Anul A
Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi

Iob 19,1.23-27a; Ps 26; Rom 5,5-11; In 6,37-40

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Într-o zi, o omidă a coborât din copac şi, în drumul ei, s-a întâlnit cu o lăcustă. "Unde te duci", a întrebat-o aceasta. Fără să se oprească din mers, omida i-a răspuns: "Am avut un vis astă-noapte, am visat că cineva m-a chemat pe vârful muntelui să privesc de acolo lumea întreagă". Surprinsă, lăcusta i-a spus: "Trebuie să fii nebună! Cum vei putea să ajungi tu până acolo? Tu, o simplă omidă!" Dar omiduţa şi-a continuat drumul. "Unde mergi aşa hotărâtă?" s-a auzit vocea unui cărăbuş. Deja transpirată, omiduţa i-a spus gâfâind: "Am avut un vis şi vreau să-l realizez, să urc pe munte să privesc de acolo lumea întreagă". Cărăbuşul nu s-a putut abţine din râs şi i-a spus: "Nici măcar eu, cu picioare aşa de mari nu aş încerca să fac un lucru atât de ambiţios". La fel i-au zis şi păianjenul, şi cârtiţa, şi broasca, sfătuind-o să renunţe: "Nu vei reuşi niciodată!" Dar omida simţea că ceva o împinge să meargă înainte. La un moment dat, sfârşită de oboseală, s-a hotărât să se oprească şi, cu un ultim efort, şi-a făcut un culcuş unde să înnopteze. În acea noapte a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo să-i vadă mormântul, care, pentru ele, părea un monument al absurdităţii, demn de cineva care a încercat să realizeze un vis irealizabil. Dar într-o dimineaţă, pe când soarele strălucea cu putere, animalele adunate în jurul acelui mormânt au rămas înmărmurite. Acea crustă tare a început să crape şi, cu uimire, au văzut nişte ochi şi o antenă care nu puteau fi ale omizii pe care o credeau moartă. Încetul cu încetul, au ieşit aripile frumoase, ca un curcubeu ale unei fiinţe impresionante, era un fluture. N-au mai avut nimic de spus şi toate şi-au dat seama ce are să facă: va zbura până la muntele cel mare şi-şi va realiza visul, visul pentru care a trăit, pentru care a murit şi pentru care s-a întors la viaţă.

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, asemenea omizii din povestioara pe care v-am relatat-o, fiecare creştin se simte purtătorul unui vis, al unei speranţe, speranţa învierii, a vieţii fără de sfârşit, de care Dumnezeu, în marea sa milostivire, a binevoit să ne facă părtaşi. În faţa unei lumi care vrea să reducă viaţa omului doar la dimensiunea ei pământească, creştinul se simte chemat să anunţe o veste bună: "Non omnis moriemur", nu vom muri în întregime. În faţa unei lumi care vrea să-l lege pe om de acest pământ, care îi repetă cu insistenţă că viaţa se termină cu mormântul, creştinul vrea să strige cu dreptul Iob: "Aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte. Aş vrea ca ele să fie scrise cu o daltă de fier ascuţit, pe o placă de plumb, să fie săpate în stâncă pentru totdeauna. Ştiu că răscumpărătorul meu trăieşte şi că în ziua de apoi el se va ridica pe ţărâna morţilor; cu trupul meu voi sta în picioare şi cu ochii mei de carne îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi şi nu altul".

Iată, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, sensul sărbătorii pe care o celebrăm astăzi: Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi. Ne rugăm pentru credincioşii răposaţi, mergem să le îngrijim mormintele din cimitire nu pentru că suntem bizari, adepţii unei mentalităţi arhaice sau superstiţioase, ci pentru că în inima noastră credem că ei nu sunt morţi cu desăvârşire, nu au trecut în "nefiinţă", cum auzim deseori spunându-se. Dimpotrivă, noi credem că sunt vii, că trăiesc în Dumnezeu, aşteptând clipa învierii finale, când vor învia şi cu trupul, ca să se bucure în întregime de fericirea pe care Dumnezeu le-a pregătit-o de la întemeierea lumii.

