Anul A
Duminica a 2-a din Advent

Is 11,1-10; Ps 71; Rom 15,4-9; Mt 3,1-12

"Convertiţi-vă, pentru că Împărăţia cerurilor este aproape"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Acest îndemn, acest strigăt, aşa cum a răsunat acum 20 de veacuri în deşertul Iudeii, aşa cum a răsunat pe parcursul întregii istorii a Bisericii, răsună şi astăzi, acum, în bisericile noastre; un apel care nu şi-a pierdut niciodată intensitatea, un apel al cărui ecou nu a slăbit niciodată; un apel mereu actual: este strigătul puternic al celui care încă din sânul matern a fost ales şi trimis să fie înainte mergătorul, prevestitorul lui Cristos, Mântuitorul.

Marele sfânt Ioan Botezătorul avea să facă drepte căile întortocheate ale lui Israel, avea să avertizeze poporul ales că se află pe un drum greşit, un drum care ducea nicăieri. El, cel numit de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii ultimul dintre profeţi, primul dintre apostoli, ne invită şi astăzi pe fiecare dintre noi să ne convertim, să ne schimbăm felul nostru de a fi şi a gândi şi astfel să construim un drum nou, drumul Mesiei, drumul mântuirii personale.

În această a doua duminică a Adventului, timp de pregătire spirituală pentru celebrarea naşterii Mântuitorului, strigătul biblic al lui Ioan Botezătorul - strigăt plin de avânt tineresc - îşi propune să răsune puternic în conştiinţa noastră, să însufleţească fiinţa noastră cu o dorinţă nouă, o dorinţă sfântă, dorinţa neşovăitoare de a deschide uşa sufletului nostru Domnului care va veni. Pentru a beneficia de acest moment extraordinar al întâlnirii cu Domnul - scopul drumului nostru, dacă vreţi, al vieţii noastre - suntem foarte serios invitaţi la o schimbare adevărată, fără cusur, a vieţii noastre, aducând roade vrednice de pocăinţă, aşa cum spune Sfânta Carte.

În acelaşi timp rămâne valabil avertismentul profetic care spune că securea este pusă deja la rădăcina pomilor şi orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. Mesajul acestui avertisment este clar: drumul pe care trebuie să-l construim trece în mod obligatoriu prin deşert şi pentru asta noi trebuie să acceptăm să trudim, să ostenim în mediul dur şi arid al deşertului. Aceasta este calea eliberării, poarta cea îngustă. Cristos soseşte pe o cale deloc triumfală, o cale a umilinţei, a smereniei, a modestiei, a sărăciei, a slăbiciunii, a lipsei de strălucire vremelnică. Puterea şi gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în alaiuri impunătoare şi solemne. Acestea nu folosesc. Ele mai mult umbresc maiestatea divină. Gloria lui Dumnezeu este fericirea nepieritoare a poporului său, eliberarea sa veşnică.

În viaţa sa, omul se confruntă cu multe dificultăţi, însă, una mai mult decât toate îl priveşte şi îl urmăreşte toată viaţa: problema spirituală a convertirii, o strădanie continuă a sufletului de a răspunde coerent exigenţelor voinţei lui Dumnezeu întipărite în fiinţa sa. Omul este conştient de această chemare divină, se bucură şi are partea în viaţa sa de momente de har, mai multe sau mai puţine, dar nu găseşte întotdeauna forţa şi nu dispune de curajul necesar acceptării acestei invitaţii solemne. Deşi o aude în interiorul său, amână, din păcate, răspunsul. Da! Dumnezeu l-a creat pe om lăsându-i libertatea să aleagă convertirea sau păcatul, să aleagă într-o convertire autentică, profundă, sau una de faţadă, care poate fi catalogată mai degrabă ca şi o aderare la o ideologie, la un sistem filozofic, la o religie ce are în centru omul-creatura decât pe Dumnezeu, Creatorul.

Există şi în istorie, şi s-a verificat lucrul acesta, diferite modele de convertire, unele autentice, unele, din păcate, aparente. Şi nu este întâmplător faptul că Ioan Botezătorul a sesizat anumite devieri în acel sens în timpul propovăduirii sale, chiar şi la unii care îi împărtăşeau învăţătura. Am auzit cât de dur s-a adresat unor saducei şi farizei: "Pui de năpârci, să nu credeţi că aveţi vreun merit deosebit spunând: îl avem de tată pe Abraham. Pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea". Acei farizei şi saducei, cu pretenţia că aparţineau poporului ales, au fost ispitiţi, ca şi mulţi alţii după ei, să îmbrăţişeze şi să-şi însuşească o convertire pragmatică, care le convenea, le aducea beneficii. Preferau mai degrabă să-şi schimbe concepţia despre Dumnezeu, decât să-şi schimbe mentalitatea. Preferau mai mult să-l schimbe pe Dumnezeu, decât să se schimbe ei înşişi.

Pragmatismul este o filozofie potrivit căreia succesul, reuşita, este măsura tuturor. Lucrurile care convin, care sunt acceptate de majoritatea, sunt bune indiferent de standardul lor moral şi spiritual. În acest sens, a existat şi există ispita în lume de a căuta un Dumnezeu, un creştinism, o religie care îi place, care îi convine, care este de succes, sau, cu alte cuvinte, care are priză la public.

