Anul A
Duminica a 2-a după Crăciun

Sir 24,1-2.8-12; Ps 147; Ef 1,3-6.15-18; In 1,1-18 (1,1-5.9-14)

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Teologul elveţian Hans Urs von Balthasar îşi aminteşte că, băieţel fiind, se plimba, în preajma Crăciunului, pe străzile oraşului împodobit cu tot felul de ghirlande şi instalaţii luminoase, fascinat cu totul de frumuseţea multicoloră a luminilor, de vitrinele încărcate cu brazi şi cadouri şi de feţele vesele ale oamenilor care treceau prin faţa ochilor lui inocenţi şi sclipitori. Nedumerit de atâta frumuseţe, l-a întrebat pe tatăl său: "Tată, pentru cine sunt toate aceste lumini, a cui este sărbătoarea? Cine este cel pentru care s-au pregătit atâtea lucruri frumoase?" "Dragul meu, a răspuns tatăl simplu pe măsura înţelegerii lui de copil, totul este pentru Isus Cristos. Pentru sărbătoarea naşterii lui s-a pregătit tot ceea ce vezi".

Da, de Crăciun toate luminiţele sunt pentru lumina însăşi care a venit în lume. Răspunsul pe care micul Hans l-a învăţat încă din primii ani ai vieţii rămâne, din păcate, necunoscut pentru mulţi oameni ai timpului nostru chiar şi la maturitate, dacă nu cumva toată viaţa.

Ce realitate teribilă şi cutremurătoare e nevoit să constate evanghelistul Ioan în prologul pe care l-am ascultat. "A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit" (In 1,11). Au trecut câteva decenii de la marele eveniment al întrupării Cuvântului, până la momentul în care el a scris aceste cuvinte. Astăzi, după două milenii, vedem şi noi că refuzul şi respingerea Cuvântului întrupat, a Fiului Tatălui ceresc născut din Maria, s-a prelins în istorie, de-a lungul veacurilor, şi caracterizează într-o măsură din ce în ce mai crescândă timpurile noastre. Şi din partea evanghelistului Luca ne vine, pe aceeaşi linie, precizarea că pentru Isus nu s-a găsit loc în casa de oaspeţi, ci doar într-un staul. Staulul fost locul primirii, adăpostirii Mântuitorului la naşterea sa.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Trebuie să avem sinceritatea de a recunoaşte că această casă de oaspeţi din Betleem, oricât de mică sau mare ar fi fost, în sens spiritual nu a dispărut niciodată. Niciodată nu a fost ameninţată de ruină sau de abandonare. Putem să o întâlnim şi acum în nenumărate locuri ale acestui pământ, în oraşe şi în sate, în clădiri impozante şi în universităţi, în hoteluri şi în restaurante, în locuinţe de tot felul. Ea a rezistat şi rezistă mai departe trecerii timpului, a supravieţuit secolelor de răspândire a creştinismului şi poartă numele acelui om, acelor oameni în viaţa cărora, programatic sau dezinteresat, nu este niciun loc pentru credinţă, pentru Biserică, pentru sacramente.

Este în viaţa aceluia care are mintea ocupată de relativism sau chiar dispreţ la adresa valorilor creştine şi implicit a lui Cristos, aşa cum descrie papa Benedict al XVI-lea într-un capitol din ultima sa carte, Lumina lumii. Isus trăieşte şi astăzi acest destin. De sărbătoarea Crăciunului este nevoit să resimtă nepăsarea din partea atâtor oameni ai acestui pământ, care poartă pe frunte pecetea sa şi sunt numiţi creştini, mai ales când este vorba de cuvintele, învăţătura şi morala sa. El rămâne mai departe în afara locuinţelor, în faţa uşii, în timp ce în casă atmosfera este plină de distracţie şi voie bună. Câţi nu sunt aceia care fac complet abstracţie de credinţă şi de Biserică în viaţa lor.

Pentru că n-a fost loc în casa de oaspeţi, Cuvântul a venit în această lume într-un staul, iar acesta, în sens spiritual, nu era şi nu este altceva decât sufletul care îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte bine slăbiciunea, neputinţele, mizeria şi obscuritatea, vede limpede câtă nevoie are să fie locuit de Dumnezeu şi vrea să primească lumină, adică lumina însăşi. Staulul nu poate fi altceva decât inima deschisă şi amabilă în care coboară Dumnezeu, nu pentru că ea ar merita aceasta, ci pentru că Dumnezeu este plin de mărinimie, de îndurare şi vrea să ne iubească pur şi simplu aşa cum suntem.