Credinţa noastră că cei care sunt puşi în mormânt nu sunt morţi cu desăvârşire, se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu care, aşa cum am auzit în prima lectură luată din Cartea Înţelepciunii, ne spune: "Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu, iar chinul morţii nu se va atinge de ele... Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat chinuri, speranţa lor este plină de nemurire. Fiind pedepsiţi cu puţin, vor primi o răsplată mare, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de el. I-a încercat cum se încearcă aurul în cuptor, i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot". Mai mult, prin întruparea Fiului, prin misterul său pascal, şi prin revărsarea Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl ne-a descoperit planul său de mântuire cu omul: nu numai că vrea ca omul să fie viu pentru veşnicie, dar vrea ca omul să se bucure de această veşnicie în calitate de fiu al său. Iată ce ne spune sfântul Ioan în Cartea Apocalipsului, pe care am ascultat-o la lectura a doua: "S-au împlinit. Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Celui care este însetat eu îi voi da în dar din izvorul apei vieţii. Cel care învinge va moşteni acestea. Eu îi voi fi lui Dumnezeu, iar el îmi va fi fiu".

Fiu al lui Dumnezeu se devine prin inserarea, unirea noastră cu Fiul unul-născut al Tatălui, iar aceasta are loc prin Botez, când Duhul Sfânt, Duhul Tatălui şi al Fiului, pătrunde fiinţa noastră şi ne dăruieşte viaţa divină. Uniţi cu Cristos şi însufleţiţi de Duhul Sfânt, noi intrăm în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, dar şi cu ceilalţi oameni care au aderat la credinţa în Cristos, şi formăm Biserica, trupul mistic al lui Cristos, templul Duhului Sfânt, familia lui Dumnezeu. Calitatea de fiu al lui Dumnezeu este un mare dar şi o mare demnitate. Ea cere din partea noastră recunoştinţă şi corespundere. Recunoştinţă pentru că ne-a fost dobândită de Cristos cu preţul sângelui său; corespundere, pentru că trebuie să trăim asemenea fratelui nostru, Isus Cristos, în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evanghelia pe care am proclamat-o astăzi ne avertizează că există şi momentul judecăţii, al discernământului, când vălul de pe viaţa noastră va fi dat deoparte şi vom fi întrebaţi despre cum am trăit iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o cu atâta generozitate în inima noastră. Depinde de noi, de modul în care în această viaţă pământească ne străduim să fim asemenea lui Cristos, dacă la judecata de apoi vom auzi cuvintele: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii", sau: "Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui".

Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, cineva se poate întreba: De ce să ne mai rugăm pentru cei răposaţi? Cum putem noi să-i mai ajutăm dacă soarta lor este pecetluită? Cei care, la judecata de apoi, vor fi auzit cuvintele: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu..." sunt cei drepţi, sfinţii care se află în comuniune cu Dumnezeu. Pe aceştia i-am sărbătorit ieri. Ei se bucură de fericirea veşnică şi nu au nevoie de rugăciunea noastră. În schimb, cei care vor fi auzit înfiorătoarele cuvinte: "Plecaţi de la mine, blestemaţilor..." sunt cei condamnaţi la iad. Aceştia sunt separaţi total de Dumnezeu şi pentru ei nu mai putem face nimic. Ei sunt nefericiţi pentru toată veşnicia. Aşadar, pentru cine ne rugăm? Mai întâi să precizăm că Biserica ne învaţă că trebuie să facem deosebire între judecata de apoi şi judecata particulară. Aceasta din urmă are loc îndată după moartea omului şi instituie o stare escatologică intermediară. Judecata de apoi va avea loc la sfârşitul timpului, când Cristos va veni a doua oară, dar nu în umilinţa cărnii, ca la prima venire, ci în strălucirea gloriei cereşti, ca judecător al celor vii şi al celor morţi. La această judecată, soarta fiecărui om va fi pecetluită pentru veşnicie: cei drepţi se vor bucura de fericirea veşnică, pe când cei răi vor fi condamnaţi pentru veşnicie la iad, adică la nefericirea veşnică. După judecata particulară în schimb, Biserica, bazându-se pe revelaţia divină, ne învaţă că pe lângă cele două stări, de fericire pentru cei drepţi şi de nefericire pentru cei răi, mai există o stare de purificare, şi în această stare se află sufletele acelor credincioşi care pe pământ au trăit iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dar nu într-un mod eroic, ori nu s-au purificat pe deplin de rugina păcatelor. Dumnezeu este iubire, este iubirea desăvârşită; oamenii pe care Dumnezeu îi primeşte în comuniune cu el trebuie să fie, de asemenea, desăvârşiţi în iubire. Pentru cei care nu au atins această stare de desăvârşire iubirea lui Dumnezeu devine ca un foc care îi purifică. De aici şi numele de "purgatoriu".

