aceştia şi nu pe mine?

Şi iată răspunsul Domnului:
O fiul meu, suferinţa nu am dorit-o eu, Dumnezeul tău, ci oamenii.
Ei au inclus-o în ordinea lumii când au strecurat păcatul,
Căci păcatul înseamnă dezordine şi dezordinea naşte durerea şi suferinţa.
Priveşte: în lume şi în timp, întotdeauna păcatul a adus cu sine suferinţa.
Dar am venit eu şi am luat totul asupra mea: păcatele voastre şi suferinţele voastre,
Pe toate le-am luat pe umerii mei şi am suferit până la capăt.
Le-am transformat şi am alcătuit din ele un tezaur.
Suferinţele mai sunt încă elementele răului, dar şi acest rău este necesar, căci,
din suferinţele voastre, eu am creat mântuirea.

Da, suferinţa, prin Cristos, a devenit mijloc de mântuire.

De fiecare dată, iubiţi credincioşi, când participăm la sfânta Liturghie ne apropiem de cuvântul lui Dumnezeu, iar în centrul cuvântului lui Dumnezeu nu stă suferinţa noastră, ci suferinţa lui Cristos, patima şi moartea sa pe cruce, urmate de înviere. Ba, mai mult, Cristos ne atrage atenţia că şi astăzi el este cel care suferă: Am fost însetat, am fost flămând, am fost gol, am fost bolnav şi în închisoare şi nu mi-aţi slujit, nu aţi venit la mine (cf. Mt 25). De ce nu ne apropiem mai mult de el? Oare, este cineva care să privească la Cristos răstignit, să privească la suferinţa sa şi să nu simtă consolare, mângâiere, să nu simtă forţă?! Oare, atunci când am îndrăznit şi am strâns crucifixul în mâinile noastre nu am primit mai multă forţă şi alinare decât am primit prin orice alt gest sau cuvânt? Cristos suferă şi astăzi împreună cu noi, suferă şi astăzi pentru noi.

Şi totuşi, deşi suferind, el este cel care ne aduce întreaga consolare, aşa cum am auzit în sfânta evanghelie: "Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Îl voi ruga pe Tatăl şi alt apărător vă va da vouă, să fie mereu cu voi. Nu veţi fi niciodată singuri. Eu sunt cu voi în suferinţa voastră" - spune Domnul.

Nu e nimic ieşit din comun în faptul că există suferinţă în zilele noastre. Suferinţa şi mizeria au fost mereu prezente în viaţa omului, nimic deosebit în asta. Acum însă oamenii nu mai au răbdare nici măcar cu suferinţa. Nu o acceptă, nu au timp de ea, se revoltă, învinuiesc pe alţii, se plâng, nu o înfruntă cu capul sus, cu tărie, în numele lui Dumnezeu. Nu mai ştim să ne motivăm în suferinţele noastre, de aceea apostolul Petru ne îndeamnă: "Dacă trebuie să suferiţi, dacă aşa e voinţa lui Dumnezeu, e mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul". Acest îndemn este un ecou al predicii de pe munte, un ecou al fericirilor proclamate de Isus: "Fericiţi cei ce plâng pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor". Acest tip de suferinţă înseamnă a nu ne conforma răului din jurul nostru. Da, iubiţi credincioşi, este necesar să îndrăznim să fim altfel. Trebuie să ne opunem la ceea ce fac toţi, să opunem rezistenţă răului şi păcatului. E adevărat, lumea nu suportă acest tip de rezistenţă creştină, ci doreşte conformarea, uniformizarea.