Staulul este orice fiinţă umană în care cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne mai departe cuvânt, ci se face trup, aşa cum ne spune evanghelia: "Cuvântul s-a făcut trup" (In 1,14). Creştinul trebuie să fie acel om în gura căruia cuvintele nu rămân doar cuvinte, emisii sonore articulate, ci se transformă în fapte vizibile edificatoare, capătă eficienţă, devin duh şi viaţă.

Din păcate, de foarte multe ori, noi vorbim mult şi degeaba, ba mai rău, vorbim prost, fără consistenţă şi ne pricinuim neplăceri nouă înşine şi celorlalţi. Îl ofensăm pe Dumnezeu şi îi dezamăgim pe cei care ne ascultă. Ne folosim abuziv de cuvinte trădându-le menirea.

Ne-am propus acum să vorbim, în acest an, altfel de cuvinte şi să adăugăm cuvinte noi, edificatoare la vocabularul nostru? Există cuvinte în vocabularul nostru la care este bine să renunţăm cât mai repede, deoarece produc mai mult întuneric decât lumină. Cuvintele noastre se fac rodnice şi frumoase numai în măsura în care gravitează şi se configurează pe cuvântul lui Dumnezeu, se alimentează din acest cuvânt. Ele se pot întruchipa în realităţi virtuoase şi edificatoare, numai dacă, mai întâi în inima noastră, am lăsat să se întrupeze şi să locuiască cuvântul veşnic al lui Dumnezeu.

Suntem la începutul anului şi paginile acestuia sunt complet albe. Ce bine ar fi să le-am umple doar de cuvinte alese şi cu fapte care să le corespundă. Cu ceea ce este bun şi folositor nouă şi celorlalţi.

Pentru aceasta însă trebuie să-l lăsăm pe Isus să se întrupeze în locuinţa sufletului nostru. Să-l lăsăm ca în intenţiile, faptele şi cuvintele noastre să transpară, să se reflecte chipul şi gândirea sa dumnezeiască.

Ioan evanghelistul este realist şi nu pesimist: respingerea lui Isus, spune el, nu a fost absolută. Au fost şi atunci, sunt şi în zilele noastre oameni care cred în numele lui şi îl primesc, şi în acest fel se bucură de demnitatea preaînaltă şi nobilă de copii ai lui Dumnezeu. Oameni care, de Crăciun, iau forma staulului, pentru ca pe sufletul lor să se aştearnă pruncul divin. Oameni care se umplu de sentimente calde şi pline de îngăduinţă, amabilitate, iubire, pace. Oameni pentru care toate relele din lumea aceasta nu întrec binele adus de Isus prin venirea sa la noi. Oameni pentru care Isus Cristos nu este o simplă cunoştinţă de religie sau o curiozitate istorică, ori o personalitate a lumii, ci este viaţa şi lumina însăşi, în stare să străpungă şi să spulbere orice întuneric din sufletul nostru, oricât de negru ar fi acesta. În sfârşit, oameni pentru care Isus este rostul profund al acestei vieţi, împlinirea noastră umană, raţiunea de a ne iubi pe noi înşine şi pe toţi oamenii.

Iubiţi credincioşi din biserică sau de acasă, în picioare sau la pat, sănătoşi sau bolnavi, cu toţii aflaţi într-o reţea de comuniune spirituală mai presus decât undele electromagnetice, ne facem receptorii acestui Cuvânt care s-a făcut trup la Betleem într-un grajd, Isus, scumpul şi divinul nostru Mântuitor. Să primim, duminică de duminică, acest cuvânt, nu ca pe unul de la buletinul de ştiri, ci ca pe unul în stare să pătrundă colţurile sufletului nostru, să ne mângâie, să ne edifice, să ne fie călăuză pe cărarea întortocheată a zilelor vieţii noastre. Nu pentru că el ar fi bine ticluit, ci pentru că e cuvânt dumnezeiesc care vrea să prindă viaţă şi formă în noi. Ascultându-l şi trăindu-l, să simţim că Dumnezeu nu locuieşte doar acolo sus în ceruri, ci în inima noastră, în viaţa şi planurile noastre, să simţim că naşterea lui - aşa cum spunea sfântul Vasile cel Mare, cel pe care Biserica noastră îl comemorează astăzi - a schimbat întreaga umanitate, şi că s-a făcut copil ca să nu uităm nicicând că suntem copiii lui Dumnezeu în toate zilele acestui an pe care l-am început. Amin.

2 ianuarie 2011

Pr. Cristian Diac

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
364 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 2-a dupa Craciun:

Anul A
5 ianuarie 2014 - Pr. Iosif Dorcu

[ Index predici şi predicatori ]