Iată, pentru aceste suflete ne rugăm noi astăzi şi ori de câte ori îi pomenim în rugăciune sau la sfânta Liturghie. Credem că binele pe care noi îl facem cu gândul la ei, sau pe care îl oferim pentru ei, în virtutea adevărului de credinţă al împărtăşirii sfinţilor, îi ajută pe ei să se deschidă total iubirii lui Dumnezeu, şi, astfel, să se poată bucura de fericirea veşnică. Dumnezeu nu se lasă întrecut în generozitate. Dacă noi îi iubim pe cei dragi ai noştri şi dorim ca ei să se bucure de fericirea veşnică, Dumnezeu nu se va lăsa mai prejos, ci va intensifica în ei focul iubirii sale pentru a-i purifica de imperfecţiunile vieţii pământeşti, şi apoi să-i introducă la comuniunea deplină cu el.

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, oferind astăzi rugăciunile şi ofrandele noastre pentru sufletele din purgatoriu, imaginea care ne vine în minte este că ei ar fi ca într-un fel de închisoare: nu se pot ajuta pe ei înşişi, dar au nevoie de ajutorul nostru. Ajutorul pe care noi li-l putem oferi este, desigur, de natură spirituală, sunt faptele noastre de iubire. Ceea ce îl ţine pe om închis, ceea ce îi ia omului libertatea este egoismul, ura, duşmănia, indiferenţa. Dacă noi ne lărgim inima şi lăsăm să crească în ea iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, această iubire, venind de la Dumnezeu, se va întoarce la el îmbogăţită cu trăirea noastră şi îi va ajuta şi pe cei dragi ai noştri aflaţi în starea de purificare.

Şi un ultim gând. Ne rugăm pentru cei din purgatoriu pentru ca iubirea lui Dumnezeu să-i purifice, să-i elibereze din acea închisoare. Nu trebuie însă să uităm că în închisoare se află nu doar sufletele din purgatoriu, ci atâţia alţi fraţi şi surori, care, aici, pe pământ, trăiesc în tot atâtea închisori din cauza egoismului lor, a lipsei de iubire pe care să o primească şi să o dea. Să-l rugăm pe Dumnezeu-iubire să ne dea curajul de a ne apropia, de a ne ruga, de a oferi iubirea noastră şi pentru aceste persoane, ca şi ele să fie eliberate de legăturile nenaturale ale egoismului, ale urii, ale duşmăniilor, ale indiferenţei, şi să se deschidă focului purificator al iubirii lui Dumnezeu.

2 noiembrie 2008

Pr. Ştefan Lupu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
513 accesări.

Alte predici pentru Pomenirea credinciosilor raposati:

Anul A
2 noiembrie 2014 - Pr. Ieronim Budulai

[ Index predici şi predicatori ]