Desigur că ne întrebăm: Este bine să suferim şi să ne numim fericiţi? Este bine să plângem şi totuşi să ne simţim fericiţi? Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea, în cartea sa Isus din Nazaret, spune că există două tipuri de plâns: unul care a pierdut speranţa, care nu se mai încrede în iubire şi în adevăr, deci îl urmăreşte şi îl distruge pe om din interior; dar există şi plânsul care derivă din zdruncinul provocat de adevăr şi-l duce pe om la convertire, la rezistenţă în faţa răului. Acest plâns însănătoşeşte pentru că-l învaţă pe om să spere, să creadă în prezenţa lui Cristos şi în iertarea sa, îl învaţă pe om să iubească din nou. Un exemplu al primului tip de plâns este Iuda, care, lovit de spaimă din cauza căderii sale, nu mai îndrăzneşte să spere şi se spânzură, lăsându-se pradă disperării. Celui de-al doilea tip de plâns îi aparţine plânsul lui Petru, care, lovit de privirea Domnului, izbucneşte în lacrimi vindecătoare. Îndrăzneşte, începe de la capăt şi devine un om nou.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Suferinţa este o parte esenţială a vieţii. Ca şi bucuria, ca şi moartea, ca şi tăcerea. Părţi indispensabile. Dar întrebarea este: În suferinţele noastre ce fel de plâns avem? Unul spre disperare sau unul plin de speranţă?

Lectura a doua pe care am ascultat-o reliefează multe aspecte ale vieţii de astăzi. De fapt, întreaga Scriptură, deşi scrisă "ieri", în trecut, este pentru astăzi, pentru acum. Scrisoarea întâi a apostolului Petru este cum nu se poate mai potrivită pentru timpul nostru: astăzi sunt mulţi care vorbesc de rău creştinismul. Şi poate au şi motive. Provocarea este să ne întrebăm: Nu cumva şi din cauza noastră? Nu cumva din cauza comportamentului nostru? Tineri şi bătrâni, copii şi adulţi, sănătoşi sau bolnavi, bogaţi sau săraci, de multe ori am fost poate motiv de scandal pentru cei din jurul nostru. De aceea, răsună astăzi: "Aveţi grijă să aveţi mereu conştiinţa curată, ca prin aceasta să rămână de ruşine cei care vorbesc de rău purtarea voastră cea dreaptă în Cristos". Da, să fim mereu cu conştiinţa curată. Chiar mai mult, spune apostolul Petru: Fiţi gata oricând să daţi răspuns potrivit celor care vă întreabă despre nădejdea voastră. Acum vreau să dăm acest răspuns tuturor celor care privesc spre noi: Care este speranţa noastră? De fapt, întrebarea corectă nu este care sau ce, ci întrebarea corectă e: Cine este speranţa noastră? E Cristos!

Dar chiar este Cristos speranţa noastră? Se vede acest lucru din comportamentul nostru? Modul nostru de a ne trăi viaţa, de a ne comporta în suferinţă, arată că Isus Cristos este speranţa noastră?

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Dacă privim acum, în această dimineaţă în noi şi nu găsim prezenţa lui Cristos, dacă ne cercetăm inima şi nu descoperim această speranţă, să o cerem cu rugăciuni intense. Să cerem şi noi să ni-l trimită pe Duhul adevărului, pe Mângâietorul inimilor noastre, pe Duhul Sfânt. Da, căci Duhul Sfânt nu încetează să fie păstrătorul speranţei în inima omului: al speranţei tuturor fiinţelor omeneşti şi, mai ales, a celor care sunt în încercare şi aşteaptă cu încredere răscumpărarea trupurilor lor.

Având această asigurare că nu suntem singuri, că nu vom fi lăsaţi orfani, ci el, Domnul, stă cu noi şi ni-l trimite şi pe Duhul sfânt, să nu ne fie teamă să înfruntăm prezentul, greul, suferinţa, pentru că eternitatea ne aşteaptă, împărăţia lui Dumnezeu este pregătită pentru noi, cei care vom ieşi biruitori din această confruntare dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre materie şi spirit. Poate că astăzi persecuţia nu se mai face atât de mult cu "băţul", adică fizic, încarcerare, bătaie, înrobire, ci mai degrabă prin forme politice de discriminare: refuzul unor drepturi politice şi sociale (de vot, de expresie politică, de vize, de libertate a confesiunii), prin privare de drepturi sociale (în Africa şi Asia, dreptul la apă e esenţial, iar în multe locuri creştinii sunt ultimii care beneficiază de apă potabilă). Trebuie să ne unim în rugăciune pentru cei care astăzi suferă pentru Cristos, suferă cu speranţa în Cristos, suferă fără să deznădăjduiască. Să ne rugăm, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, pentru cei care suferă cu demnitate. Cum spune apostolul Petru: Nu se plâng de greutatea zilei, ci o înfruntă, îi fac faţă cu putere şi cu nădejde, în numele Domnului.