În această perspectivă pragmatică, materialistă, unde scopul scuză mijloacele, se trânteşte adevărul Scripturii. Iar pentru a deveni mai accesibili majorităţii, evităm să spunem lucrurilor pe nume. Biserica este învinuită şi astăzi că e prea rigidă, conservatoare şi că unii creştini nu mai participă la viaţa Bisericii pentru că este prea mare diferenţa dintre ceea ce le-ar conveni lor, dintre ceea ce aşteaptă ei şi ceea ce li se oferă, ce li se prezintă. În mod repetat suntem apostrofaţi, noi, preoţii, în mod deosebit, că nu căutăm metode simple, prin care să facem Biserica ceva mai accesibilă; eu le-aş numi simpliste. Ni se spune că ar fi mai bine să nu mai vorbim de căinţă, de spovadă, că deranjează; că ar fi nimerit să nu mai amintim de păcat, de regretele provocate de acesta, de durerile sufleteşti, că devenim prea moralişti; că ar fi indicat să nu facem referire la poruncile lui Dumnezeu, că suntem exageraţi; ar fi excelent să nu pomenim de iad şi diavol, că oamenii se sperie. Şi alte propuneri de felul acesta, care nu caută altceva decât să-l elimine pe Dumnezeu din viaţa omului sau măcar să-l facă mai mic.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Pragmatismul este o filozofie ce nu are nimic de-a face cu Biserica, cu Cristos, cu creştinismul adevărat. Şi, cu toate acestea, creştinul de astăzi este tentat, mai mult ca oricând, poate, să aplice această filozofie în credinţa sa, în modul de a se relaţiona cu Domnul. Şi atunci aşteaptă ca Dumnezeu să-i stea la dispoziţie; îl transformă pe Dumnezeu într-un fel de medic personal, la care apelează doar atunci când nu se simte bine, iar Biserica într-un fel de spital public, unde are pretenţia să fie tratat în mod preferenţial, un loc unde să se simtă confortabil, unde să-i placă. Dumnezeu este foarte tentant pentru oameni când e folositor, când dă randament, spune cineva. Nu de puţine ori am auzit cuvinte de genul: am fost ieri la biserică, astăzi ar trebui să-mi meargă bine; am dat de pomană câţiva bănuţi, sigur voi primi mai mult înapoi. Şi dacă nu-ţi va merge bine, cu toate că ai fost ieri la biserică, şi dacă nu vei primi nimic înapoi, cu toate că ai dat de pomană câţiva bănuţi, mai eşti dispus să dai de pomană şi mâine?

Convertirea nu se gândeşte în aceşti termeni. Un exemplu mereu actual este convertirea sfântului Paul, Saul din Tars, un geniu al timpului său, cunoscut lider al şcolii rabinice, membru al Sinedriului - Parlamentul religios al Israelului -, un tânăr cu un viitor ce se prevedea a fi extraordinar, un om care aparţinea elitei culturale şi spirituale a Israelului, căruia Sinedriul i-a conferit toată încrederea şi l-a trimis cu o misiune importantă în Siria, să intimideze mişcarea creştină care ameninţa religia iudaică. În drum spre Damasc ştim ce s-a întâmplat: a avut parte de o experienţă spirituală de excepţie, Dumnezeu însuşi i s-a revelat, i-a cerut să-l urmeze, să se convertească. Bineînţeles că a acceptat, s-a căit, s-a convertit, şi tot ce a trăit până atunci s-a ruinat: locuinţa, cariera, locul în Sinedriu, un viitor strălucitor ce părea a fi asigurat. Viaţa sa s-a schimbat radical şi a devenit persona non grata, un om dispreţuit, un om hăituit de iudei, nu de puţine ori bătut şi umilit. Din punct de vedere pragmatic, după logica actuală, el a falimentat, nu s-a ales cu nimic, a pierdut totul. În planul lui Dumnezeu, însă, aşa cum am citit în lectura a doua a liturgiei de azi, luată din Scrisoarea către Romani, el este câştigător. El este mesagerul speranţei, cel care a cunoscut adevărul, a beneficiat de îndurarea lui Dumnezeu, de mângâierea sa. El merge până acolo încât se declară în stare să ducă chiar şi slăbiciunile celor neputincioşi. Este convins de reuşita sa, este un învingător.

Herta Müller, cunoscuta scriitoare de origine română, care a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură, spunea anul acesta într-un interviu acordat televiziunii naţionale: "Fiecare om are o povară de dus în această viaţă. Dar nu este atât de important cât de grea sau mare este povara, ci modul cum o duci".

Convertiţi fiind, nu vom scăpa de poveri, căci manifestarea lui Dumnezeu se desfăşoară de-a lungul drumului obositor al vieţii de fiecare zi, dar, cu siguranţă, vom avea puterea necesară de le duce poverile şi celor de lângă noi, care sunt poate deja îngenuncheaţi sub greutatea lor. Pentru asta, este nevoie să parcurgem pe drumul Adventului un drum cu mai puţine luminiţe şi decoraţiuni artificiale, de faţadă, dar un drum angajator, urmărind întotdeauna linia libertăţii, a simplităţii, a ceea ce este esenţial. În sfârit, trebuie eliminate zorzoanele, ceea ce este superficial şi nefolositor, şi însuşit un stil impregnat de seriozitate. Este necesar să părăsim "Babilonul" pragmatic, cel amăgitor, iar calea noastră prin deşert, aceea care ne conduce la întâlnirea cu Domnul care vine, doar aşa se va putea numi convertire. Unicul mod cu adevărat nou pentru a celebra Crăciunul este de a-l sărbători convertiţi.

5 decembrie 2010

Pr. Marius Adam

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
512 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 2-a din Advent:

Anul A
9 decembrie 2007 - Pr. Iosif Iacob
8 decembrie 2013 - Pr. Claudiu Dumea
4 decembrie 2016 - Pr. Felician Tiba

[ Index predici şi predicatori ]