Anul A
Duminica a 5-a din Postul Mare

Ez 37,12-14; Ps 129; Rom 8,8-11; In 11,1-45 (In 11,3-7.17.20-27.33b-45)

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Suntem în duminica a 5-a din Postul Mare. Ne apropiem cu paşi repezi de celebrarea anuală a misterului morţii şi învierii lui Cristos. Lecturile pe care sfânta Biserică ni le propune spre reflecţie astăzi au menirea de a ne introduce deja în acest mister central al credinţei noastre. Învierea lui Lazăr, relatată în evanghelia zilei, reprezintă o adevărată cateheză. Ea ne descoperă, pe de o parte, atitudinea oamenilor obişnuiţi în faţa morţii, iar pe de altă parte, atitudinea pe care o are Dumnezeu şi cea pe care suntem chemaţi să o adoptăm şi noi, creştinii, în faţa aceleiaşi realităţi.

În general, atunci când moartea nu ne afectează în mod direct, spunem despre ea că este normală, naturală, inevitabilă. Dar când moare o persoană dragă, apropiată, avem reacţii puternice, chiar violente. Foarte rar se întâlnesc persoane care, în astfel de momente, să spună că moartea este naturală. De obicei oamenii sunt şocaţi, îngroziţi şi simt nevoia de a se revolta împotriva cuiva, de cele mai multe ori chiar împotriva lui Dumnezeu. Această reacţie este foarte bine exprimată de cuvintele Martei adresate lui Isus, care ajunge cu întârziere în Betania: "Dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit". Cu alte cuvinte: Dumnezeule, ce faci? Eu m-am rugat, eu am cerut vindecarea acestei persoane care îmi era dragă, dar tu nu ai făcut nimic, ai rămas absent... Credeam că mă pot baza pe tine. Chiar credeam că ne eşti prieten, că ne iubeşti, că ţii la noi... Dar iată ce ni s-a întâmplat! Văzând această scenă, şi iudeii care erau adunaţi în jurul lor încep să spună: "El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca Lazăr să nu moară?"

De câte ori nu adresăm şi noi astfel de reproşuri lui Dumnezeu: "De ce Doamne? De ce chiar eu? De ce mie? De ce mi-ai trimis atâta suferinţă? Unde eşti Doamne? De ce rămâi absent?"

Ce răspunde oare Dumnezeu acestor strigăte pe care noi le înălţăm spre el? Răspunsul îl aflăm din evanghelia de astăzi, care ne spune că Dumnezeu nu este absent din dramele noastre, ci, dimpotrivă, el este implicat, este acolo în mijlocul durerii, al suferinţei. Putem descoperi în fragmentul evanghelic de astăzi patru paşi pe care Dumnezeu îi face spre om în astfel de momente.

Primul pas constă într-o reacţie a lui Isus care ar putea trece neobservată. Deşi îi spune Martei că Lazăr va învia, deşi o asigură că el este învierea şi viaţa, cine crede în el, chiar dacă moare, va trăi, deşi părea că are toată situaţia sub control, totuşi, la un moment dat, Isus, văzând durerea celor două surori şi ale oamenilor adunaţi, a fost profund mişcat, ne spune evanghelia, şi i-au dat lacrimile, a început să plângă... Dumnezeu plânge! Este primul pas pe care îl face Dumnezeu spre om atunci când acesta se confruntă cu momente delicate în viaţa sa. Lui Dumnezeu îi pasă, el are de-a face cu moartea. Aşa cum Isus l-a plâns pe Lazăr, la fel Dumnezeu plânge astăzi de fiecare dată când moare cineva. El plânge ziua morţii sale. Dumnezeu nu vrea moartea, Dumnezeu nu iubeşte moartea. Toată Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este de partea vieţii, el vrea libertatea şi fericirea poporului său. Toate faptele lui Isus sunt parte din lupta pe care el a dus-o împotriva tuturor formelor pe care le poate lua moartea în această lume: fie că ne gândim la moartea fizică, prin numeroasele sale vindecări, fie că ne gândim la moartea socială, prin reintegrarea celor excluşi şi marginalizaţi în corpul social. "Gloria lui Dumnezeu este omul viu", spunea atât de frumos sfântul Irineu de Lyon.

Al doilea pas: Dumnezeu nu se mulţumeşte să plângă, nu se mulţumeşte să ne arate că nu este indiferent faţă de noi. De fapt, nu ne-ar folosi mai deloc să ştim că Dumnezeu plânge neputincios alături de noi. Tocmai de aceea, el merge mai departe şi ne asigură astăzi că viaţa continuă chiar şi după moarte. Viaţa este asemenea unei forţe extraordinar de puternice pe care nici măcar moartea nu o poate distruge. Şi pentru a ne ajuta să înţelegem acest adevăr, Isus foloseşte o imagine. Vorbind despre moartea lui Lazăr, el spune: "Lazăr, prietenul nostru doarme. Mă duc să îl trezesc". Moartea, privită ca un somn. Ce imagine sugestivă! În fiecare seară adormim, neştiind în timpul somnului ce se întâmplă în jurul nostru. Ieşim, practic, din realitatea concretă a timpului şi a spaţiului. Dar, cu toate acestea, ne trezim dimineaţa la o nouă zi şi reintrăm în concret. Este, desigur, doar o imagine, dar spune multe despre modul în care Dumnezeu priveşte realitatea morţii: ea este asemenea unui somn din care el ne trezeşte.