Şi să ne rugăm şi pentru cei care au ajuns să sufere din lăcomie, trufie, orgoliu sau alte porniri nedemne, pentru ca suferinţa lor să fie transformată, să se convertească. Suferinţa să devină şi pentru ei o manifestare a iubirii divine. Să simţim cu toţii că Dumnezeu ne iubeşte şi prin suferinţă. Că în suferinţă îl întâlnim pe Domnul. Suferinţa şi sacrificiul de sine sunt singurele care ne aduc mai aproape de Domnul, mai aproape de crucea sa. Şi, da, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, sub crucea lui Isus se înţelege cel mai bine cuvântul "Fericiţi cei ce plâng, pentru că ei vor fi consolaţi".

Şi vă mai adresez o invitaţie în mod special vouă, dragi persoane în suferinţă, iubiţi credincioşi înaintaţi în vârstă, bătrâni. Multora dintre noi le este cunoscut modul evlavios în care ascultaţi această sfântă Liturghie transmisă la Radio Iaşi. Sunt mulţi care stau îngenuncheaţi la marginea patului acasă sau în spitale, mulţi care, cu mâinile împreunate, îşi opresc cu greu lacrimile de dor, după Biserică şi sacramente: Vă invit să ne unim rugăciunea pentru cei cărora nu le este dor de biserică şi sacramente, să ne rugăm împreună pentru cei care stau departe de Isus, mântuitorul şi speranţa noastră. Să ne rugăm împreună cu Maria şi să-i invocăm mijlocirea spunând:

O, Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi care alergăm la tine şi pentru cei care nu aleargă, mai ales pentru duşmanii Bisericii şi pentru toţi cei încredinţaţi ţie.

Vorbind despre suferinţă şi pregătindu-ne să dăm răspuns potrivit tuturor celor care ne întreabă despre nădejdea noastră, aş vrea să închei prin cuvintele pe care fericitul papă Ioan Paul al II-lea le-a adresat polonezilor într-un moment de mare încercare pentru ei, într-o vizită pe care le-a făcut-o în timpul regimului comunist: "Trebuie să fiţi puternici... Trebuie să fiţi puternici, prin credinţă... Astăzi, mai mult ca oricând, aveţi nevoie de această putere. Trebuie sa fiţi puternici prin puterea speranţei. Speranţa care aduce cu ea bucuria completă a vieţii şi nu ne lasă să-l supărăm pe Duhul Sfânt.

Trebuie să fiţi puternici prin puterea iubirii, care este mai tare decât moartea... şi care ne ajută să realizăm dialogul cu omul şi cu lumea, dialog care îşi are rădăcinile în dialogul lui Dumnezeu însuşi, Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, dialogul mântuirii...

Când suntem puternici cu Duhul lui Dumnezeu, suntem, de asemenea, puternici prin credinţă... De aceea, frica nu-şi găseşte locul...

Astfel că... vă implor: Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea, să nu vă lăsaţi învinşi, să nu fiţi descurajaţi... Vă implor să aveţi încredere... întotdeauna să căutaţi puterea spirituală ce vine de la el şi unde generaţiile fără număr ale părinţilor voştri le-au găsit. Să nu vă despărţiţi niciodată de el. Să nu vă pierdeţi niciodată libertatea spirituală... Să nu dispreţuiţi mila, care este «cea mai mare dintre toate» şi care s-a arătat pe cruce...

Pentru toate acestea vă implor: Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea şi speranţa!"

29 mai 2011

Pr. Laurenţiu Dăncuţă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
562 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 6-a a Pastelui:

Anul A
27 aprilie 2008 - Pr. Romuald Bulai
25 mai 2014 - Pr. Alois Fechet
21 mai 2017 - Pr. Iosif Iacob

[ Index predici şi predicatori ]