Al treilea pas: Isus confirmă spusele sale; nu se rezumă doar la a spune că moartea este asemenea unui somn din care Dumnezeu ne trezeşte, ci chiar îl trezeşte, îl învie pe Lazăr. Erau patru zile de când Lazăr murise, ceea ce înseamnă, conform mentalităţii timpului, că trupul său intrase în putrezire. Dar, cu toate acestea, Isus îl trezeşte, îl readuce la viaţă: "Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul cu mâinile şi picioarele înfăşurate şi cu faţa acoperită cu un ştergar".

Şi ar mai fi un pas pe care îl face Dumnezeu spre om; de fapt, este cel mai important pas, deoarece în învierea lui Lazăr nu avem decât o prefigurare a ceea ce avea să se întâmple puţin mai târziu, o prefigurare şi a ceea ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor. Într-adevăr, Lazăr a revenit la viaţă pentru ca, într-o altă zi, aşa cum se întâmplă cu fiecare dintre noi, el să moară din nou. Dar moartea şi învierea lui Lazăr sunt şi rămân doar semne ale morţii şi învierii lui Cristos. La câteva săptămâni după ce l-a înviat pe Lazăr, Isus avea să fie arestat, condamnat, biciuit şi apoi să moară pe lemnul crucii. El a cunoscut, ca fiecare dintre noi, un sentiment de părăsire, de abandonare. Aşa cum strigăm şi noi spre Dumnezeu când ne este greu, la fel, de pe cruce, a strigat şi el spre Tatăl său: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Dar înainte să moară spune această rugăciune: "Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul". Sunt cuvinte pline de încredere pe care le spune Isus înainte să adoarmă în moarte, ştiind că Tatăl său, după această despărţire dureroasă, îl va trezi pentru a nu mai muri niciodată, aşa cum ne va trezi şi pe noi toţi la înviere.

Viktor Frankl, un evreu de origine austriacă, a stat mult timp în lagărul de concentrare de la Auschwitz şi a văzut cu ochii săi modul în care mureau deţinuţii. Foarte mulţi, povesteşte el, se repezeau în gardul de sârmă ghimpată încărcată de curent de înaltă tensiune şi mureau pe loc; se aruncau pentru că nu mai puteau să îndure chinurile provocate de nazişti. Toţi membrii familiei sale fuseseră exterminaţi; doar mama sa, internată în acelaşi lagăr, mai era în viaţă. Se încuraja pe sine astfel: "Trebuie să trăiesc. Viaţa mea încă mai are un scop. Trebuie să mai fac încă ceva în viaţă: mai am de publicat o carte. Dar nu putea ocoli întrebări de genul: Şi dacă o public ce e? Merită să trăiesc acest iad de viaţă doar pentru atât?" Vedea însă cum unii condamnaţi la moarte intrau în camera de gazare într-o atitudine demnă şi senină, recitând rugăciunea "Tatăl nostru". Dar ceea ce l-a marcat profund şi l-a încurajat a fost atitudinea mamei sale: cu câteva ore înainte să-i fie aplicată sentinţa de condamnare la moarte a văzut-o în camera rezervată femeilor, cu mâinile înălţate spre cer într-o rugăciune profundă. Faţa îi iradia de o lumină venită din altă parte. Şi-a zis atunci: "Numai Dumnezeu poate da un sens vieţii, oricât ar fi de dureroase şi absurde condiţiile în care este trăită. Nu mă voi arunca în gardul de sârmă". Şi nu s-a mai aruncat... Nu s-a mai aruncat pentru că a văzut pe chipul celor care credeau în Dumnezeu o seninătate pe care nu şi-o putea explica, seninătate care nu l-a putut lăsa indiferent şi care i-a oferit răspunsul pe care inima lui îl aştepta. Această seninătate provenea, cu siguranţă, din convingerile lor că dincolo de moarte îi aşteaptă Dumnezeu cu braţele deschise pentru a-i răsplăti pentru credinţa lor.

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Dumnezeu face patru paşi spre noi, dar ne cere ca şi noi să facem măcar un pas spre el. Iar pasul pe care ni-l cere este pasul pe care l-a făcut şi Marta. Într-o primă fază, când Isus i-a spus că fratele ei va învia, ea a răspuns: "Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi". Isus nu este mulţumit însă cu acest răspuns şi insistă: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Crezi tu aceasta?" Iar ea răspunde de data aceasta: "Da, Doamne, eu cred".

Acesta este pasul pe care ni-l cere şi nouă astăzi Dumnezeu: pasul de la a şti la a crede. Nu este suficient să ştim ce spune Sfânta Scriptură, ce spune Cristos; nu este suficient să ştim ce spune Biserica sau ce spun preoţii. Este necesar să credem ceea ce spune Sfânta Scriptură, iar Biserica reafirmă. Acesta este pasul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi, acum, în pragul sărbătorii Paştelui. Aşteaptă să credem că, chiar dacă moartea este un fenomen natural, care nu ne va cruţa nici pe noi, totuşi ea nu trebuie să ne înspăimânte, pentru că nu este decât un somn din care Dumnezeu ne va trezi pe toţi, aşa cum l-a trezit şi pe Isus. Îmi plac, în acest sens, cuvintele filozofului Gabriel Marcel, care spunea: "A iubi pe cineva înseamnă a-i spune: Tu nu vei muri". Da, noi credem din toată inima: Dumnezeu este iubire, iar iubirea sa de Tată nu se poate opri în ziua în care în viaţa noastră îşi fac apariţia problemele, suferinţa, boala sau moartea. Da, noi credem că atunci când vom adormi, Dumnezeu ne va trezi!

10 aprilie 2011

Pr. Vasile Petrişor

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
565 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a din Postul Mare:

Anul A
9 martie 2008 - Pr. Claudiu Dumea
6 aprilie 2014 - Pr. Eduard Soare
2 aprilie 2017 - Pr. Felician Tiba

[ Index predici şi predicatori ]